Într-un torent de viteză, un BMW negru trece pe șoseaua udată de ploaie lăsând o dâră de apă în urma lui. Apa acumulată țâșnește într-o explozie gălăgioasă de sub roțile mașinii. Picături dolofane se rostogolesc dezorientate în aer, apoi cad neputincioase pe asfalt. E o zi caldă din vara anului 2000.
Ana strânge volanul, apăsând ușor pe accelerație. Simte cum vibrația vitezei îi îndepărteză atenția de la tensiunea interioară. Trecuse de Viena. Mai avea cel puțin doisprezece ore de condus până va ajunge în orașul natal, Timișoara. În depărtare, norii par umbre firave ce dansează cu tandrețe pe chipul celest al cerului apoi se topesc în razele calde de soare. Ploaia încetase. Apasă pe frână și oprește mașina la un popas de pe marginea șoselei. Avea nevoie de aer proaspăt și de câteva momente de liniște. Deja trecuseră opt ore de când plecase din Speyer.
Vântul alintă copacii cu coroanele încărcate cu frunze foșnitoare, dezmiardă cu adieri de aer hotarul împodobit cu proaspete tulpini de porumb galben-verzui. Orizontul lasă un surâs cald peste dealurile acoperite cu păduri, cu cărări necunoscute bătucite de copitele animalelor sălbatice, cu miros cald și lemnos de stejari și de mușchi proaspeți de pădure. Ana inspiră adânc din aerul proaspăt. E liniște în jur. Cerul se luminează, se scutură de umbrele norilor. Tânăra simte căldura șuvoaielor de lumină ce-i curg pe trup. Părea înfășurată în serenitate, în adieri de lumină ce îi reconfortă sufletul și îl eliberează de sub greutatea tensiunii.
Apa curge de pe trotuar în pârâiașe subțiri, alunecă de-a lungul străzii, se scurge afară pe pământ. Acolo unde pământul nu are putere să le absoarbă, se strecoară printre fire de iarbă și lasă în urmă un abur cald în locurile unde țărâna e mai fierbinte. Liniștea se amestecă cu intense culori, cu momente înmiresmate de trăiri, cu bătăile lente ale inimii, cu freamătul naturii și mirosul dulce de verdeață. Un claxon de mașină tulbură tăcerea, dar după câteva momente se dizolvă în necunoscut.
Ana încearcă să străbată cu privirile tăcerea orizontului, să pătrundă în tainele timpului, dincolo de necunoscut. Îi e teamă. Îi e teamă să aducă scâncetul amintirilor în liniștea și serenitatea prezentului. Dar trebuie să o facă. Trebuie… Timpul se răsfrânge în fragmente sclipitoare, reînviind fresca vieții cu mozaicuri multicolore de momente, emoții și trăiri. Se pierde din nou în gânduri… „Oare de ce acum?”.
E doar o coincidență să-și regăsească prietenul drag după atâta timp? Oftă întristată… Acel prieten care dispăruse din viața ei fără un cuvânt! Îi e greu să se reîntoarcă în trecut. Se teme de amintiri, de stafia întâmplărilor ce-i săpaseră odată răni adânci în trupul fraged al inimii. Dar trebuie să-l vadă, să afle ce s-a întâmplat, să-şi domolească acel sentiment neîmplinit sau poate neîncheiat care încă se zvârcoleşte pe poteca trecutului. Trebuie să-și ia inima în dinți, să se reîntoarcă în acel loc de unde fugise odată, alungată de neputință și neajutor.
Se scutură de gânduri, intră în mașină și pornește din nou la drum. Scoate din cutie o casetă cu „Mirabela Dauer”. Nu o mai auzise de o veșnicie. Apasă pe butonul de la casetofon: „Ne-ar trebui/ O mie de ani să reclădim/ Ce-am sfărâmat aseară/ Cu despărțirea noastră…/ Și nici atunci nu-i sigur/ C-am mai putea să fim/ Eu creanga ta de aur/ Tu frunza mea albastră…//”.
Un fior de durere îi străbate inima. Nuuuu, nu-și poate permite atâta melancolie. Scoate caseta și o pune din nou în cutie. Alege un post de radio, cu muzică disco. Surâde din nou, în timp ce-și șterge lacrimile de pe față. Timpul devine relativ, iar orele trec cu o repeziciune uimitoare. Mai face un popas după ce trece de granița Ungariei, unde își comandă de la o benzinărie o cafea tare și un sandvici cu șuncă, apoi se pierde din nou în vâltoarea călătoriei. După câteva ore, șoseaua se contopește într-un drum de țară, îngust și prăfuit. Reduce viteza la minim, apoi se oprește, lăsând un grup de rațe să traverseze. Zâmbește. O scenă rară ce trebuie savurată. Rațele înaintează cu pas lent, se leagănă nepăsătoare. Evident. Sunt pe teritoriul lor, acasă. De ce să se grăbească? În spatele lor, bobocii pufoși și dolofani încearcă să le țină pasul. Dar nu e ușor. Unu boboc maroniu se împiedică de o piatră, cade, măcăne speriat, apoi se ridică pe piciorușele firave și aleargă amețit după grup.
Dar după câteva minute spectacolul se sfârșește. Apasă încet pe accelerație și își continuă drumul. Satele par înșirate unul după altul, ca pe un șirag de mărgele. Unii săteni stau la poartă, uitându-se la mașinile care trec pe stradă. Alții sunt adunați la colț de stradă. Joacă table. Doi copii aleargă după o pisică ce țâșnise dintr-o curte. Ana se amuză. O altă lume, o lume naturală, unde fițele modernismului încă nu-și făcuseră apariția.
Înspre seară, ajunge la frontiera română din Nădlac. Inima îi bate puternic într-un vârtej de emoții. Vocea grănicerului străbate liniştea serii.
– Bună domnișoară. Ai venit acasă?
Ana rămâne pentru câteva clipe tăcută, apoi îi întinde pașaportul zâmbind. Nu-și auzise limba maternă de o veșnicie.
– Da. Doar pentru două zile.
– Ah, câte fete frumoase ne pleacă din țară… comentează grănicerul, bine dispus și dornic de conversație.
Ana ocolește discuția.
– Spor la lucru…
Apoi apasă pe accelerație și își continuă drumul. Trebuia să ajungă în Timișoara până nu se face târziu.
După un timp, trece de Arad, Giarmata și Dumbrăvița și zărește la orizont silueta vechiului ei oraș. Era acolo de o veșnicie, mândru, falnic, cuceritor, adânc înrădăcinat în timp și istorie, cu privirile-i galeșe și reformatoare îndreptate spre Occident… Pe obraz îi alunecă, într-o emoție puternică, o perlă de sudoare ce se topește într-o lacrimă fierbinte. Oftează… Un pâlc de amintiri i se perindă ca un dans de stafii în fața ochilor. Târziu în noapte, se oprește la un hotel și complet epuizată, după optsprezece ore de condus, cade într-un somn adânc.
Cerul își împrăștie lumina seculară peste fața brăzdată de evenimente a legendarului oraș de pe Bega. Zidurile clădirilor prind culoare, viața înmiresmează din nou străzile și liniștea se împrăștie, alungată de ecoul greoi al clopotului de la Catedrală. Locurile sunt binecuvântate de o adiere tandră de vânt, ce bântuie prin parcurile cu mesteacăn, stejari, salcâmi și trandafiri. Boarea de vânt umflă perdeaua albă din camera de hotel. Ana își trage cearceaful peste umeri, își adâncește obrazul în perna albă și strânge în brațe un vis ce tandru încerca să-și ia tălpășița. Un val nou de gânduri proaspete o cheamă să absoarbă din lumina dimineții. Se ridică din pat, se îmbracă, și încearcă să-și adune gândurile împrăștiate. Își alege o rochie albă, simplă dar elegantă, și își aranjează câteva bucle rebele din părul bogat, răsfirat pe umeri. Bea un cappuccino, mănâncă o porție de cereale cu fructe, apoi lasă cheia la recepție… Zâmbește, dezvelindu-și dinții albi ca spuma laptelui.
– O zi frumoasă!
– Mulțumesc, la fel… răspunde în semn de politețe recepționera.
Ana se îndepărtează, în timp ce recepționera murmură printre gânduri: „Ce româncă frumoasă şi elegantă!”.
Piața Victoriei e scăldată în soare. Clădirea Operei pare a fi un tenor, care cântă o nesfârșită melodie, câteodată de iubire, alteori de durere… Un tenor care încă poartă-n piept cicatricea gloanțelor din ’89. Pașii i se poticnesc în trăiri, alunecă în gropi cu emoții adânci, săpate de evenimente trecute. Sufletul îi luptă cu simțuri și imagini copleșitoare, dar după câteva momente se scutură de greutatea lor, se zbate și iese din nou la lumină… Trecuse atâta timp de când nu-și mai văzuse orașul natal. Își aminteşte de versurile Anei Blandiana: „Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt/ Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –/ Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,/ Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!//”.
Da, nici mâinile ei nu s-au lăsat încătuşate. Privește trecătorii… Unii se plimbă liniștiți pe corso, alții se grăbesc la birou. Pe o terasă cu fler italian o chelnăriță ornamentează mesele cu trandafiri albi și roșii. Restaurante luxoase și buticuri elegante zâmbesc cuceritoare legănându-se în brațele prezentului. Doar vechile palate sunt palide, bântuite de stafii neliniștite ce le umbresc privirea. O doamnă se așează lângă soțul ei pe o bancă. Cu un zâmbet blajin, aruncă fărâmituri de pâine la porumbei. În fața lor, coloana legendarei lupoaice cu Romulus și Remus priveşte mândră înspre cer, amintind trecătorilor de simbolul fraternității cu Roma antică.
Ana închide pentru câteva clipe ochii, pentru a lăsa un pâlc de amintiri să-i lumineze sufletul. În copilărie mergea des cu tatăl ei la cofetăria Violeta. În fiecare an de ziua ei, îi cumpăra de acolo un tort de ciocolată, şi făceau fotografii. Apoi se opreau la galeria de artă, unde tatăl ei își avea sculpturile. Oriunde intra, lumea îl întâmpina cu respect și căldură. Tatăl ei însemnase totul, viața ei, familia ei, locul sfânt unde se odihnea, acolo, în brațele lui, ocrotită în căldura iubirii părintești. Oftează…
Un ecou puternic de clopot o trezește din visare. După câteva momente, se îndreaptă spre Catedrală. Edificiul îi părea acum un înger ce o aştepta cu brațele deschise. Pășește încet pe scările roase de vreme, își face cruce și intră în imensa încăpere. În semiîntuneric, inspiră adânc miresme de aghiasmă și se încălzește în căldura divină. Se moleșește, ochii i se umezesc. Simte cum barajul fortificat în jurul inimii se sparge și durerea i se revarsă pe obraji. Cade în genunchi pe treapta din fața altarului. Cunoştea atât de bine acel loc. În acel loc îi sunt ascunse toate momentele de durere, de disperare, momente cunoscute numai de cei ce-i făcuseră rău… și de Dumnezeu. Se roagă din inimă, ca şi în copilărie, ca şi în trecut, ca şi în timpurile pline de singurătate din timpul liceului.
După o îndelungată tăcere, își șterge lacrimile, își adună puterile și se ridică de pe treapta din fața altarului. Pășește încet spre ieșire unde se oprește să aprindă o lumânare. Se roagă pentru cei plecați, se roagă pentru tatăl ei, pentru liniștea lui în ceruri. Apoi, iese din Catedrală. O nouă lumină îi inundă ființa. Se simte mai ușurată. Un freamăt interior îi amintește că Adrian o aștepta lângă Fântâna cu Pești.
Coboară scările Catedralei și se îndreaptă spre Fântâna cu Pești. Un vânt ușor îi răsfiră gândurile trecutului, le evaporă în efemeritatea momentelor, iar ele dispar, lăsând loc viitoarelor gânduri, goale, avide, să absoarbă noi trăiri și întâmplări. În urma lor rămân doar sentimente, emoții plăpânde ce-și vindecă rănile în fortifianta tăcere, dar și în credința nemărginită în propriile puteri. Ana avea o încredere neclintită în acea putere interioară, care apare atunci când trăirile sunt strivite sub talpa destinului și când totul pare pierdut. Avea încredere în acea forță, care adeseori, în trecut, i-a purtat pe brațe sufletul lovit, l-a tămăduit și l-a înălțat din nou spre binefăcătoarea lumină.
Dar acum, drumul spre Fântâna cu Peşti i se pare nesfârșit. Cu fiecare pas, emoții și amintiri se zbat, se desprind din negura trecutului, țâșnesc la lumina zilei și ii dau târcoale. Scântei de gânduri noi o cuprind, îi aprind simțurile, o privesc întrebătoare, ca și cum ar vrea să afle răspunsuri de mult așteptate. După câteva minute, zărește corpul fântânii arteziene… Dintr-un şuvoi de apă, o mulțime de stropi fini dansează în reflecții de lumină, se răspândesc în aer, apoi se lasă lin pe statuile peștilor din bronz. Lângă fântână, un tânăr cu fața aplecată înspre apă, pare cufundat în gânduri. E înalt, cu o alură atletică, îmbrăcat cu blugi şi o cămașă albă. Ana tresare… „Adrian!”.
Inspiră adânc din aerul proaspăt, se apropie, dar trece o mica veșnicie până când întinde mâna și îl atinge pe umăr, uşor. Tânărul se întoarce. O priveşte pentru câteva momente cu tandrețe, o învăluie într-un zâmbet larg, fermecător.
– Măăăi frumoaso!…
Ana îl priveşte… Cuvintele îi sunt amortizate de trăiri neînțelese. Dar își revine, și după câteva clipe simte o bucurie frenetică. Se ridică încet pe vârful picioarelor, îi atinge cu degetele fața, parcă ar dori să se încredințeze că e real, apoi îl sărută ușor pe obraz.
– Prieten drag!!! Cât de dor mi-a fost de tine…
Adrian o strânge puternic la piept, îi inspiră adânc din parfumul ființei… aceeași notă de iasomie amestecată cu trandafiri… și cu Ana. Simțurile îi sunt amețite, nerostite, neîmplinite, fermecate în cătușele destinului, ca și în adolescență.
Doi porumbei își udă ciocul în apă, apoi pășesc pe marginea rece și lucioasă a Fântânii cu Pești. Porumbeii trăiesc o altă realitate, nicidecum mai ușoară decât cea a oamenilor, dar cu siguranță mai simplă, mai profundă, mai apropiată de sensul natural al vieții. Porumbeii sunt liberi. Dar libertatea nu înseamnă mai puține pericole. Rămân supuși eternelor legi ale naturii, bune sau aspre.
– Mi-a fost atât de dor de tine…, îi șoptește Ana, lăsând cuvintele calde să-i atingă ușor obrazul.
Adrian se înfioară, o strânge și mai puternic în brațe. Știe că atunci când îi va da drumul, o va pierde din nou. Se uită adânc în ochii ei, unde discerne o maree de trăiri. Sufletul prezentului e învolburat. Dar Ana zâmbește…
Trăirile romantice se schimbă într-o avalanșă de euforie. Adrian o ridică și o rotește în aer, apoi îi lasă trupul delicat să alunece ușor, până când vârfurile sandalelor îi ating din nou pământul. O strânge din nou la piept, iar ea îi simte energia puternică, intensă, caldă, care o învăluie și o face să se simtă protejată, iubită, în siguranță.
– Hai să mergem La Vaporașul…
Ana surâde.
– Încă, nu ai uitat ..
Pe drum înspre restaurant, rămân bântuiți de gânduri și emoții. Ar vrea să afle răspunsuri la atâtea întrebări, dar în schimb, sunt copleșiți de o tăcere binefăcătoare. Voci mute de trăiri, se zbat în pânza momentelor…
O chelnăriță îi salută la intrare și le arată o masă liberă lângă apă. Terasa e însuflețită cu voci și muzică de jazz. Amândoi trec prin lumina parțial umbrită de crengile copacilor, şi se așează cu o bucurie lăuntrică la masă. Bega șerpuie în tăcere, susură: „totul se schimbă, dar eu rămân…”.
Ana comandă un suc proaspăt de portocale, iar el o bere blondă timișoreană.
– Mici cu muștar?
Ochii ciocolatii îi surâd. Ana bate din palme entuziasmată.
– Daaaaa… Tânjesc de dorul lor…
Adrian revarsă în jurul lui o cascadă de bucurie. În timp ce gustă din berea rece, spumoasă, îi atinge cu privirile părul castaniu lucios ce-i curge pe umeri și îi acoperă umerii goi. Ea se mișcă ușor, surâde, și își ascunde o buclă răzleață după ureche. Din privirile ei se răsfiră frumuseți de gânduri ce acoperă spațiul dintre ei. Totuși, se abate pentru câteva momente, încearcă să deslușească mesajul unui stol de palpitații gălăgioase ce îi ies din inima rebelă.
În timp ce gustă din micii ce răspândesc aburi de mirodenii și de miros de grătar, amândoi devin copleșiți de amintiri. Cuvintele li se revarsă în valuri de povești adolescentine. Râd, iar sângele le zvâcnește în trup, de bucurie, de amintiri hazlii, de vremuri agățate în cuibarul inimii. În zâmbetele lor se perindă chipuri de prieteni, parcuri cu muzică de jazz, focuri de tabără, discuții nocturne despre Kant și Freud, Casa Studenților încărcată cu dansuri efervescente, și vacanțe cu corturile pe malul Timișului la Șag. Sucul de portocale are un gust aparte, amestecat cu cuvinte, cu nuanțe galbene, portocalii, cu arome exotice, adolescentine. Doar paharul devine un pic sfidător, atingând buzele ei încărcate cu atâtea cuvinte nerostite…
Dar după un timp, pe chipul ei apare o umbră… Zâmbetele se spulberă, vocea i se schimbă, are un ton grav, trist.
– Adrian, te-am așteptat luni întregi. De ce ai plecat? Unde ai dispărut atunci, în ‘89, după liceu?
Adrian rămâne tăcut. Bătăile inimii devin mai puternice. Fața i se întunecă cu tristețe. Trecuseră zece ani. Zece ani de când se chinuia să uite totul, să evite un răspuns. Zece ani de când trăia cu acel conflict, cu acea bătălia interioară, timp în care cugetase la infinit, dacă are vreo noimă să dea grai adevărului, inevitabil și greu de înțeles. Iar acum, se decide să-l ocolească …
– A trebuit să merg în armată… Nu știam când am să mă întorc…
– Adrian, nu pot să înțeleg… E prea banal…
– Știu că e absurd… Nu vroiam să-ți încurc viața.
Tace din nou. Era un alt adevăr, mai plăcut. În 1989 avea 18 ani, era tânăr și nepriceput în fața trăirilor puternice ce-i tulburaseră mintea.
– Adrian, pe 16 decembrie am fost toți acolo, în mulțimea din fața Operei… Numai tu lipseai. Tremură din tot corpul, dar continuă…Ne-au înconjurat… Când au început să tragă m-am gândit la tine. Eram disperată. Nu știam unde ești… am crezut că ți s-a întâmplat ceva…
Adrian se uită la ea cu o tristețe răscolitoare. Cuvintele ei îi sfâșiau inima. Ar fi vrut să strige, să lase durerea afară… „Știu, am fost acolo…Eram soldat…” Dar cuvintele îi rămân mute, agățate în durere. Nu are curajul să le rostească. Erau menite să rămână acolo, în interior, și să-i chinuie sufletul pe vecie.
Ana îi privește fața palidă, suferindă. Nu o mai interesează nimic, nu mai vrea nici un răspuns. Nu, nu poate să-l vadă atât de trist, nu poate să-l vadă chinuit de durere.
– Adrian, iartă-mă, e ok… Hai să vorbim despre altceva…
Amândoi rămân înfășurați în tăcerea, care din nou are menirea de a fi lecuitoare. Pe frunte i se rostogolesc picături de durere fierbinte, proaspăt ieșite din adâncul ființei. Întinde mâna și îl mângâie cu gingășie pe obraz. Privirea lui e din nou moale, dar încă suferindă. Știa că Ana îi deslușise tainele, îi înțelese cuvintele, chiar și cele nerostite.
– Adrian, viața nu ne-a fost ușoară. Am fost puși în situații grele, la o vârstă prematură. Dar am trecut peste toate greutățile. Acum suntem liberi. Totul a trecut…
Un vaporaș trece pe Bega cu un zgomot vibrant lăsând apa gălbuie să se izbească de pereții de ciment ai canalului. O femeie cu doi copilași își mișcă grațios mâinile în aer, salută bucuroși oamenii de pe terasa restaurantului. Pe fața lui Adrian apare un zâmbet. Probabil o amintire din copilărie. Întinde mâna în aer, le răspunde la salut. Apoi, își îndreaptă privirea înspre Ana. Întinde mâna și îi dă la o parte o buclă de pe frunte, apoi îi atinge ușor mâna gingașă, o mângâie cu afecțiune. Ea tresaltă ușor, ochii i se umezesc. După câtva momente, pătrunde cu privirea în adâncul ochilor ei. Buzele îi șoptesc cuvinte alese:
– Numai când iubești, știi să înțelegi, știi să ierți…
Ea îi zâmbește, îi confirmă prin tăcere cuvintele, îi spulberă ceața din lumea lui interioară…
Ziua fâlfâie valuri de lumină peste orașul trandafirilor. Glasul clopotului de la Catedrală rezonează cu mândrie, răspândește spiritul divinității peste locurile încă bântuite de stafiile trecutului, peste locurile fremătând în idealuri, succese, neliniști și suferințe.
Orașul își continuă viața pe o planetă brăzdată de frontiere, de râuri înfoiate cu lacrimi, de străzi umplute cu oameni asupriți. Amândoi se plimbă în parcul de lângă Catedrală. E liniște și pace. Înainte să pornească din nou pe drumul îndelungat al străinătății, Ana îl strânge cu ardoare în brațe. Adrian zâmbește, rămâne fortificat de magia gândului că se vor revedea în curând… Lângă ei, pomii de mesteacăn suspină în foșnet de frunze, și lasă în aer o mireasmă de parfum dumnezeiesc…
––––––––-
Reflecțiile autoarei
Povestea bazată pe întâmplări reale exploră în mod natural trăiri, locuri și fapte. CUVINTE NEROSTITE oferă o evadare temporară, într-o lume unde narațiunea oscilează între motiv, cauză și efect. Deși la prima vedere proza descrie o scenă romantică, la un nivel mai profund, narațiunea oglindește stări emoționale, cauzate de trecutul protagonistei, sau trăite din prisma unui tânăr aflat la răscrucea între două fronturi, la Revoluția din decembrie 1989. În timp ce imaginația își cerne magia în cuvinte, spiritul meu oscilează între mărturii și creativitate. În geneza faptelor, nenumărate adevăruri își ascund chipul. Iar eu am încercat, subtil, să le aduc prin această poveste la suprafață.
––––––––––––
Anișoara Laura MUSTEȚIU
3 decembrie 2021
Sydney, Australia