RĂSFIRÂND AMINTIRI
(Scriitoarei Elena Buică)
Trecură zece ani, ca unul,
s-au adunat în palme amintiri,
şi le răsfiri
să-alegi pe cea mai dragă.
Dar ce va fi
n-ai cum să ştii.
Las lucrurile să curgă
în voia lor
ca-n fiecare vară…
Zbârnâie telefonul!
Aud o voce mlădioasă:
„Te sun de-acasă, Ioană,
sunt în ţară.
Mi-e dor de tine, tare!
Am publicat o carte,
iară,
De fapt, două.
Te rog, vino să ne vedem,
fiindcă am lansare,
în Bucureşti,
la Calderon 39”.
Părea că la ureche
îmi fredona
un cântec înnodat
din cele patru zări…
Era Elena mea cea dragă,
de peste mări şi ţări.
CÂNTECUL STÂNCII
Când aşeză Dumnezeu stâncile pe pământ,
Spre-a dovedi tăria, pentru stabilitate,
Să nu fie altcumva decât alte creaţii
se gândi să le pună fiecăreia-n parte
câte o inimă, mai mică sau mai mare.
Însă, de piatră fie, să nu se-nduioşeze,
iar pofta de plimbare să nu le-ademenească.
Şezu milenii stânca, singură şi tăcută,
Cu răceală de piatră tratând cântecul ploii,
Total indiferentă la vântul ce doinea
chiar într-o coastă-a ei sau pe una din laturi,
care se oglindea în apa vălurindă.
Ce sentimente, oare, pe loc o-mpresurară?
Ce mistere trăit-a inima cea de piatră,
de se făcu pe dată fierbinte cum e focul
şi începu să cânte, decât ploaia mai mândru,
mai duios decât frunza, mai măiastru ca vântul!
Minunea petrecutu-s-a pe dinăuntrul stâncii,
Cântecul neputând fi auzit de oricine.
De atâta iubire care a transformat
o inimă de piatră în flacără crescândă,
Stânca putea să crape, uitându-şi rostuirea!
Doar cineva anume, înţelegea misterul:
Floarea de Colţ, cu rangul de Regină.
Delicată-n podoabe, frumoasă cum nu-i alta!
Înduioşând chiar şi tăria stâncii,
a-nvăpăiat-o, făcându-o să cânte.
La rândul ei, Floarea de Colţ, Regina
îşi desluşi fiorul întâlnit prima oară,
adus în zbor de-un înger al unei mari iubiri
clădită între frumuseţe şi tărie.
––––––––
Ioana STUPARU
30 aprilie 2017, Bucureşti