Circulă pe Net un text care începe așa:
- Țara noastră este pe locul 2 în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează, 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație;
- am pierdut 40.000 de medici (2007-2017), 84.000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare (61% femei);
- suntem sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada.
Sunt sigur că mulți, foarte mulți dintre dumneavoastră, care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri, ați avut de pătimit și încă mai aveți, de pe urma jigodiilor care au creat această tragedie națională. Cine e de condamnat? Cei ce pleacă din țară? Sau aceia care i-au împins să ia drumul pribegiei? Vremurile de băjenie nu au început după căderea comunismului, ci doar s-au accentuat. Deja din comunism, barcagii dădeau găuri în barca țării noastre, încât mulți își doreau să fugă din țară, care cum puteau sau nu puteau. Oricare dintre dumneavoastră a trăit personal sau a văzut și poate povesti întâmplări asemănătoare cu ceea ce vă povestesc mai jos:
Cum așa, să exmatriculeze din Universitate un student conștiincios, tocmai în anul cinci și în preajma examenului de Stat? Asemenea exmatriculări se făcuseră deseori, însă doar în primii trei ani, sub Gheorghiu-Dej. Dar acum eram sub Ceaușescu, în primăvara anului 1966. Ne-au convocat pe toți studenții din anul cinci la o ședință U.T.C. pentru niște noi excluderi. Ceremonia exmatriculării, pe vremea când se numea U.T.M., se desfășura astfel: în amfiteatru stăteau în prezidiu, la o masă lungă, acoperită cu o pânză roșie, niște activiști de partid. Unul dintre aceștia ne informa că studenții Cutare, Cutărescu și Cutăriță erau dușmanii poporului și începea să îi denigreze cu fraze clișeu, lipsite de sens logic cât și de realitate. Apoi întreba care dintre noi mai voia să ia cuvântul. Se ridicau unii din amfiteatru, desigur instruiți dinainte, și repetau cam aceleași cuvinte, ca o placă de patefon stricată. După aceea, cei din prezidiu mai numeau pe careva dintre noi să ia cuvântul. Dacă ăla, în loc să îi denigreze, cum era obligatoriu, îi apăra sau chiar dacă nu deschidea gura de speriat ce era, atunci și el era dușman al poporului. Apoi se trecea la votarea sentinței de exmatriculare a dușmanilor poporului. Dacă vreunul din amfiteatru vota contra sau se abținea, era și el dușman al poporului și era exmatriculat. Studentele erau exmatriculate mai simplu. Prezidiul ne informa că erau exmatriculate pentru imoralitate și urma direct trecerea la vot. Imorale erau considerate cele mai cuminți și mai serioase fete, care probabil că refuzaseră propunerile murdare ale unor băloși, ce dețineau puterea politică în Universitate. Sau poate că mama acelei fete refuzase să se culce cu careva din puterea locală, iar acela informase cadrele de resort de la Universitate că acea studentă era dușman al poporului, întrucât era fiică a unei mame, care ea însăși era dușman al poporului. Prezența la aceste ședințe pentru excluderi era obligatorie. Cine era absent, era dușmanul poporului. Eu băgasem de seamă că unii colegi sau colege nu veniseră niciodată la aceste adunări și totuși nu fuseseră considerați dușmani ai poporului și exmatriculați. Eu — care fusesem arestat și anchetat de Securitate pe când eram minor — îmi dădeam seama că acei colegi și colege de facultate, care nu veneau la aceste adunări și totuși nu erau exmatriculați, puteau fi informatorii Securității. Noi aveam un coleg cu părul cărunt, care nu se sfia să ne spună că fusese ofițer de Securitate. El era foarte prietenos cu noi și ne-a asigurat că nu mai avea nimic de a face cu activitatea sa anterioară. Așa că nici el nu venea la ședințele pentru exmatriculări din Universitate.
Adevărații dușmani ai poporului român erau jigodiile care îi acuzau pe oamenii corecți că ar fi dușmani. Ca hoții care strigă: „Prindeți hoțul!” Asta era o jalnică strategie marxist-leninistă pentru a elimina oamenii corecți din competiția socială și să îi înlocuiască cu lichele. Ăsta era omul nou, al comunismului: licheaua. Nu pot eu defini comunismul, dar am văzut cu toții că a răsturnat valorile, atât intelectuale cât și morale și a promovat nulitățile, canaliile și profitorii de pe urma sistemului. Dar ce, în capitalism nu este la fel?
De data asta, la ședință, în pragul examenului de Stat, am fost informați că dușmanul poporului era colegul nostru Sfăt Ioan. Cum tocmai el, care era cel mai serios, mai conștiincios și mai exemplar student? Înainte de a intra la facultate, el fusese muncitor la combinatul siderurgic de la Reșița. Oțelar. Sau parcă muncise la un atelier de reparații a vagoanelor la C.F.R., la Arad. N-are importanță. Deci intrase la facultate în procentajul de 90% din locuri rezervate celor cu originea socială sănătoasă. Ce aveau să-i reproșeze unuia cu origine muncitorească? Desigur că experiența anilor grei din industria grea îl făcuseră de era mai serios și mai conștiincios decât toți. Era tot timpul la sala de lectură a Universității, cu nasul în cărți și niciodată la vreun spectacol, la vreo distracție sau altă pierdere de timp. Singura lui distracție era la antrenament la clubul sportiv C.F.R. Era campion regional la box. Nu invita pe nimeni să vină când avea el vreun meci de box. Noi aflam despre succesele lui din ziarul Sportul Popular. Dacă vreunul îl felicita, el se făcea că era surd și nu răspundea. Am observat că el era extrem de prudent și refuza să își facă prieteni. Eu la fel, mă feream de prieteni ca de dușmani. Eram pățit. Din moment ce Sfăt nu avea prieteni, atunci a cui invidie o stârnise el, de voiau să-l exmatriculeze din universitate? Pe ce motiv îl considerau dușmanul poporului? Am presupus că tocmai seriozitatea și conștiinciozitatea lui li se părea suspectă și deranja pe cineva, care o fi gândit cam așa: În ce scop este așa de serios și conștiincios? Ce urmărește cu asta? Înseamnă că uneltește să răstoarne guvernul. Aveam să aflu peste un an și ceva că altul era motivul excluderii lui din Universitate. Însă lui nu a avut cine să îi spună de ce căzuse măgăreața tocmai pe el. Sper că trăiește și că află acum, odată cu dumneavoastră, care citiți aceste rânduri.
Un rahat cu ochi din prezidiu ne-a informat că Sfăt Ioan era dușmanul poporului și a bălmăjit o serie de fraze fără sens. A sărit peste etapa obișnuită, cu cei ce se ridicau de bună voie să turuie, s-a uitat pe o hârtiuță și m-a numit pe mine să iau cuvântul. Nu mă cunoștea, nu m-a arătat cu degetul, ci a citit numele meu de pe hârtiuță. Acesta era un mic detaliu, care putea să treacă neobservat, dar micile detalii îți pot dezvălui ceea ce e ținut ascuns. Deci primise sarcină să mă pună pe mine să vorbesc. A căzut cerul pe mine. Însă eram suficient de experimentat în situații dificile. Ritualul de inițiere a mea în viața adultă a început pe când eram minor, când am fost trezit din somn, noaptea, de către patru ofițeri de Securitate în civil, care au forțat ușa de la intrare și mi-au pus pistolul în piept. Tatăl meu de al doilea, fost colonel în armata veche și cu decorații de război pe frontul de răsărit, s-a oferit să-l aresteze pe el în locul meu. El mai fusese ținut ani de zile închis fără să știe pentru ce.
— Arestați-mă pe mine, că am mai fost arestat! Nu-l luați pe el, că e crud și n-o să supraviețuiască!
— Nu! De data asta arestăm copilul! Toată populația trebuie să treacă prin închisorile noastre.
Deci comandantul de Securitate căpitanul Pupăză, așa era numele lui real sau conspirativ, care mă aresta cu ciracii lui, era conștient că eram copil. M-au arestat în al doilea val de arestări de minori, de după retragerea Armatei Roșii din România. Au arestat mai mulți elevi și profesori sau preoți. Așa se făceau arestările, noaptea. Cei din primul val primiseră condamnări între 20 și 25 de ani. Unul din ei este colegul meu de clasă Paul Ion Popescu, acuzat, pe când avea 15 ani, de apartenenţa la o ”Organizaţie de tip fascist cu caracter legionar” şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică şi confiscarea în întregime a averii. Ce avere avea el? Ghiozdanul de elev și tenișii din picioare. Când a fost reactivat Partidului Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ), s-a înscris în această formaţiune politică, ajungând senator şi unul dintre apropiaţii lui Corneliu Coposu. După moartea acestuia, s-a retras din politică. Pe când Paul și alți colegi erau condamnați, m-au mutat de la Securitatea din Caracal. Nu știam unde. Am aflat mai târziu că mă duseseră la Craiova. Toți cei arestați eram izolați, fără să știm unii de alții. Am fost anchetat zilnic de către ofițeri de Securitate în uniforme sau în civil. Din întrebările cotite ale anchetatorilor, am dedus patru informații folositoare pentru mine și pentru ai mei. Cum le-am obținut și cum le-am folosit, am povestit în Barca veselă, apărută în 2017 la Editura Alcor Edimpex, din București. Iar anchetatorii nu au aflat de la mine nimic util pentru ei.
Acum mă bucur că am trecut pragul de la copilărie la adult în acest fel. A fost chiar un privilegiu. Citesc în cărțile lui Mircea Eliade despre riturile de trecere a pragului în triburile primitive și văd că securiștii au aplicat, fără să fie conștienți, același model sau pattern, cu aceleași proceduri sau modalități, pe care le foloseau oamenii primitivi: răpirea adolescentului din mediul familiei, noaptea, de către oameni necunoscuți și înfricoșători, transportarea într-un loc necunoscut, izolarea totală, înfometarea, însetarea, statul în picioare în continuu, mutarea dintr-o încăpere cu beznă totală în alta cu lumină puternică, sufocatul din lipsă de aer, sâcâirea cu tot felul de zgomote și de către tot felul de insecte ce te împiedică să închizi ochii și să adormi, așa lungit sau ghemuit pe podea, fără nimic de acoperit, lipsa somnului, tremuratul de frig, tremuratul de frică, varietatea spaimelor de tot felul, teroarea psihică, săptămâni la rând încât pierzi numărătoarea zilelor. Nesiguranța momentului și a viitorului, anularea ca persoană, anularea speranței, de ajungi să invidiezi morții din mormânt și simți moartea pe viu, ca singura realitate prezentă și salvatoare.
Știm de la Mircea Eliade, de la Joseph Campbell și de la alți cercetători, că în toate riturile de inițiere se trece prin privațiuni extreme, îndelungate și este nelipsită trecerea prin moartea așa-zis simbolică, simțită ca o moarte reală. Știm din cărți că riturile de inițiere sunt o traumă psihică violentă și prelungită, în urma cărora unii se prăbușesc. Mor sau li se șubrezește resursa biologică ori rămân psihopați pe viață, pe când alții, puțini, se vindecă singuri și devin din cale afară de tari și de rezistenți. Nu există altă vindecare decât prin sine însuși. Cum bine zice Nietzsche: Ceea ce nu te poate omorî, te întărește. Însă el a murit nebun. Acum, când toate au trecut, la vârsta la care am ajuns, le sunt recunoscător tuturor celor care mi-au făcut rău. Nici măcar nu mai privesc înapoi cu mânie, ci cu recunoștință. Le mulțumesc, cum le mulțumesc și celor ce mi-au făcut bine.
Așa că, aflându-mă în amfiteatrul Universității, aveam experiență să nu se vadă pe mine că îmi era frică. Atunci, în anul cinci la facultate, într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că, dacă spuneam ceea ce gândeam despre colegul meu Sfăt Ioan, mă considerau și pe mine tot dușman al poporului. Am înțeles că ăia planificaseră să mă scoată și pe mine dușman al poporului. Așa primiseră ordin. Am găsit soluția cum să scap din această încurcătură, fără să îmi calc pe conștiință. Rețineți formula, dacă cumva încă nu ați aplicat-o în situații dificile. În primul rând, păstrați-vă conștiința. Conștiința e cel mai de nădejde sfătuitor. Conștiința împăcată te face să fii împăcat cu tine însuți. Asta îți garantează integritatea, îți dă energie și idei salvatoare. Conștiința împăcată este secretul forței tale. Dacă nu e împăcată conștiința, nu ești împăcat cu tine însuți. Din cauza conștiinței neîmpăcate, oscilezi, te clatini, cazi și îți frângi gâtul.
M-am ridicat și am spus răspicat:
— Da, colegul nostru Sfăt Ioan este dușmanul poporului.
Deci, nu negați, ci confirmați. I-ați băgat în cofă. Le-ați smuls preșul de sub tălpi și cad pe spate. Ăia din prezidiu au făcut ochii mari de uimire. Am priceput că nu s-au așteptat la acest răspuns. Am remarcat la ei un moment de derută. S-au privit între ei și nu erau mulțumiți de răspunsul meu. Așadar, mă numiseră așteptându-se că îl voi apăra pe Sfăt, ca să treacă apoi la excluderea mea. Iar eu nu mă încadram în făgașul preconizat de ei. Cum să mă dea pe făgaș? M-au întrebat după ce mi-am dat seama că era dușmanul poporului.
— Toată lumea își dă seama de acest lucru! am zis eu răspicat, ca să trag de timp, să îmi vină vreo idee, cum să o dau cârmită.
— După ce își dă seama toată lumea? În ce fel se vede că e dușman al poporului?
— Păi toți, când vin la sala de lectură — unde întotdeauna e greu de găsit loc liber — în jurul lui Sfăt Ioan, pe o rază de câțiva metri, sunt locuri libere, din cauză că toți știu că el e dușmanul poporului. Care nu știe și vrea să se așeze în apropierea lui, nu se mai așază, pleacă, pentru că își dă seama că e dușmanul poporului.
— Și cum își dau ei seama așa repede că e dușmanul poporului?
— Păi fiindcă în jurul lui nu se poate respira, aerul din jurul lui e otrăvit și dușmănos.
— De ce e otrăvit?
— Din cauză că trage tot timpul niște bășini dușmănoase!
Uluiți de așa răspuns neașteptat, într-un mediu universitar și atât de tensionat de către teroarea politică, toți din amfiteatru au izbucnit în hohote de râs. Studenții râdeau cu lacrimi și tropăiau. Hohoteau chiar și activiștii de partid din prezidiu, ținându-se cu mâinile de burtă și legănându-se. Râdeau de se înecau și se țineau unii de alții, să nu cadă pe jos. Studenții s-au ridicat și au părăsit amfiteatrul hohotind de râs. Râdeau ca un ecou pe coridor.
Ufff! Am scăpat de la ananghie. Ați reținut formula? Bagatelizarea prin umor. Una din cheile umorului este vorba neașteptată și nepotrivită în situație. Așa că trebuie să o potrivești bine.
În drum spre cămin, mă ajunge din urmă Sfăt Ioan, îmi pune mâna lui de oțel pe umăr și îmi mulțumește. Mi-a propus să vin la clubul lui și să facă din mine boxeur.
— Pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie să dai cu pumnul, a zis el.
N-am dat niciodată cu pumnul, ci am lovit cu cuvântul. Oricât de tare ai da cu pumnul, chiar dacă îl trimiți la podea, durerea îi trece. Dar o vorbă usturătoare poate să îl doară o viață întreagă. Pumnul nu ucide, dar cuvântul poate să ucidă. Am scris în Barca veselă cum am ucis cu cuvântul, ba chiar și prin tăcere. Tăcerea poate fi mai elocventă decât vorba. Uneori tăcerea ustură cel mai tare.
Peste un an și ceva, mi-au spus cei din redacția revistei Orizont că trepădușii de la U.T.C. nu aveau nimic cu Sfăt Ioan. El era doar trambulina lor ca să ajungă la mine și să mă excludă. De ce? Iată de ce: Academicianul Gh. Ivănescu ceruse de la minister sau unde ceruse, să înființeze un post pentru mine și se aprobase. Asta fiindcă el mă remarcase și a vrut să mă rețină ca asistent. Scrisesem o mică lucrare studențească, de o pagină, despre etimologia unui cuvânt, când eram în anul patru. Decanul Stoica voise să mă exmatriculeze pentru că eu propuneam o altă etimologie decât cea din Dicționarul Academiei. Toți profesorii votaseră cum voia decanul. Însă lui Ivănescu nu îi era frică de decan și plutea deasupra norilor, în gândurile sale. Nu a înțeles că era vorba de o exmatriculare, a coborât din nori și a spus că el era de acord cu etimologia propusă de mine. Decanul a înghițit gălușca și a trecut la punctul următor de la ordinea de zi, iar eu am fost salvat. Ulterior, etimologia aceea mi-a publicat-o Academicianul Iorgu Iordan în revista Academiei, Limba română nr 6, 1970. Când a murit Gheorghiu–Dej, imediat decanul Stoica a fost dat afară pe motiv că l-au prins că avea diplomă falsă. Eu însă cred că el nu avea nicio diplomă, nici măcar una falsă. El fusese pus decan, la fel ca mulți alți incompetenți și fără studii, recompensați cu funcții de răspundere pentru merite politice. Când se schimba organigrama mai sus, sau când Securitatea și partidul nu mai aveau nevoie de ei și voiau să îi înlocuiască cu alte jigodii, lansau zvonul că au fost prinși cu diplome false. Guvernarea prin zvonuri, minciuni și falsuri. Ăsta e stilul în orice sistem social și politic anormal: În funcțiile înalte și de răspundere sunt puși oameni șantajabili. Și cine sunt mai șantajabili și mai supuși decât incapabilii și secăturile?
Cei din redacție mi-au spus despre un alt profesor că era nașul unui coleg de-al meu. Nașul ăla avea nevoie de postul creat pentru mine de Ivănescu, ca să îl plaseze acolo pe finul său. Finul obținuse întotdeauna notele maxime la toți profesorii. Așa își făceau profesorii servicii reciproce. Altminteri, era o figură tristă, un nătăfleață, pe care nimeni nu îl băga în seamă și nici măcar în altceva. Nașul aranjase cu organizația U.T.C. să mă excludă din facultate, ca să plaseze finul său pe postul creat pentru mine. Sfăt Ioan era doar un pretext, ca să ajungă ăia la mine. Cozile de topor de la U.T.C. nu au perseverat pentru a îl exclude pe Sfăt Ioan și nici pentru a mă exclude pe mine, deoarece nu primiseră această sarcină de la Securitate și nici de la partid, ci de la un profesor oarecare, ce nu era chiar un oarecare, ci un deținător al puterii în Universitate. Așa profitau oportuniștii de sistemul politic, pentru a își atinge scopurile personale.
Eu, neștiind de urzeala aceea, l-am ales ca îndrumător la lucrarea de diplomă tocmai pe profesorul ăla, care avea nevoie de postul meu pentru finul său. M-am băgat singur în gura lupului. El și-a frecat mâinile de bucurie și a aplicat altă strategie. Făcea pe inabordabilul și nu a vrut să se uite la lucrarea mea pentru examenul de Stat. Mă amâna de pe o zi pe alta, iar examenul se apropia. Nu m-am putut prezenta la examen, din cauză că el nu a vrut să se uite la lucrarea mea. Fără examen de Stat, nu puteam ocupa postul creat pentru mine. Nașul și-a împins finul în acest post. Am nimerit la coada listei pentru repartiții, după cei ce obținuseră cele mai mici note în toată facultatea și la examenul de Stat. Am ajuns profesor de română într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe, cam actualul județ Covasna. Totuși, m-am bucurat că am scăpat de postul creat pentru mine. Nu îmi plăcea să fiu asistentul nimănui. Eu priveam spre orizonturi mult mai largi și cu mai multă libertate.
După un an de profesorat la țară, îndrumătorul iarăși, tot nu a avut timp să se uite pe lucrarea mea. Nu mai avea niciun avantaj din asta, dar așa îi plăcea lui, să îmi facă rău. Era consecvent cu el însuși, ca să nu își piardă antrenamentul. Atunci, am dactilografiat-o fără să o mai vadă el, am dat-o la legătorie și am depus-o la secretariat. El nici nu a apucat să o citească, dară-mi-te să mă îndrume. M-am prezentat la examenul de Stat și l-am luat. Sper că ați remarcat ce trebuie făcut când vi se pun piedici: Treceți peste piedici! Treceți bariera pe deasupra, pe dedesubt sau printr-o fentă laterală! Dar să nu așteptați un an, cum am așteptat eu! Și v-aș mai da un sfat: Atacați frontal și cât mai sus. Cam în felul acesta: Am dus o copie a lucrării de diplomă la redacția revistei Orizont, unde nu cunoșteam pe nimeni. Cei din redacția de la Orizont auziseră de porcăria pe care mi-o făcuse profesorul îndrumător și știau totul, mai bine decât știam eu, care nu pricepeam urzeala îndrumătorului. Redactorii erau revoltați de porcăria pe care mi-o făcuse el și mi-au explicat ceea ce nu înțelesesem eu din manevrele lui. Abia atunci mi s-a luat un văl de pe ochi. Redactorii au hotărât pe loc, fără să îmi citească lucrarea de diplomă, că îmi vor publica fragmente din ea în Orizont nr.10, 1967, chiar în spațiul unde îndrumătorul ăla știa că era planificat să îi publice lui un articol. Frumoasă bucurie i-au făcut.
Îi sunt recunoscător îndrumătorului care mi-a furat postul creat pentru mine, cât și colegului care l-a primit cadou de la nașul său. Aș putea să le precizez numele, însă nu aș vrea să mă înțeleagă cineva greșit și să creadă că fac atacuri la persoană și îi ponegresc ca să mă răzbun. Nu am motive să mă răzbun. Eu dezvălui un sistem corupt, nu niște corupți ce folosesc sistemul. Le mulțumesc și le sunt recunoscător. Datorită lor, eu am avut o cu totul altă viață, un parcurs cu mult mai interesant, cu bucurii și fericiri, cum nici nu visează ei, la care ei nu au cum să ajungă și nici nu le-ar pricepe, pentru că nu au receptori cerebrali pentru așa ceva. Experiențe care mi-au consumat multă energie, dar mi-au dat mari satisfacții și m-au încărcat cu și mai multă energie. Experiențe de viață care m-au îmbogățit sufletește. Toți cei care mi-au pus piedici și obstacole mi-au făcut bine împotriva voinței lor. Răul făcut de ei s-a întors spre binele meu și m-a împins spre mai bine. Altfel, aș fi stagnat și aș fi ruginit, cum au stagnat și au ruginit ei. Nu am pentru ce să îi invidiez pe cei blegi din fire și protejați, care au primit totul servit pe o tavă de argint. Îi compătimesc, îmi e milă de ei, pentru că nu se pot descurca singuri, fără ajutorul rudelor și fără șmecherii. Ce s-ar face ei într-o țară străină, unde nu au pe nimeni care să îi ajute cu trafic de influență, cu proptele și cu vicleșuguri? Îi las să se mistuie în tristețea lor. Mă bucur pentru că am avut ocaziile pe care le-am avut, când rele și când bune, încât am murit și am înviat de mai multe ori și am luat-o de la capăt, de la zero. De fiecare dată, am refăcut tot ce am pierdut, ba chiar am ajuns mai sus și mai bine. Am murit de atâtea ori, încât am devenit imun.
Le mulțumesc celor care în repetate rânduri mi-au desfăcut contractul de muncă în mod ilegal, ca să dea postul meu vreunui protejat sau vreunei protejate, cât și celor care m-au furat în diferite feluri. Ultima dată, contractul meu de muncă mi-a fost desfăcut în mod ilegal de către porcii de la Grupul de Șantiere Vulcan din București. În pofida lor, am găsit de muncă pe un șantier din țară, unde am muncit fără să am contract de muncă și am fost plătit ilegal. După aceea, iarăși spre necazul lor, am ajuns să lucrez, tot ilegal, culmea, tocmai pe un șantier românesc din Berlinul de Răsărit. Eu lucram pe șantier în Germania, dar nu mai eram angajat nicăieri, la nicio întreprindere. Când a venit directorul Vlad Bădulescu la Berlin în inspecție, nu știa că eu nu mai eram angajat nicăieri. L-am întrebat cum de mi-au dat pașaport de serviciu și cine ar fi trebuit să mă plătească și nu mă plătea, de munceam fără să mă plătească? Și-a plesnit palma peste frunte și a zis:
— Bă, ăștia m-au băgat numai în ilegalități. Mama lor de bandiți! Până și centrala nucleară de la Cernavodă o construim pe ilegalități. Așa ne punem singuri bomba atomică. Lasă, mă, că vii tu în țară și o rezolvăm noi. Dar să vii bine pregătit cu argumente și să deschizi ușa cu capul! a zis el, făcând gest că să vin cu mâinile încărcate de sacoșe cu cadouri, cu umerii căzuți și cu capul aplecat până la clanță.
Munceam la Berlin în mod ilegal și mă tot amânau cu plata banilor. Cine băga la buzunar mărcile est-germane, care mi se cuveneau? Trăiam pe banii aduși ilegal din țară și schimbați ilegal, ca să îmi pot plăti mâncarea. Pașaportul îmi era păstrat sub cheie de către securistul șantierului. Cum era să mă mai întorc în țară? Să argumentez cu cadouri, ca să fiu repus în drepturi? Și-au bătut joc de mine cei de la Vulcan, atât la București cât și pe șantier la Berlin. Așa că și eu mi-am bătut joc de ei. I-am lăsat în baltă, când aveau mai multă nevoie de mine, la rezolvarea litigiilor și la predarea instalației. Să se descurce fără mine. Instalația noastră avea un nivel de decibeli mult peste limita admisă. Șeful de șantier, Velescu, de meserie milițian, a crezut că îi păcălea pe nemți, zicând că zgomotele alea erau din cauza modificărilor cerute de beneficiar. Arbitrajul de la Technische Übervachung încheia cele două pagini de constatări cu sentința că întreaga răspundere îi revine în exclusivitate părții române. Acest ultim cuvânt din text l-am întors pe dos și am tradus că răspunderea îi revine părții germane. Velescu citea traducerea peste umărul meu. Fericit, a smuls foaia din mașina de bătut și a zis:
— V-am spus, tovarășe director, că îi păcălesc eu pe nemți.
Credea că îi păcălise. Cine încearcă să păcălească pe cineva se păcălește singur. Considerându-se tare pe poziție, Velescu a zis că nu avea nevoie de mine să traduc la tratative, se descurcă și singur, iar eu să mă duc să traduc la camera de comandă, unde începeau probele de 72 de ore. Trei zile și trei nopți în care toți ceilalți lucrau în schimburi, numai eu trebuia să fiu treaz și să traduc fără întrerupere. Întreaga delegație de specialiști, de pe la ministere din București, de la proiectant și de pe unde mai erau, vreo patruzeci de hipopotami veniți la Berlin să cumpere cadouri de Crăciun, s-au dus la tratative cu nemții, în frunte cu Velescu, care flutura traducerea mea ca un steag al victoriei. Asta e ultima imagine văzută de mine pe șantier și am luat avionul la Stockholm.
Eu eram bine mersi în Suedia, iar șeful exportului de la Vulcan a venit acasă la mine în București, ca să aducă familiei mele cadourile pe care le trimisesem prin el. Doamna Herta Spuhn de la editura Albatros venise și ea, ca să discutăm pe manuscrisul care îl recuperase de la cenzură, unde zăcuse trei ani. A lăsat manuscrisul acasă la mine și ulterior a ajuns pe căi ocolite în Suedia. Și-a pierdut actualitatea, iar eu am evoluat de atunci și nu îmi mai place. Șeful exportului s-a uitat în mersul avioanelor și a crezut că pierdusem avionul. Era sigur că voi veni a doua zi. Securitatea știa că dispărusem de la Berlin și că nu venisem în București. Toți erau convinși că aterizasem la Praga, unde șeful de șantier de acolo insistase la București să mă trimită la el, că nu putea să deschidă șantierul fără translator. El spunea că nu eram la el și nimeni nu îl credea, nici măcar Securitatea. Vulcanul avea nevoie de mine simultan la Berlin și la Praga. Atunci de ce îmi desfăcuseră contractul și nu mai eram angajat nicăieri? Ce interes au avut să îmi desfacă contractul? Cine anume a avut acest interes? Cine a profitat de asta? Care din lichele?
Sociologul american Charles Wright Mills, întemeietorul teoriei moderne a conflictelor, afirmă că structura socială este creată de conflictul dintre oameni cu diferite resurse și interese. Indivizii, resursele, interesele și structura socială se influențează reciproc. Marx spune că toate sistemele sociale și economice produc tensiuni interne, care duc la autodistrugere. Uniunea Sovietică nu a distrus-o nimeni din afară, ci s-a prăbușit din interior, prin autodistrugere. Distrugerea ei nu putea fi evitată. Distrugerea altor sisteme, actuale, nu poate fi evitată. E doar o chestiune de timp.
Da, mi-am părăsit țara în mod ilegal. Așa e. Însă nu eu am început cu ilegalitățile. Datorită hoților, ticăloșilor și lichelelor am părăsit țara ilegal. Am fugit din țară cu binecuvântarea lui Mircea Sântimbreanu, care mi-a sugerat Suedia. Datorită jigodiilor, cu josnicele lor interese personale și cu plăcerea lor de a îmi face rău, am acum situația excelentă pe care o am și trăiesc în climat mediteraneean. Iar ei au rămas în climatul moral, la care au contribuit ei înșiși. Care din ei or mai trăi, să le fie de bine. Altceva nici nu au mai știut să facă, decât să umble cu matrapazlâcuri pentru a obține ceea ce nu merită, să umble cu cioara vopsită și să se omagieze pe ei înșiși. Și-au orchestrat propriile lor parastase, încă în viață fiind. Dacă viață poate fi numită, viața celor putreziți înainte de a muri.
Trăim într-o lume liberă. Fiecare trăiește unde vrea și cum vrea. Patria este în inima noastră și o luăm cu noi pretutindeni, pe orice meridian ne-am duce. Când nu ne putem întâlni la vatra comună, ne întâlnim în limba română. Dar care este limba celor ce își disprețuiesc limba și își trădează proprii lor frați de trai și frați de grai? Ce patrie le mai rămâne celor ce își vând patria?
——————————
Victor RAVINI
27 noiembrie, 2020
La Grande-Motte, Franța