M-am născut toamna.
Era trecut de amiază şi soarele încă nu răsărise pe cer
sau nu îl vedeam eu
că uitasem ochii închişi după naştere.
Totul cădea şi ploaia bătea şi vântul striga
printre hainele ce încă nu le purtam.
Am scos un ţipăt de plâns
şi lumina s-a aprins în ochii mei.
Mă uitam în jur şi auzeam doar
umbre de zgomot şi lumini alergând.
Ce o mai fi şi asta, mă întrebam ?
Cineva mi-a şoptit un sărut
şi de atunci
am început să măsor trecerea timpului
cu un ţipăt de bucurie.
Imediat am intrat sub incidenţa primei legi a iubirii de mamă.
Apoi
iubita mea m-a învăţat să sărut,
să mângâi, să doresc şi să ating.
M-am născut toamna
când frunzele cad, omul îşi culege roadele
şi iubiţii se plimbă îngălbeniţi
prin pădurile ruginite.
Mai aştept încă
să se nască în inima mea un vers
în care să intre toate toamnele vieţii
spre a le dărui celor ce mă citesc.
——————————
ZAMFIR ANGHEL DAN