Speranțe sinucise
A fost o zi în care s-au întrecut talazuri,
Izbindu-se de țărmul singurătății mele,
O liniște sprințară părea să facă nazuri
Într-un canar de aur ascuns după zăbrele.
Venise cireșarul de la cules cireșe
Cu jertfa lui de sânge vărsată în ceaune,
Din pânzele de ploaie, croind în taină breșe,
Curgeau inadvertente fâșii de soare-apune.
Se-amestecau cu verde petalele-n câmpie,
Picturi retrocedate din timpuri mai boeme,
Îți căutam privirea prin zarea albăstrie
Și-ți așteptam cuvântul din raiuri să mă cheme.
A fost o zi în care mi-am regăsit oftatul
Pe care îl pierdusem în nerostite vise,
Imensitatea nopții, de-a lungul și de-a latul,
Ținea între canaturi speranțe sinucise…
Sonet escaladat
Te chem grăbit când glasul meu ridică
O rugăciune goală de răspuns,
Deșarta mea trufie mi-a străpuns
Și sufletul, și liniștea, de frică.
Bucata mea de cer, cu miruri uns,
Sclipește lângă Tine, chiar de-i mică.
Părinte înțelept, mă-ndupleci: „Fiică,
Întoarce-te-n cuprinsul nepătruns.”
Și eu mă-ntorc zâmbind cu mulțumire
Din ochii-n care freamătă culori.
În satul Tău pictează nemurire
Arhangheli mici, ca văzul de ușori,
Escaladând pe culmea cea subțire
Făptura Ta de soare și de nori.
Pașii noștri
Șerpi cu solzi de-aramă și rugini
Își înalță în spirală torsul,
Pașii mei spre tine, arși de vii,
Exersează printre ploi întorsul.
Pe-un crâmpei de verde ostoit
A căzut un fulg sfios din fire,
Pașii tăi spre mine au grăbit
Cânturi noi în frunza cea subțire.
Printre fagii codrului, răriți,
Vântul face jirul de ocară,
Pașii noștri veșnic ne’ntâlniți
Nu știu cum să dea și cum să ceară.
–––––––––––
Simona Diana ȚÎRU