Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice ale acestor nobile sentimente.
Descoperim treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste „adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor, ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi, rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu, în fapte de eroism sau de martiraj.
În artă şi literatură se cunosc creaţii antologice, ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.
Autoarea acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii. Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă personală, de om obişnuit asupra acestor subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu. Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul MAMEI, aproape o icoană, un prototip al mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în Dumnezeu, înţelepte, blânde, ocrotitoare şi îndrumătoare în viaţă.
Paralel cu chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase atât de așteptate.
Satul are legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal, de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul sătean spre şcoli înalte.
Sunt pagini pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările sărbătorilor tradiţionale.
Meritul autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare, devenire şi de drum în viaţă. După opinia mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.
Dacă primele 7 capitole pot fi considerate „călătoria” în trecut, în copilărie, tinereţe şi maturitate, din care autoarea a selectat momentele faste, binecuvântate ale trecerii ei prin viaţă, cu afirmarea explicită a „darurilor” morale primite de la oameni dragi şi de la Bunul Dumnezeu, partea a 2-a a volumului constituie un jurnal de călătorie, al „călătoriei” în spaţiul românesc, într-un trecut apropiat şi în prezent. Dar nu un simplu jurnal, cu impresii fugare de turist, ci o formă elaborată şi programată de jurnal-ghid, întrucât autoarea are formaţie de bibliograf, de cercetător, care transpare din bogăţia de date documentare, de detalii istorice, de încadrare semnificativă în spaţiul cultural românesc a locurilor vizitate.
Locuri pitoreşti din diverse colţuri ale ţării devin memorabile graţie calităţilor autoarei de fin şi sensibil observator al naturii, de individualizare printr-o legendă, întâmplare definitorie. Sunt multe exemple, aş aminti numai remarcabila descriere a „Cascadei cailor”.
Mărturiile de adoraţie pentru NEAM şi CREDINȚĂ continuă şi sporesc şi în aceste ultime capitole prin setea de cunoaştere a locurilor încărcate de istorie şi de sfinţenie (este impresionantă lista obiectivelor turistice și mai ales a mănăstirilor din toate regiunile vizitate), prin truda detectării datelor mai greu accesibile călătorului sau pelerinului obişnuit, prin generozitatea dăruirii lor cititorului, care, răsfoind această carte se îmbogăţeşte spiritual şi care, uneori, chiar pornește la drum pe aceste „poteci de suflet”.
Aflăm fapte şi evenimente din istoria seculară a acestor ctitorii de credinţă care întăresc convingerea că forţa trecerii neamului românesc peste vremuri grele s-a aflat în credinţa şi spiritul de jertfă al unor slujitori de ţară şi de biserică.
Aş remarca, bineînteles, subiectiv, paginile despre mănăstirile Şinca Veche (cu biserica rupestră, monument de patrimoniu naţional), Sâmbata de Sus, Tismana, Arnota („Ultimul pas spre Dumnezeu”), Frăsinei (Athosul românesc), din sudul României, Catedrala Metropolitană din Iaşi (Ierusalimul Moldovei sau Maica Bisericilor moldave) cu mulţimea mănăstirilor din Bucovina şi Moldova, mai cunoscute în general de pelerini, câteva din Ardeal: Bârsana, Rohia, Nicula, Prislop, sau unele dintre Dunăre și mare: Mănăstirea Dervent, Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei („Bethleemul creștinismului românesc”). Sunt evocate cu veneraţie figuri de ctitori şi slujitori intraţi în istorie: Sfântul Calinic de la Frăsinei, Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistrița, Sfântul Ghelasie de la Râmeț, „Sfântul Ardealului”- Arsenie Boca şi alte figuri ilustre.
Aceste pagini sunt încărcate cu atâta credinţă şi veneraţie, încât citindu-le, ai senzaţia că te purifici de rele şi te înalţi.
În contrast cu unele tendinţe moderne care agrează un limbaj agresiv şi şocant, autoarea cultivă o exprimare îngrijită, frumoasă, uşor patriarhală, în consens cu evocarea timpurilor trecute, fără stridenţe neologice. Din punct de vedere artistic, scrierea e o proză lirică, o confesiune fluentă, cu elemente lirice. Dar filonul liric în volumul prezent este potenţat prin inserarea în derularea confesiunilor a haiku-urilor şi a tristihurilor, abstracte, esenţe poetice specifice poeziei nipone, care sublimează sensul lucrurilor, emoţia şi nostalgia trăirilor.
Este o intenţie temerară de a experimenta în spaţiul literar românesc o formă nouă, inovativă de proză, anume proza haibun, paralel cu scrierea în stilul riguros al formelor poetice nipone. Autoarea are deja un istoric bogat în exerciţiul poeziei nipone, validat prin multe premii la concursurile de gen. Remarcăm talentul, inspiraţia și puterea de abstractizare şi de sugestie a autoarei în aceste forme de poezie: „peste mai mulţi ani –/ într-o traistă din pod/ păpuşi din pănuşi”, „candelă vie –/ un licurici prin rouă/ sub crucea mamei”, „pană de curent –/ o ploaie de licurici/ luminându-ne”.
Volumul de faţă, pe lângă frumuseţea scriiturii şi a crezului de viaţă model, pe lângă bogăţia de impresii şi de date riguros selectate despre valorile spirituale, lăcaşurile istorice şi de credinţă ale neamului românesc, împărtăşite cu generozitate, prin concluzia firească a faptului că „adoraţiile” autoarei nefiind nicidecum „simple” conferă nobleţe spirituală oricărei biografii, poate constitui şi o provocare la introspecţie şi interogaţie, la cercetarea evoluţiei propriei personalităţi, cu răspunsuri mai mult sau mai puţin mulţumitoare, cu efecte, desigur benefice şi uneori reparatoare.
–––––––––-
Georgeta PETRE
Constanța