VIS DE MĂRIRE
Prin zorul vieții trec arzând
Fitil nebun de fericire,
Aud pământul fremătând
Și-mi urmez visul de…mărire!
Pe drumul vieții calc voioasă,
Chiar nici o creangă nu mă-ndoaie,
Mereu voi fi o curajoasă
Arzând la fel ca o văpaie…
Cu soarele prieten bun
Zâmbesc și cânt ca o artistă,
M-adăpostesc sub un alun
Să-mi trec bucurii în revistă
Demult visez l’ a mea mărire,
Pe-un vârf de munte să ajung,
Nu banii aduc fericire,
De dorul lor nicicând nu plâng!
Pe creasta muntelui mi-adun
În buzunar de suflet, viață;
Pot cerului cu drag să-i spun:
– A mea mărire e speranță,
Speranța de a fi un om,
La cap și suflet sănătos,
De a iubi gâze și pomi
Și tot ce este, și-i frumos!
Eu ard de drag și de iubire
Față de adevăr și oameni,
Că nu cunosc altă mărire
Decât aceasta, și nu galbeni!
Averile se duc și vin,
Nimic nu iei în veșnicie,
De ce să ai suflet păgân
Și să te scalzi în avuție?
Ești mare că ai strâns comori?
Degeaba, frate! Ești sărac,
De sentimentele-ți omori
Și-ți faci mereu doar bunul-plac…
Cu-a ta avere ești nimic!
Eu? Valorez cât fericirea,
Nu aș putea să fiu calic,
Tu, mergi, sărace, cum ți-i firea!
TRĂIRI
Mi se scurge simțirea pe mâneca stângă,
Lacrimă de iubire peste iarba de sub picioare,
Picuri de rouă care să-i mângâie delicat frumusețea
Și s-o încălzească plăcut înainte de răsărit…
Mi se scurge visul printre închisele și transparentele pleoape
Și zboară liber peste câmpii și peste livezi,
Ca o perdea albastră de speranțe frumoase
Chiar sub privirea bolții cerești, cu spații total-infinite…
Mi se scurge gândul parfumat din mintea lucidă
Să îmbrace cu modestie în curaj și-n forță Pământul,
Exact ca o rugăciune colectivă către spațiul divin
Pentru izbăvirea noastră de încercările grele și neașteptate…
Mi se scurge speranța prin toți porii ca un fluviu nebun
Peste alte inimi încătușate cu forța în țarcuri,
Soarele se ivește la orizont luminând cu putere
Dezamăgiri, suferințe, boală și moarte, toate neașteptate…
În lumina lui se zăresc păsările zburând și cântând,
Se zăresc florile prinse într-o horă a înfloririi permanente,
Se zăresc pomii întinerind și crescând ca niște prinți din povești,
Se aud apele clipocind maiestuos printre văile verzi…
Mi se scurge singurătatea prin gaura cheii și prin fereastra închisă
Prin care privesc răsărituri și apusuri de zile și nopți.
Întind mâinile să pipăi omenirea: prieteni, rude, părinți, frați și copii,
Întind mâinile să-mi regăsesc sprijin și reazem de omenie…
Cu brațele desfăcute îmi scurg prin mâneca stângă
Toate trăirile-mi care dansează pe giulgiul morții care se apropie…
———————————–
Florentina SAVU
23 iulie 2020