TIMPUL CARE NI-L DORIM
Cules-ați voi de pe cărare, frăguțe roșii, îndulcite?
Și din cireșe negre, coapte, purtat-ați la urechi cercei?
Și-apoi, la sfânta sărbătoare, mâncat-ați mere bătucite?
Și-ați stat visând o noapte-ntreagă cum v-ați luptat în zi cu zmei?
Iar când ploua, în miez de vară, tot frământam a lumii tină
Și-n dimineți cu iarba-n rouă eram cu vaca la păscut,
Și mai apoi, din crucea zilei, mai câte-odată pân’ la cină,
Mă zbenguiam cu alți-n Vale, uitând cum timpul a trecut.
Pe-atuncea noi, speranța lumii, dragi îngerei cu gust de miere,
Eram ca pasărea de liberi, neștiutori de griji, nevoi,
Sub pașii noști’ călcam norocul, trăind în dulce mângâiere,
Nebănuind ce ne-o aduce a doua zi, cu zorii noi.
Așa făceam, copil când fost-am, în satu-mi picurat cu stele,
Când dup-o zi de lungă joacă, dormeam ca îngerașul, blând,
Mă privegheau din cer luceferi, stârnindu-mi visele-mi rebele,
Iară din iarbă licuricii, străluminau cărări prin gând.
*
Atunci am fost în Raiul lumii, fără să știm că o să vină
O vreme când l-om pierde-n grabă, nemaiputând să-l retrăim,
De-aceea-acum, eu, întomnatul, în seri de vară, după cină,
Mă-ntorc pe aripi de visare, în timpu-n care, ni-l dorim
4 iulie 2020
M-AM REÎNTORS ACASĂ
Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl întreb în gând
Pe un nepot mai tânăr, din satul meu uitat,
Că poate vin pe-acasă, nu chiar așa curând,
Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.
*
Am fost, mai cătră toamnă, când s-a mai domolit
Arșița verii care la noi e foc și pară,
Să pot umbla în voie, așa, mai hodinit,
De cât mi-o fi nevoie din zori de zi, în seară.
Am mers pe drumu țării, mai până-n deal, La Cruce,
Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,
În flori de lămâiță amirosind a dulce
Se unduia agale bătrânul drum de care.
Prin lan de cucuruze tăiatu-mi-am cărare
Spre stâna ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,
M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare
Că mi-a-nsfințit în vreme vecia în Ardeal.
Ciobanul, de-a lui Oanea, n-a mai știut de mine,
Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic
Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,
Dar el, pe vremea ceea, era puncuț prea mic.
Un Boț de mămăligă am îmbucat cu dânsul
Ce copu-s-a pe spuză cât noi am vorovit,
Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi pasul
Ajuns-am la Hodaie, pe drum de ostenit.
Aici, din ce odată a fost un rai ceresc,
Acum doar vântul bate prin casele hâite,
Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc
Ducându-se-n uitare cu vremi grăbite.
Așa c-am apucat-o să mă scobor la vale
Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură
Și-am dat din întâmplare de tainica cărare
Ce dusu-ne-a odată spre codrul plin de mură.
Acum doar Troscâțălul și lunga Colilie
Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,
N-am mai găsit frăguțe de pus la pălărie
Cu toate că avut-am mereu privirea trează.
La Podul dintre Ape am dat de moara veche,
Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,
Acu-i o hâitură, ce nu-i găsești pereche,
Cuibare de arină la mii de rândunici.
**
Și-așa, cătră ojână, ajung la mine-acasă,
Nu-i cine să-mi deschidă c-ai mei sunt duși demult,
Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă
Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, tumult.
În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea
De multă vreme încă un pas n-a mai călcat,
Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,
Iar prin poiată vrăbii de-un veac s-au încuibat.
Răritu-s-au vecini, mai mulți în țintirim
S-au dus să hodinească vecia cea prelungă,
În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,
Pomelnicul prescurii îmi are cale lungă.
La Gheorge-acas copiii niciunul nu mă știe
Și-abia mai după nume cumva mă mai ghicesc,
Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie
Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.
***
La cină deșirat-am poveștile trecute,
Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n fală,
La ceia morți de bine cuvinte petrecute
Am spus cum se cuvine, în bună rânduială.
Am fost la sfânta slujbă, în zi de sărbătoare,
Puțină-adunătură de cum a fost cândva,
Săracă-i parohia, ajunsă-i la strâmtoare
Și nimenea de-o vreme n-ajuns-a, cineva.
În altă zi mai fost-am pe Vale și prin luncă,
Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,
Pustietăți și liniști și-o pace grea, adâncă
Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.
În țintirim gutuii și prunii întomnați
Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,
M-au îmbiat cu poame și-n veac la cei plecați
Făcut-au plecăciune le fie somnul lin.
La șipot stâmpărat-am arsura gurii mele
Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț
Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere
Împreunat-am lacrimi cu valu-i săltăreț.
****
Mă doare ce ajuns-a sătucul meu de țară,
El ce a fost vecia la locul ăst’ mănos,
S-o duce în uitare, ca mâine o să-mi piară
Că a intrat sub umbră de timp nenorocos.
Oricare-i fi-va soarta, eu ține-mi-l-oi minte
De-acum până-n vecie ca Rai împărătesc,
Frumos, cum nu-i sub soare, sfielnic și cuminte
Un dar primit de oameni, de-acolo, din ceresc.
*
Când am plecat luat-am, să-mi fie de-amintire,
Un fir de colilie de-acolo, de pe Coastă,
Îmi fi-va ca o pană de înger, ce-n plutire
M-o duce, când mi voia, ‘napoi, la casa noastă.
02.07.2020
Mari gutui, împărătești.
Pân-atunci mai e o vreme,
Pentru toamnă-i prea devreme
Ca să vină de acum ,
Ia mai steie-mi dânsa-n drum,
Până vara mă va coace
Ea să-mi deie încă pace,
Să mă satur de căldură,
De-ndulcita, neagra mură,
De cireșe și frăguțe,
Lubenițe, ciupercuțe,
Grâu-n lanuri să se facă
Și fasolea-n a ei teacă.
Miere strângă-mi cea albină
Ziua-ntreagă, pe lumină.
Și apoie, mai la urmă,
Când se-ngrașă mielu-n turmă,
Poate dânsă să îmi vină,
Sol trimită-mi o sulfină
Să ne-ntrebe de-o primim,
De-o-ndrăgim, de o mărim,
Loc de-i facem ca să stea
Până dânsa-aici va vrea,
Să se lăfăie sub soare,
Noaptea doarmă-mi pe răcoare
Și așa, mai pe furiș,
Ca și hoțul cel neprins,
Câte-un pic în săptămână,
Peste noi o fi, stăpână.
Pân-atuncea, dragi fârtați
Voi cu toți vă bucurați
De clipitele cu soare,
De cel câmp ce-i plin de floare
Cu arome-mbătătoare.
Și lăsați, că vine ea
Toamna, când e vremea sa.
06.07. 2020
ÎN LOC SĂ……
Ne-am damblagit cu toți, de pandemie,
Cui îi mai arde-acum de poezie
Când teama ne-a intrat adânc în oase
Și vremurile-s grele, sândăcoase?
Îmi vreți scăpare toți, săracă turmă,
Și-acum, în clipa asta de pe urmă
Când îmi simțiți o umbră-n urma voastă
Ce se lățește-n voie și-i năpastă,
Ați da tot ce-adunata-ți în tăcere,
Avere, faimă, glorie, putere,
Să-i puneți vieții voastre zile pline
Câte-ori mai fi acolo, mult, puține.
Ce-a frică are-n ea acum putere,
S-aveți cu toții încă a vă teme
De un NIMIC, ce-o fi ca să-l doboare
Chiar și pe-acela care-i cel mai tare.
*
Vedeți cum viața asta-i trecătoare?
Vedeți cum din nimica mi se moare?
V-ați silnicit viața în pustie
În loc să scrieți și voi…poezie,
S-aveți un suflet cald și preacurat,
Cu har dumnezeiesc împicurat,
Cu vorbe ‘nălțătoare-nfiorate,
Vă facă zile lungi, îmbucurate.
07.07.2020
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iulie 2020