lumea ca lumea
ne îndepărtăm de colțuri
unul în unghi drept
celălalt într-o direcție opusă
nu ne-au luat în seamă
și fiecare își caută drumul său
m-ai întrebat dacă știu unde plec
nu ți-am spus și dus am fost
ceilalți ne-au crezut vorbiți
seara ne oprește pe fiecare obosit
la câte un loc de popas
noaptea nu poate fi altfel
decât un acoperiș de ploaie
stele nopții se mișcă-n desfrâu
așa cum pornesc apele după furtună
aproape nu mai înțeleg
de ce ploaia și vântul își dau mâna la distrugeri
la noi asemenea lucruri erau rare
suntem despărțiți atât de mult
încât vorbim ore întregi la telefon
dar totul se mută
într-un timp care așteaptă-n oglindă
să-și vadă la un loc așteptările
lumea mi se pare întoarsă pe dos
nimeni n-ascultă de nimeni
tot ce se știe-i pus la îndoială
apar și dispar fenomene inexplicabile
și se răspândesc tot mai multe falsuri
dacă nu știi să alegi
obișnuința te face să nu știi
otrăvită se naște spaima de viitor
ca o viitură ce împinge totul la vale
de se cutremură sângele-n trup
și altă credință nu mai are
Nu vreau mai mult
Mă prind în jocul gulerelor albe
și mă lupt pentru ideile libere
la care fiecare contribuie,
la ruperea barierelor impuse de alții.
Tot ce se naște crește în os
și în carnea de vultur
care zboară fără aripi.
Lumea nu știe apele în care mă scald
înot și prin cele tulburi,
mă tem de întâmplările neprevăzute
și le adun între ziduri.
Nu vreau mai mult
decât să încap în propria inimă
cu tine împreună.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Septembrie 2019