Salvați planeta cât nu-i prea târziu!
Salvați planeta cât nu-i prea târziu!
E-n sacrul cod nescris, din tată-n fiu.
Strămoșii din morminte se ridică.
E zestrea bunei mame pentru fică.
Pământul e-o cutie de conserve?!
Aveți de schimb, pe banca de rezerve?!
Nu înțeleg, de mă tăiați bucăți!
Pe-agenda voastră-i la banalități?!
Pădurile dispar în ritm de samba.
Din toți bojogii strig la voi: Caramba!
Al drujbei glas vă pare plin de-antren?!
Copiii voștri-au drept la oxigen!
E aerul ce-l respirăm, otravă …
Planeta, casa noastră,-i grav bolnavă.
Oceane, râuri, toate-s gropi comune.
Le-ați năclăit, lipsiți de rațiune …
Loviți în Terra fără nicio jenă …
Gunoaie văd, nu pești, lângă-o carenă.
Din nordu-ndepărtat până la sud,
Vedem cu toții adevărul crud.
Calota de ghețari s-a subțiat.
Pământu-n colaps, trebuie salvat!
Din est la vest, e-un fenomen funest:
Ne coacem verile, ca pâinea-n țest.
Voi cei ce-ați dereglat al ei ecart,
Opriți planeta, să-i dăm un restart!
Toamna
Toamna s-a înfășurat
Într-o mantie de foc.
Norii, cerul l-au brăzdat,
Cu figuri l-au desenat,
Echivoc.
Parcă-ntregul univers,
Hârjonindu-se-n balans,
Pe avers, ori pe revers
Lasă orișice demers
În suspans.
Cad tiptil în hău hapsân
Filele din calendar.
Timpul e al lor stăpân-
I se cuibăresc la sân,
N-au habar!
Soarele s-a micșorat
Și în jocu-i pueril,
După nori stă gheboșat,
Până vântul i-a luat
La cadril.
Nopțile mai lungi îmi par,
Zilele-au intrat în sac.
Pe corzi, un bătrân scripcar,
Cântă marșul funerar.
Sunt posac.
Sunt cel din urmă altruist?!
– Sonet –
Mi-e sufletul mai gol și trist
Și gustul vieții amărui.
De-o vreme umblu ca silhui.
Sunt cel din urmă altruist?!
Mă uit la clici de nesătui,
Ca la o mină un genist.
Mă simt ca bietul pianist,
Ce cântă fals mai nimănui.
Secată mi-este călimara
Și muzele m-au părăsit.
Cei ce-adevărului trag scara,
Cu-a lor minciuni m-au asurzit,
Ducând spre nicăierea țara,
Pe drumuri de nedeslușit.
——————————-
Mihaela BANU
Târgoviște
13 septembrie 2019