Soarele, supărat de supărarea mea,
S-a ascuns după norii grei din curtea sa.
L-am tot privit, cu sufletul și ochii… În pământ.
-Știi, soare, lasă-mă să simt trăind, căutând
Imboldul de-altădată, desigur, cu sufletul curat,
Așa cum tu, cu multe, multe clipe m-ai tot învățat!
Nu mă-ntreba nimic, nu pune altele la îndoială,
Căci bine sunt acum, așa voi fi, fără vreo socoteală.
Numai să știi, de nourii ți-s grei,
Privește-mi umerii ce-mi par parcă mai grei!
Mai grei de nebunia unora din cer
Ce-au vrut să îi urmez. Mă bucur și mai sper
Că vreau să fiu așa cum numai tu m-ai urmărit:
Statornică, de stâncă. Clar: de neclintit!
De stelele te-or întreba de mine,
Le spune-oricând, oriunde: ”Da, sunt bine.”
Nimic din ce ai vrut să îmi arăți că e un cer
Nu mă atrage cum am crezut. Dar sper
Ca bunul Dumnezeu, de-o vrea cu-a mea credință
Să-ți lumineze calea, cum știu de biruință!
Știi bine, soare, că sunt de neatins,
În ce privește legea din abis necuprins.
Nu mai dori să-mi cauți rănile din suflet,
Știind că stelele-ți mi-au prea greșit și cuget
Că este timpul să-mi văd de-al meu destin,
Așa cum Dumnezeu mi-e singurul divin.
Să îți mai scriu ca-n vremuri? Nu știu dacă mai meriți…
Poate-s needucată. Poate vreau să mă cerți…
Ce mai contează oare, o ceartă-n plus sau minus,
Când tu ai părăsit a noastră lume… Și-ai distrus
Departe și aproape, încrederi juvenile…
Mai dureros, e vorbe de-ncrderi de copile?
Deci, pleacă și te luptă, cerul să-nseninezi,
Să readuci lumina lumii ce-o venerezi!
Nu te-aștepta să plec capul în fața ta!
Știi bine: nu este firea mea.
Când îți dorești odată, de mine să auzi,
Să știi că ochii mei n-au fost vreodată surzi…
De-i vrea să afli și altele de mine…
E suficient atât: sunt bine, dar nu pentru tine!
În calea-ți cu alai de vise vii sau moarte,
Să mergi cu-ncrederea ce-o porți… Poate… Deșarte!
Dar când dorești să știi, măcar să-ți amintești
Că om am vrut să fii, muncește să trăiești!
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare