ÎNTRE VIS ȘI REALITATE
Alegerea o făcusem trecând pe roșu la
intersecția aceea imensă cu o mulțime
de privitori pe margini de trotuar,
in mijloc ca un giratoriu verde-amalgam
un fel de livadă cu mulți pomi și păsări
pestrițe care vorbeau între ele într-o limbă
veche a pământului.
O înșiruire parcă nesfârșită de blocuri turn
se întindea agățată de cerul pur
albastru, ca țurturii iarna de streșini închipuite
și se țineau parcă de mâini într-o horă de
ciuleandra orbecaita în haosul urban.
Totuși păream atât de singur, între atâtea
reguli de circulație și conviețuire constrânsă
cu nimeni că până și trecerile pietonale îmi
erau ostile, mașini conduse de șoferi nevazuți
goneau în umbre cu numere de înmatriculare
false, dintr-un fel de spitale auzeam aplauze
ca la o sală de cinema unde filmul este o piesă
de teatru fără perdea și fără actori doar cu…
sufleori.
Alegerea mea a fost grea, un soi de evadare
dintr-un cavou al morții lente, ca o perfuzie
pentru un pacient nemâncat de trei zile,
am vrut să mă fac o pasăre călătoare cu
normă întreagă, un melc zburător eventual
să mă târăsc printr-o iarbă albă care crește
numai în aerul pur expirat din inspirarea unor
ingeri de geniu anafilactic.
Mereu am vrut să devin gropar, e cea mai
cinstită îndeletnicire umană, îngropi un oraș
și lași doar o poartă afară, indeși în pământ
toate cucuvelele nopții și lași doar înțelepciunea pe brazdă, îngropi de vii toți
poeții lângă Nichita care se plâng zilnic de
necuvintele unei existențe în semne și paloșe
de strivire în imponderabilitatea unui hău
cu nume de hârtoapă.
Știți voi cum mă simt acum? Ca un sac plin
cu pietre de dig, ca un balastru plouat în
inserții de sârmă ghimpată, un bolovan de
Sisif condamnat la fitness drăcesc sub greutatea propriului cer suspendat pe busole
ce nu indică norduri.
Am ales (alegere prin absentă), să mă fac
pictorul celor spanzurați de capete de poduri
ce unesc două maluri cu sălcii fără frunze,
ei vor trăi pe șevaleturi mereu plângătoare
in inima veșmântului de culoare, simplu și
fără reguli de pudoare, asemenea măgarilor
ce trăgând de poveri umilitoare nu mor ci
trăiesc în continuare în genunchii celor liberi
spunând morții: binefăcătoare!
Între vis și realitate, chiar și atunci când treci
pe roșu, poți aspira la orice, inutil să vă spun
că doar o dată…
1 august 2019
UNDE NE SUNT ÎNGERII?
Lumea se despoaie de timp și spațiu
in intimitatea unui veac incontinent
care a-nceput se pare demult odată
cu apariția arlechinilor mâncând omizi
in dimineți cu soarele sub ape,
instincte primare, se fac lupi la drumul mare
intr-un cadru cinegetic ce plutește în
strunga mieilor tot mai singuratici,
peren doar trupul fără hoit din preajma
icoanelor imuabile mai aburește tandru
drobul de sare ce-a încremenit nevolnicia
nefilimilor în insolitul unei pofte de altă
carne,
androgin sau nu un duh încălțat în sandale
de nisip-brocart, ne bântuie în fiecare clipă
adormirea, să rămânem treji ca talantul în
mâna hoțului de vămi, să punem la uși
semnul sângelui din tăcerea oglinzilor
sacerdotale ce se sparg pe rând la fiecare
descânt de fiară,
o cuantă peratică ruptă din amurguri tot
mai lungi, se face bombă atomică în mâinile
celui zălud de supremația zborului cinic
cu aripi fabricate la mâna a doua între două
bătăi de clopot,
am inventat trandafirul inerm cu parfum fin
de oase carbonizate în curțile groparilor de
oameni vii,
unii dintre noi încă învățăm alfabetul morse
al sirenelor din drumul unui Ulise modern
cu Penelope-n buzunarul mic al cordului
din dreapta,
atoluri de iezuți cu poza lui dumnezeu în
ziua șaptea, navighează haotic într-un ocean
de odihnă baltică și negustori de epigoni
vernali își vând talentele doar în năvoade de
prins valuri de aur!
Să știți dragilor ce mă citiți cu ochii-n alte
telefoane, că nu mai avem nici anotimpuri
nici pe Vivaldi-n foiletoane de beton,
lumea asta se despoaie iute în costume din
piele sintetică din care nici șarpele nostru
nu mănâncă,
logoreea nebunilor din azile dezafectate de
diazepamul strigoilor ține loc de dialog
la masa pacifiștilor manipulați de somnambulii
ghenelor de gunoi viu,
confundăm iarna cu vara și toamnele din
primăveri fără boboci căci invers nici n-ar
mai ploua sau ninge în veci de veci și trăsnetul
furtunii s-ar stinge în laringe când ne-om
cânta de sete lumina ce se stinge dureros
pe monumente ridicate de azteci.
Dar unde ne sunt îngerii, fatidică întrebare
eu spre exemplu acum, mi-o pun stând în
picioare pe o pană de pasăre colibri care
tocmai mi-a zburat pe lângă urechea unei
cruci înfiptă pe muntele măslinilor.
Am aflat răspunsul, voi cei ce poate mă citiți
mai aveți de ținut dieta mediteraneană!…
1 august 2019
DIN LINIȘTEA PĂMÂNTULUI
Zgomotul care nu face zgomot
din sihla împăduritelor visări
de argăsit amiezi în luminișuri dezmembrate
după strada încondeiatelor păsări
Phoenix,
labirinturi de fregate pe cerul luminilor
instrăinate de noi, apară de meteoriții
iadului fiecare meridian rămas alb
in custodia însingurării,
că ești tu că sunt eu, același petic
de țărână ce-și face ziduri în chilii de
îngropăciune,
poate doar o coastă să rămână afară
ca să aducă vântului aminte
de liniștea pământului care odată
vorbea despuiată,
cu demonii cocoțați în arbori de frica
invinsului Adam.
2 august 2019
SUB CER
Prea multe stele căzătoare și prea puțini
luceferi între sâmbătă și-o mare
de duminică cu valuri pe-o odihnă
in aripi colorate de sticleți,
greu, prea greu suspinul frunții rezemate
pe luciul ploilor udând urcușuri
fără frunză, grei si cerbii gonacilor
gonind în gol mistreți,
o diateză sumbră umblă-n duhuri
de zigoți pe pântecul pierdut rigolelor
asceză, mamele-și vând ideea de-mpruncire
trecerilor de pietoni cu căștile
pe cap,
a venit vremea gravitației în aer
nici mere nu mai cad în capete de veac,
ne părăsesc albinele și se-nmulțesc
țantarii ne pregătim de zbor dar nu mai
sunt picioare,
s-aterizăm din nou pământului rebotezat
de ape,
sub cer totu-i o glumă cu-a fi sau a nu fi
mă pregătesc să-mi pun tipsia versului
sub glugă, să fug de răsărit de lună
să nu văd curcubeie la asfințit de brumă
când talpa-mi va rămâne suspendată
de-o nacelă între vârfuri sinonime,
cu o umbră împietrită pe-o clepsidră
goală la mijloc de zi!
2 august 2019
COD DE BARE
De câtă iarnă să fie nevoie să ningă roșu
in tropice albe între stele aprinse în griul
de-apoi?
Simțurile,
acești oameni de zăpadă
in grădina closetelor unde cândva a fost
o fermă de miei,
topindu-se rămân din ei doar ghioceii
pământului călcat de zdreanța luminii
și câțiva dinți din primul aer respirat
de lupi transparenți.
***
Când s-au vândut primele obloane
de după Geneză,
ferestre nu erau, erau doar ziduri în zidiri
de sare și cavouri de lapte în păduri
mișcatoare pe cercuri din lut,
ingerii se îndeletniceau cu arta suflatului
in suflete fără nume ce doar
pluteau,
statica aceea nemascată azi am numi-o
Trotuare
iar mâine, imponderabilitatea Apocalipsei.
***
Gladiatorii neînceputului vor fi îmbrăcați
in armuri de necuvinte șterse
pe cap vor purta scalpuri din piele
de fier,
un Colosseum gigant va dăinui aplecat
peste maluri de ceață vor fi noi limbi
și din nou oameni giganți,
ceilalți
vor umbla dezbrăcați de pudoare, vor naște
copii doar din frunze și Eve or fi
doar bărbați…
În loc de șerpi se vor târâ coduri de bare
prin prafuri cu gust de tămâie,
la baia comunală dintre ceruri noi
om fi toți cu toți doar…frați.
3 august 2019
Blândețea leilor
Vine o vreme când și ploaia e uscată
se ascunde în ferestre cu oblonul
mic, cazon,
Învățăm cititul pe sărite, scrisul
cu cifra zero pe rânduri verticale
ca un picamăr ce sfredelă meridiane
din beton,
timpul pare mereu copil cu barbă
fiecare pușculiță o clepsidră detractată
cu doi bani, nisip și vată
ce măsoară-un arc sonor,
vine vremea antitezei cu rumori
pe-o balustradă, când puștan fiind docil
lunecam în sus nu-n jos
și credeam că sunt o barză printre ciori
in adăpost,
nici castelul nu mai este ce-l credeam
un vârf în nori, doar răruț câte-o lăcustă
prin arginții amintirii,
intr-o clipă cu beteală mai alunecă
condor,
vine o vreme când și ploile-s uscate
fără zgomot, fără plopi,
ruguri mici ce dorm în stradă fumul și-l
ademenesc, se trezesc în inchiziții
vrăjitoare de lumini,
chiar și câinii în cotețuri dau cu oasele
in gropi, eu dresor de artefacte
spun cuvintelor legende, ele drămuie în
versuri neștiute dulci ofrande
ce se sting apoi în prăzi,
pui de cuci în cuiburi-viespe, miei
de liniște rupestră și strigoi de pani
uciși, mierle ce își cântă dorul unor veri
cu apostil,
vine vremea de blândețe, un Ceva
plutește-n aer din nimicul unui stol,
poate eu, bătrân de mine sau un melc de
poticnire rătăcit prin ierburi roz,
poate ploaia asta seacă între toamne
de repaos, vara-n jungla fără lei,
răgete amortizate de-un sărut furat din
noapte unei fee adormite pe curbura
unor zei,
vin cu toatele ș-apoi plecă învrăjbind de
flamuri albe ridicate pe-o chilie tăinuită
in retina unui ochi mai blând și ocru
intre pleoape cu fitil…
4 august 2019
ELEGIE
(2:22)
Țipătul zburdă gol în liniști de cașmir
ca o panteră neagră stă la pândă
un vis unduitor în strai stelar,
indepartat pe coama cailor de prispă
e somnul lui fachir,
copitele-s o lacrimă ascunsă-ntr-o batistă
claustrofobe hățuri dau goana pe
repaos și în repaos haosul pe flori de mir,
in ornice din Orionul păstorit
de vameși albi cu aripi,
se zbat clipiri de suflete fierbinți adulmecând
firide printre sfinți, înflăcărând
doar graaluri,
rămân nevii pustiului din luturi fatidice
săruturi, dar vie umbra unui sfinx îmi
răscolește printre glii, născarea din mumii
a unui stol imens de fluturi,
ore fixe arcuim pe bolți
fără să știm minutului vedea secunda de
iubire,
trăim mai goi în noi la porți închise cu
lacăte de îndârjire,
de-i ceri cerului ceva, te lasă de ecouri
el știe asfințind cândva tiparul tău reverberat
in zarea cea mai nouă,
iubite om când țipătul ți-e-atat de gol
nu mai tânji zălud la îngeri,
tristețea coastei rămasă în pământ ți-o fă
lumină pe genunchi și strigă lung
prin zboruri !
4 august 2019
————————–
Simon JACK
Israel
1-4 august 2019