Să salt zidire
Să salt zidire numai din cuvinte
În veci să dăinuie, cât infinitul,
Nu va-nsemna-nceputul, nici sfârșitul-
Doar ruga mea, ce-oi ridica fierbinte.
Să o înalț din dosnice firide,
Unde poeme vor dospi in fașă
Și viața-ntreagă să mi-o pun chezașă,
Că fi-vor vii când poarta-i veți deschide.
Și de-oi scurma cu mâinile zdrelite,
Știind că tulbur înțelesuri caste,
De ritualuri vechi orânduite,
Desferecând puteri iconoclaste,
Voi scrijeli noi rânduri nesfârșite,
Din izbitoare, de neșters contraste.
De ce-n cenușa urii scormonim?!
Sătulă sunt să văd atâta ură,
Când doar iubirea, lumii-i este cheia.
Mult prea puțini i-ațâță azi scânteia,
Înăbușind-o în afundătură.
Dușmani iubirii, cine sunt aceia,
Lovind-o-n creștet?! Oare de ce-ndură?!
Câte mârșave planuri concepură,
Sporind tristețea lumii, nu nedeia?!
Mi se strecoară-n minte întrebarea:
De ce pe prag de viitor dormim,
Și unde prunci găsi-vor alinarea?!
De ce-n cenușa urii scormonim
Și-n primul rând am așezat teroarea,
Când noi vrem să iubim, nu să murim?!
Când prima oară …
Când prima oară am sorbit sărutul,
De pe-ale tale buze dulci ca mierea,
Mi-ai fost izvorul meu și învierea
Și seva vieții ce trezește lutul.
Din cupa fericirii-am prins puterea.
Lăsând în urma mea, uitat, trecutul.
Mi-a luminat sărutu-ți azimutul,
Redeșteptând în sufletul meu vrerea.
Aripi mi-ai dat, beția mi-e profundă …
În piscul ‘nalt ne-nlănțuie iubirea.
Simțiri tresar și trupul mi-l inundă.
În praf de stele se preschimbă firea.
Din timp am smuls de nesperat secundă
Și-atins-am ca din treacăt nemurirea.
Văd un intens spectacol
Din frunzele pălite, covoare policrome
Îmi împletește toamna, pe glie să le-aștearnă.
În țarini și-n grădină, noi brazde plugu-ntoarnă
Și-al toamnei rod mă scaldă-n efluvii de arome.
Văd un intens spectacol, prin mica mea lucarnă;
Copaci stingheri și stranii par palide fantome
Și-n curtea năucită de-a toamnelor simptome,
Copii trag cu urechea la zarva din povarnă.
Natura-n veci fecundă, neasemuită-artistă,
Ieri nesperat de vie, azi calcă amputată,
Pe ștearsa urmă-a verii ce-abia de mai rezistă.
Lovind golașe ramuri, o ploaie sacadată,
Mai cântă-o partitură, cu har de pianistă,
Trecutei veri ce-și pune hlamida întomnată.
N-aș vrea lacrima să-mi plâng …
Mi-a-ntunecat suavul chip
Și colțul ochiului meu stâng,
O lacrimă, ce-ascunde-n tâng,
Dureri și cazne de Oedip.
Căderea mi-aș dori să-i frâng.
Tânjind spre firul de nisip,
O scoică o va-nchide-n șip …
Oh, n-aș vrea lacrima să-mi plâng!
De-i prea devreme, prea târziu,
Ori de dorința-mi n-are rost,
Va fi o perlă în pustiu.
Nebănuind al perlei cost,
Va vinde-o la giuvaergiu,
Cel pentru care plânsă-a fost …
——————————-
Mihaela BANU
Târgoviște
31 iulie 2019