Retorică într-o întrebare care mă conduce către răspunsul unei lipse esențiale de răspuns, adunat într-o formă a cărei substanță se așează la masa monologului hamletian lângă a fi sau a nu fi… a scrie sau a nu scrie, de ce e întrebare! Nu sunt primul condei din care curge această introspecție ce tinde uneori spre sfera sentimentului de teamă și dă naștere derivatului unei noi întrebări… scriu bine, tema și substanța scrisului au esența unui produs finit care se numește creație? …cine sunt în cuvântul meu și care este cratima care îmi leagă munca imaginativă de libertatea și deschiderea sufletească, de arta pentru care muzele și-au dat mâna întru rodul universal al luminii spirituale?
Care este rolul scrisului, acela de a scrie tot ceea ce putem spune, sau din contră, ceea ce nu putem spune? Înainte de a destăinui de ce scriu, de a mă cunoaște pe mine prin dezvăluirea propriei meditații, l-aș aduce în paginile de cuget pe Marcus Aurelius care spunea: „Retrage-te în tine însuți; practică deseori această reculegere sufletească; vei deveni un om nou”. Ce este scrisul dacă nu frământare, trăire, dezamăgire și împlinire într-o complinire a particulei universale numită ființă? Theodor Reik ne dezvăluia propria trăire: „Nimic din ceea ce ni se spune, nimic din ceea ce putem învăța de la ceilalți nu ne atinge atât de adânc precum ceea ce găsim în noi”.
Într-o carte apărută recent spuneam: „Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere și printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijelește pe pereții cerului”. Aceasta este zbaterea interioară care tace în spatele cuvintelor ce prind contur în albul versului sau rima ce se așterne pe coala albă de hârtie, căutându-și drumul în lunga călătorie către suflet.
De ce scriu? Îmi pun această întrebare și nu răspund într-o academie de cuvinte care m-ar situa poate pe o treaptă mult prea înaltă a ars poetica rezervată marilor spirite creative care înnobilează cugetul și sufletul. Știu că scriu pentru că simt că pe vatra cuvântului, aprinsă de un cărbune sufletesc, arde și trăirea mea… Scriu pentru că mă caut pe mine printre tumulturi de existență adunate în explozii de personalitate sau calm analitic adus cu sinceritate în propria filosofie de viață, încercând să integrez ființa lumii sensibile în lumea inteligibilă. Scriu pentru că îmi radiografiez sufletul, cugetul și trecerea prin timp, încercând să las o urmă. Scriu pentru că încerc să descopăr dincolo de mine puntea comunicativă cu alte eu-ri care, ca și mine, caută și se caută în lungul și spinosul drum filosofic al înțelegerii. Scriu pentru că încerc să înțeleg cine sunt în ceea ce sunt și dincolo de simpla existență care mi-a fost dată fără să fiu întrebată, să îmi aflu rolul și rostul în Totul căruia îi aparțin . Scriu pentru că în încercarea de a înțelege neînțelegerea care mă frământă cu fiecare cuvânt curs din gând, mă lovesc de laturi necunoscute ale timpului în care trăiesc. Poate că într-o astfel de analiză se plasează și meditația nichitiană care ne dezvăluie frământarea marelui poet: „Nu știu în ce secol aș fi trăit, probabil într-unul care nu a sosit”. Scriu pentru că pacea interioară clădită uneori din acceptarea necunoașterii de mine, mă construiește bucată cu bucată din așchiile sărite la distanța unei înțelegeri, de neînțelegerea propriilor întrebări.
Trăirile pot fi materie a scrisului, amnarul sau apa care stinge incendiul ficărei încercări, izbutită sau sortită eșecului atunci când nu se ridică la nivelul subiectivismului care cataloghează și împarte scriitura în „bună” sau „mai puțin bună”. Toate însă (referindu-mă la trăiri) sunt esențiale pentru scris, iar dacă nu ești vanitos și nu urmărești cu fervoare celebritatea, satisfacțiile te învață să înțelegi că scrisul este o formă de cunoaștere, de autoevaluare spirituală a propriei ființe ca întreg. Scrisul este esența umană care ne apropie de divin, păstrând însă unicitatea formei sufletești ce ne-a fost insuflată la naștere și dezvoltată pe parcursul existențial al transformărilor. El ne spune că suntem în am fost și curgem în acel fluviu care nu rămâne neschimbat.
Revin la aceeași întrebare… De ce scriu? Pentru că, așa cum spunea Pablo Neruda: „Toți avem un basm în noi, pe care nu ni-l putem citi singuri. Avem nevoie de cineva care, cu mirare și încântare, să ni-l citească și să ni-l povestească”. Avem nevoie să fim noi în noi… să visăm, să fugim de cotidian în cele mai ascunse unghere de suflet, să plângem la geamul ferestrelor cu iluzii desenate în ROGVAIV imaginar, să aruncăm cu pereții în umbrele gândurilor, să plutim în reveria unor ace de ceasornic ce stau în expectativă big bang-ului expansiunii universului, să fim ceea ce în realitate nu avem curajul să etalam, să călătorim cu barca gândurilor prin suflete, vâslind cu propriul suflet.
,,Cine nu călătorește, cine nu ascultă muzica, cine nu căută harul din el însuși, moare câte puțin”, ne spune Pablo Neruda într-o introspecție care se dezvelește de cuvânt și ne îndeamnă să privim în spatele supraaglomerării de prea multă existență și prea puțin spirit. Să ne regăsim acolo unde căutarea este geneza începutului cunoașterii de noi…
De ce scriu? Pentru că trăiesc într-o trăire care nu se traduce prin efemerul „exist”, sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte și modelează gânduri, iubirea printre rânduri, privind la cerul în care o stea sunt, căzătoare. Scrisul nu îmi conferă însă rangul de scriitor. Cât de profund definea Robert Schnakenberg în cartea „Viața secretă a marilor scriitori”, vorbind despre Franz Kafka, esența scriitorului: „Știi că ești un mare scriitor când numele tău devine adjectiv”. Eu încă sunt un substantiv propriu…
Și totuși, de ce scriu? De ce aleargă condeiul prin călimară și stropeste de multe ori raiul cu abis? Nu știu, niciodată nu voi ști de ce scriu, ce îmi va aduce scrisul, nu știu către ce mă voi îndrepta și de unde am plecat. Știu doar că scrisul este trăirea care îmi transforma umanul în acea individualitate spre care tind mereu…să fiu eu între grimele de existență care acoperă banalul și desuetul cuvânt trăire, neidentificată cu simplismul lui exist.
Ce este scriitura poetică? Ne spune marele Nichita Stănescu și îl ascult cu tăcerea înclinării în fața cuvântului său: „Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge”. De aceea scriu și nu pot dezvălui în reflexia cuvântului, reflecția scriiturii… Nu sunt poet în accepțiunea consacrării universale, dar scriu poezie prin trăire, pulsând în cuvânt nu imaginea fotografică a silabelor, ci tabloul fără rame al vieții dintre alb și negru.
Scriu dintr-o foame nestăvilită de a mă exprima. Fără scris m-aș simți incompletă, fără centrul de greutate care îmi asigura achilibrul emoțional, cultural și spiritual. Scrisul aste acea parte din mine care circulă pe sub epiderma trăirilor și le fluidizează nevoia emoțională.
Scriu pentru a mă cunoaște și pentru că prin fiecare gând așternut, deschid o fereastră către propria ființă și închid o ușă către ignorarea propriei treceri prin viață, pentru a înțelege adevărul despre mine. Ce sunt adevărul și viața ne spune Albert Einstein: „Adevărul este ceea ce trece testul experienței” iar „Viața este un mister, nu o problemă care trebuie rezolvată”.
Ce este scrisul?…cuvântul desprins din adevărul vieții, care redevine gând. Și ne ajută să pătrundem dincolo de ceea ce numim generic în afara noastră. Dincolo, este dimensiunea invizibilă, nepalpabilă cu simțul atât de comun, situată în spatele universului fizic în care ne aflăm. Este nevoie uneori să renunțăm la acea materialitate supraaglomerată care cenzurează libertatea de a fi, libertatea de a te privi doar în oglinda interiorului tău, de a te elibera de dogme, verdicte și sentințe existențiale. Într-o astfel de destrămare a iluziei că ești perfectul în imperfecțiunea sincronizată cu propria acceptare, te îndrepți către exprimarea lucidă a deschiderii către tine, om creat din lutul dumnezeirii. Și descoperi cuvântul!
Totuși, de ce scriu? Să fie taină din labirintul întrebărilor fără răspuns? „Sit venia verbo” – să fie cu iertare pentru cuvântul spus.
–––––––––
Mariana GRIGORE
București, 26 iulie 2019