Suflet trist
Demult zăpada-i dusă și cerul e senin.
A început natură puțin câte puțin,
Să zâmbească tainic, prin firele de iarbă,
Iar florile voioase, au prins fluturi în barbă.
Râd fericiți copacii de atâta veselie!
Au apărut gândacii, acolo pe câmpie,
Căci soarele feeric, cu raze a îmbrăcat,
Mândra Primăvară. În rochie de brocard.
Doar o copilă tristă stă încremenită,
Privind meii zburdând prin iarba miruită
Și inima-i suspină, de atâta însingurare,
Neavând pe nimeni să-i dea o îmbrățișare.
Acum însă trăiește din mila celor care,
Mai vor a da iubire și dulce alinare,
Văzând cum se topește sub crudă durere,
O copilă dulce făr’ nici o mângâiere.
Cu turma la câmp merge pentru a câștiga,
O masă îmbelșugată și noaptea, o saltea.
Vitregă-i fu soarta când i-a răpit Măicuța,
Singură lăsându-o, să-și poarte trăistuța.
E dureros cum timpul a fost atât de crud,
Lăsând sărman un suflet acestui pământ,
Să trăiască numai din mila celor mulți,
Fără de iubire…frați sau frumoși părinți!
Suflet de crin
Când Domnul a zidit natura
Dăruind atâtea flori,
Văzu un crin bătut de brumă
Și voind să-i dea fiori,
L-a dăruit cu drag femeii.
Ea, o Crăiasă peste zori,
Sorbea alintul înserării,
Visând la mândri pețitori.
O copiliță doar era
Când a primit crinul în dar,
El mândru însă înflorea
În inima ei de cristal.
Ajungând maturității,
Petalele i s-au deschis
Sorbind candoarea dimineții,
Din astrul de la răsărit.
Așa femeia, măndră floare
A ajuns peste zenit,
Dulcea-i caldă îmbrățișare
Dăruind viața pe pământ.
Un crin luat din Maica Sfăntă
Pentru a naște fericire,
Cu prunci suavi, minunați îngeri
Din raza lunii cu iubire.
Crini gingași vor dăinui
Cu zorii ce vor da speranță,
Ducând spre alte galaxii,
Cuvântul ce se cheamă, Viață.
Copil fără de nume
Sta singur lângă râul lin
Privind la zarea creponată,
Parcă voind să ia puțin
Din raza cea nevinovată.
Trecuse timp decând era
Însingurat și trist pe lume,
De Tată, nimic nu mai știa,
Iar Mama, doar o amăgire.
Se mai găsea căte-un creștin
Să-i întindă uneori o pâine
Văzând un dureros destin,
În ochii plini de-amărăciune.
Trecători mai cîrcotași
Cu maniere elegante:
,,- Sărman și dulce copilaș,
Ce stai de lume-așa de parte?”
Grăbiți întrebau fără a ști
Câtă durere sufletească,
Un copil poate simți,
În astă lume pămîntească!
Dar ce păcat să nu poți da,
Din suflet doar o bucătură!
Tu, defapt, ai lumea ta,
Poți a ști ce înseamnă milă?
Dar într-o zi cu soare blând,
Dispăru ale sale urme.
Un om bun se mira în gând:
,,- Unde-i copilul făr’ de nume!”
Câți copii sărmani or fi
Însingurați fără de casă?
Mă întreb așa în orice zi,
Gândind la lumea vanitoasă
Și lacrima se duce lin
Pe cuta ce-mi arată mie:
,,- Ai fost cândva, acel copil
Și-ai plâns pentru o veșnicie.”
———————————-
Ioana CONDURARU
Pictură de Nicolae Grigorescu