Eclipsă totală de lună
Solitari ne construim catedrale,
desţelenim gânduri, şoapte,
trăim acut
fiecare bătaie a inimii.
Cât ţi-e de frig! Cu adevărul
pe buzele împietrite,
laşi iarna
să se aşeze la locul ei
pentru că toamna a trecut.
În marea trecere e primăvară,
o altă primăvară!
Prin juxtapunere renasc sori noi,
înflorirea ne-anină
clipele simţite intens.
În orizontul întins, o lună albă, plină,
se leagănă tainic, uşor dispare
în bezna nopţii apărute,
cu gândul păşeşti
pe linia subţire
dintre cer şi pământ,
cu mâna atingi bolta,
picioarele, teluric le simţi,
continui să mergi,
cu inima luminezi orice adânc,
laşi gândul să zboare
în jocul împletiriiunui cer de pământ.
Nimic nu se repetă, bucură-te!
Continui drumul răscolit
– vor trece ani, poate -,
în urmă plutesc
ecouri, pictate umbre, amintiri,
în faţă, din adâncuri mute,
acolo unde
inimile se deschid,
tăcerile încep să vorbească,
răsar noi stele,
noi vise,
noi doruri, noi valuri,
tristeţi, bucurii
– amestec restrâns de viaţă şi moarte –
un trup, o lumină şi-un cânt.
– Sufletul tău mi-a răvăşit inima,
fugar sunt de-atunci,
în piept, crucificată mi-e luna,
trăirile tale se lovesc
ca apele de stânci pentru-a mai trăi.
Oare cât mai rezist?
Lumea e mult prea mică
pentru forţa înzestrării tale!
– în noapte mă cauţi, mă strigi.
La capătul drumului, dincolo de lumile albastre,
privind în oglinda cerului, ne regăsim.
E întâlnirea cu tine
şi dorul de-a fi, de-a simţi,
de a-mi spune: Te iubesc
pentru că eşti, pentru că, aici, trăieşti!
– Dă-mi inima şi ochii,
să găsescă plăcere în căile mele,
sărut tot ce nu văd şi nu iubesc alţii!
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
20 ianuarie 2019