Dacă stăm și analizăm cu grijă vom bagă de seama că toate întâmplările vieții, tot ce ni se întâmplă; întâlniri, treceri, vizite, ocupații, absolut toate, au un caracter personal. În tot ce facem intrăm în relații personale și, finalmente subiectiv-afective; toate se așează sub semnul “bine” sau “rău”, cu “rost” sau fără rost. Măsura în care suntem capabili să recunoaștem, să “conștientizăm” acest adevăr, ne așează în rândul persoanelor sensibile sau a indivizilor care sunt număr socio-economic. Încă mai rău această neputință sau lipsă de voie în a recunoaște nesfârșita și fermecătoarea diversitate și frumusețe din jurul nostru ne poate așeza în rândul fanaticilor, oameni ai unei singure (și adesea foarte găunoase) idei și, să nu ne amăgim, fanaticii sunt cea mai periculoasă și mai jalnică dintre categoriile umane.
În privința relației cu “locurile” prin care trecem prima condiție în a le înțelege și apropia este de a recunoaște că “locurile” au personalitate și au memorie. În toate comunitățile organice (și cel mai evident este acest lucru în “sate” care sunt cel mai superb exemplu de comunitate organică) trecerea unei vieți sau schimbarea unei generații, nu sunt privite cu indiferență. Într-un sat, când o persoană trecea la cele veșnice sau o generație era înlocuită cu alta, dincolo de schimbări de decor inevitabile, ”locul” avut de ele nu era uitat instantaneu. În urmă celor trecuți rămânea un spațiu pe care cei rămași și-l aminteau, uneori transfigurat, multă vreme.
Astfel se alcătuia memoria colectivă a comunității, comuniunea între cei care au fost, cei care sunt și cei care vin, singura care poate da rost, rădăcini și asigura viitor în continuitate. Sub acest semn vremurile bune pot trece, dar ne rămâne măcar putința de a ni le aminti și de a tânji după ele. Ca exemplu în adeverirea celor spuse voi oferi exemplul “caselor”.
Cele mai multe case au și fizionomie și personalitate. Ferestrele lor, cerdacurile, gangurile, curțile pardosite cu lespezi de piatră de râu și închise cu grijă, în tainice curți interioare, ne urmăresc și lesne le putem asocia cu oameni pe care i-am văzut sau închipuit, cu întâmplări trăite sau visate. Umblând la întâmplare prin diferite localități, trecem pe lângă case pe care le categorisim ca vesele, triste, tinere, bătrâne sau, pur și simplu, moarte. Casele sunt locul în care destine s-au împlinit și destine s-au desfăcut. Casele, mai multor generații sau foarte multe generații, sunt realități mai complexe și cu o personalitate incredibilă. Iar aceste caracteristici se potrivesc mai tuturor “locurilor”.
Locurile au toate, personalitatea lor și acest lucru este dovedit de împrejurarea că același “loc” poate fi iubit cu pasiune sau urât cu ferocitate, ele au anotimpurile lor și timpurile lor.Toate locurile își au ascunzișurile, tâlcurile, taina și menirea lor, care nu se dezvăluie repede sau primului venit. Fiecare loc are mai multe fațete, iar cea adevărată se dezvăluie doar celui care se străduiește și merită acest lucru. Finalmente relația cu locurile este măsura iubirii și adeverește că frumusețea este în tot locul dar se dezvăluie doar dragostei. Aceasta mai înseamnă ceva. Înseamnă că dragostea de “țară” și Neam nu sunt principii. Ele sunt suma, conștientă sau inconștiență, a sentimentelor ce le avem pentru locurile cu care în cursul vieții venim în relație.
Înțelegerea faptului că relația noastră cu locurile, unde se află Neamul și mormintele strămoșilor, este întotdeauna personală are o supremă importanță. Aceasta trebuie să ne ferească de orice găunoase și demonice teorii despre “unificări “ și “uniformizări” care, întotdeauna, au generat dezastru numit, ba Nazism, ba comunism, ba “globalism”.
———————————
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
5 decembrie, 2017