Lună: ianuarie 2025

Al FlorinȚENE: Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc

Cronicarii secolului al XVII-lea au promovat ideea originii romane(latină) a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această viziune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghishan, Ed.Știinţifică şi Enciclopedică,1980, p.85). Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind ,,cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei de D.Cantemir”). În a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca ,,cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului” (Lucian Blaga, Şcoala ardeleană latinistă, în Vremea, nr.726, din 28 XI,1973, p.7), iar B.P.Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica (1926) încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin.(Gândirea,I,1921,nr.10,p.181- 182, studiul este reprodus în ,,Ceasornicul de nisip”, 1973, p.47-50). În Isvoade (1972, p.17o) Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Însă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile.Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L.Blaga, Isvoade, 1972, p.17o) După cum se observă istoria, prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini, având următoarele caracteristici: limpiditate, raţionalitate, cumpătare, iubitori de formă, dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973, p.47). Analogia pe care o face, de data aceasta poetul Blaga, într-unexperiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ, prin acest exemplu, încearcă să sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii, liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat. Avem însă şi un bogat fond slav-trac, exusperant şi vital (…) Simetria şi armonia latină nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, p.48). Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru. În acest context, un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet (Zalmoxis. Mister Păgân de L.Blaga, Cluj, 1921). Tot în cadrul acelei viziuni, filosoful născut la Lancrăm se 14 întreabă: De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria noastră natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină,când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? Atât Haşdeu, cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică. La fel şi Mircea Eliade, care îl valorizează pe Zalmoxe, acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor, pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, p.86). Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci, care-i numeşte oameni de pădure (Izvoade, 1972, p.2001), este subliniat şi în Elogiu academic din 1937, dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din 1943 (Fiinţa istorică, 1977, p.49-67). Atât în Paşii Profetului , cât şi în poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei. În acest context, Eugen Todoran remarcă: creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria, dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicat-o în piesă. (E.Todoran, Dramaturgia lui Lucian Blaga, studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga, 1970, p.XII). Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală. Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul, din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor. Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană: Zamolxe. Nici Pârvan, nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor. Unii îl scriu Zamolxe, iar alţii Zalmoxis. In contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci, Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă. Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci, dar şi pe toate popoarele indo-europene. Spre deosebire că poporul de atunci de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii (V.Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ediţia IV, 1967, p.162, nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe). Realitatea este că nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor visà-vis de caracterul religiei geto-dacilor. La sfârşitul secolului XIX, Erwin Rhode în Psyche (1894), pag.319/322) susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor. Această poziţie a influenţat pe Pârvan, pe Ioan Coman şi R.Pettazoni. Însă, pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut, pe la 1860, de G.Bessel, iar în sens ironian de A.D.Xenopol. Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă, ca a tracilor, dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz (Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, ed.II,1977, p.448). Dar Mircea Eliade şi Lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia getodacă. (L.Blaga, Saeculum,1943, nr.4, p.4), iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens: Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice, istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor (Dacica,1968, p.18). Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei. Intrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale (Saeculum). Mircea Eliade a susţinut ,în secolul trecut,integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor (Mircea Eliade, Historie des croyanus et des idees religieuses). Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice, considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică (L. Blaga Fiinţa istorică, p.60). Incă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.

Al. Florin ȚENE

Issabela COTELIN: Dictatorul cel bun

În modul în care se prezintă cititorului de la prima filă, ba chiar prin titlu și copertă, Societatea Planetară (autor George Dimitriu) este o carte SF ca la… carte. 

Acest prim volum, Ultimul dictator (172 pg., editura Eikon, 2024), singurul apărut deocamdată, este, la rându-i, împărțit în trei părți. Prima, Oameni vechi, oameni noi, pune baza tuturor celor ce vor urma a se petrece, de aceea i se acordă, probabil, o întindere favorizantă. Un bărbos finlandez, Leo, se amuză pe rețeaua de socializare a vremii, lansând ideea utopică a unei societăți perfecte. El nu are niciun plan prestabilit, însă ideea prinde teribil la masele dezamăgite la maximum de orânduirile socio-politice curente, astfel încât va fi silit de aceleași mase virtuale, devenite fani înfocați, să-și pună la punct societatea sugerată. Prin urmare, își alege câțiva apropiați dintre adepți și purcede la înfăptuirea acesteia, bine ascuns într-un buncăr subacvatic. Îl vom găsi, deci, pentru ceva vreme, alături de blonda Sofia, o genială geneticiană daneză care-i va deveni și pereche, de Sebastian, pletosul entuziast din Venezuela, care se va ocupa de IT, de mustăciosul Lucas, ofițer american, de Olivia, specialista în nanotehnologie din Canada, de Gabriel, un strălucit inginer francez, de Amelia, lingvistă jamaicană, de Andrei, tânăr chimist român și de alți câțiva specialiști în diverse.

Împreună, toți aceștia, sub comanda absolută a lui Leo, pun la cale Momentul Zero al Revoluției Globale, care va instaura Noua Ordine Mondială – va fi o singură țară la nivel planetar, numită Tero, cu o singură limbă (terulo), o singură monedă planetară ș.a.m.d., care va avea un For Executiv echivalent ministerelor de azi, iar toate aceste schimbări vor declanșa alte și alte urmări, la tot felul de niveluri. Oamenii se vor saluta între ei prin sloganul O lume mai bună și un rol important îl vor juca, desigur, nanoboții, care, implantați oamenilor printr-un gaz special, îi pot modifica genetic, pentru binele suprem al Societății Planetare, constituindu-se cu ajutorul lor Omul Nou. Ei, nanoboții cu pricina, vor avea, de asemenea, un rol important în construirea profilului Soldaților Planetari.

Acțiunea principală, care se petrece, cum spuneam, într-un buncăr de sub ape, de unde sunt mutate pe tabla de șah a planetei toate celelalte piese de către decidenții amintiți, care se instalaseră acolo cu totul de la începutul punerii în funcțiune a planului, se apropie, datorită reușitei operațiunilor, de final. Dictatorul Leo promisese că va organiza primele alegeri libere, el retrăgându-se atunci când va fi atins pragul de 88% de Oameni Noi din populația de zece miliarde a planetei – or, tocmai se întâmplase.

Zis și făcut. Leo se ține de cuvânt și este aleasă o anume Aurora Rossi – avem și o listă întreagă a cabinetului acesteia. Însă, când să intre pe făgașul visat de generații, lucrurile o iau brusc razna în partea a doua, Sub teroare, în care Societatea Planetară se trezește atacată de entități din afara spațiului terestru, care erau, de fapt… Aici o să mă opresc cu rezumatul, nevrând a strica plăcerea cititorului de a descoperi singur ce se va întâmpla mai departe.

Am să mai spun doar că partea a treia, Expediție de pedepsire, e cea mai scurtă, dar și cea mai concentrată, ea părând totodată și din cu totul alt registru al perspectivei narative. Punctul de vedere asupra tuturor celor întâmplate se schimbă radical și surprinzător – poate că pentru un împătimit al genului ultimul adverb nu este neapărat valabil, dar eu, fiind un cititor SF ocazional, așa am receptat cele narate aici. Senzația e asemănătoare celei în care, având o revelație, reiei totul de la capăt, judecând altfel cele știute până atunci. Informațiile însă sunt puține, doar cât să incite și e firesc, de altfel, să fie așa. E abia volumul I și sunt sigură că autorul ne mai rezervă multe surprize.

Personajele sunt conturate din mers, deoarece au multe de făcut pentru a crea și apoi apăra societatea propusă. Leo este, evident, dictatorul și se dovedește a fi unul cel puțin bizar, dacă nu atipic. El se crede bun (ca orice dictator), dar cei din proximitate îi aduc sporadic acuze cu jumătate de gură. Zâmbește blând, dar uneori malițios în spatele interlocutorului și e prins că a luat decizii pe care le-a ascuns celor cu care lucra. Când calm, când coleric, pare a nu-și găsi mereu locul exact în rolul asumat, dar într-un final, per ansamblu, e un tip rezonabil și prin însuși acest fapt rămâne atipic. Sofia, Olivia, Gabriel și ceilalți meteori gravitând în jurul lui își reliefează adevărata personalitate pe parcurs, pe măsură ce se desfășoară acțiunea, în niciun caz în primă etapă, în ciuda apropierii aparente. Nici n-ar fi avut cum, de altfel, gândurile lor putând fi citite instant.

Limbajul romanului este relativ comun și, prin urmare, accesibil, numele personajelor și ale obiectelor fiind cele de toate zilele. Deși are pasajele lui „tehnice” inevitabile (avem și momente de Star Wars), jargonul nu este de nepătruns, nici împovărați cu termeni greu de citit/reținut nu suntem, iar acolo unde îi întâlnim aș zice că sunt deductibili din context: trisacou e o combinație de tricou cu sacou, spațioport este aeroportul, mătădoc este materialul în trend pentru îmbrăcăminte, sănătatea, care înflorește, este dotată, printre altele, și cu plasturi anti-coșmar… E prea devreme pentru a anticipa și nici suficiente date nu sunt pentru a susține un eventual accent livresc ori vag parodic al părților de până la epilogul celei de-a treia, însă nici de mare mirare n-ar fi. În sprijinul ideii l-aș aduce, mai în glumă, mai în serios, și pe americanul Lucas – văduv, cu grad mare în armata de peste ocean. Or, deși nu-mi amintesc să i se precizeze gradul, generalii văduvi de pe Facebook  („rețeaua de socializare”  de unde pornește toată acţiunea cărții) sunt deja notorii… Despre toate acestea ne vom lămuri însă, fără îndoială, în următorul volum.

Stilul este, de asemenea, adecvat speciei literare abordate. Frazele sunt scurte, alerte, dialogul este prezent (în plus, avem și, așa cum îi stă bine unui dictator adevărat, monolog), nu sunt înflorituri pe marginea sau în spatele cuvintelor. Într-o societate în care totul este programat și programabil nu e loc de metaforă. De altfel, de unde romantism, când, de exemplu, astrul nopții, în loc să-și reverse lumina selenară peste capete de îndrăgostiți, e numai bun de locuit ori măcar de tranzit al navelor spațiale?

Cu această mică glumă pe care mi-am permis-o, dacă tot mi-am pus plasturele de-comentat-SF (domeniu literar în care, deși mă simt ca pe o „planetă imensă, străină și grea”, curiozitatea mă face să pătrund din când în când), închei prezentarea romanului de față, felicitând autorul și dorindu-i cât mai mulți fani ai lumii create, pentru care să aducă întreaga serie pe piață cât mai repede.

Issabela Cotelin