Al.Florin ȚENE: EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

Dor de Eminescu

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

Eminescu

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

Ca aerul şi seva, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

Dor

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi dein

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

Spusă cu asprimea mierei de labine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul ce a fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu el de mână.

Eminescu n-a murit niciodată el vine

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

nu moare niciodată, dar niciodată

doar a urcat în vis.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

și cuvinte țese

în cântec

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Eminescu nu moare niciodată, doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

Al.Florin ŢENE

Olimpia MUREȘAN: Noblețea unei identități de Rudy Moca

Motto: „În biografia lui RUDY MOCA identitatea și-a primit, ca împlinire și bucurie supremă, noblețea, rod al vieții și, în continuare, nemărginită suire, autorul știind precum Iraclide că dacă îți ignori locul și timpul înseamnă să fii de nicăieri. Astfel, se împlinește testamentul tatălui, laitmotiv în cartea-jurnal: „Să nu-ți bați joc de tine și de viața ta”. Valentin Marica

Cartea cu titlul Noblețea unei identități scrisă de Rudy Moca a apărut la Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2024 având ca subtitlu memorialistică.

Prezenta carte, cu un titlu provocator: „NOBLEȚEA UNEI IDENTITĂȚI”, scrisă cu talent și dăruire de actorul Rudy Moca, este, înainte de toate, o sclipire de benevolență pentru geniul uman. Nimic exagerat în această exprimare dacă ne raportăm la nivelul minim de percepție și înțelegere al contemporanilor noștri. În continuare, voi aduce argumente pentru susținerea aceastei afirmații, ca să pot limpezi și atitudinea unor critici față de literatura memorialistică. Da, este de la prima până ultima filă un „roman” biogafic, scris cu talent și pricepere de un narator de excepție. Nu doar că este captivant, dar pune cititorul în ipostaza de a privi prin ochii unui om cu calități excepționale, fapte și evenimente care doar la prima vedere ar fi anoste sau banale. Scriitorul le ridică la rang de singularitate, dar și de asumare personală.

Un prim capitol cu titlul „Punctul de plecare. Să știi cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți” explică dorința copilului de a fi un OM MARE care să scape de corvoada „fermei familiei”: păsări, vaci, boi, porci, viței, gâște…, prășit, plivit, cules gândaci de colorado, etc etc… lucruri pe care le făcea în familie ca ajutor, dar… se simțea ROB.

În familie a primit o educație spartană de la bunica maternă ca punctualitatea, respectarea cuvântului dat, respectul persoanei de lângă tine, toate principii sănătoase. Tânărul Rudy Moca de mic copil iubește cartea, citește mult și devine „cel mai bun cititor al bibliotecii din Iernut, termină ciclul primar, apoi al doilea ciclu cu examen de absolvire și certificat de șapte clase. Deși tatăl său dorea să-l facă ZIDAR, el se hotărăște să urmeze liceul, iar mai apoi Facultatea de Psihologie, iar la terminare e repartizat în localitatea Râciu, jud. Mureș, soția lui lucra la Spitalul Clinic de Oftalmologie.

Deoarece de mic copil era pasionat de spectacole, teatru, se înscrie la IATC unde și reușește cu gândul de a ajunge ACTOR la oraș și acum la terminarea studiilor se află în căutarea unui alt loc de muncă. Atât de mult se străduiește, învață mereu și se pregătește pentru a fi în locul care i se potrivește cel mai bine.

În capitolul „ A fi sau a nu fi actor” îl putem urmări cum studiază două săptămâni pentru a obține abilitatea de ACTOR MÂNUITOR DE PĂPUȘI, deși erau mulți candidați, Rudy Moca e declarat reușit la secția română și angajat păpușar. Rudy Moca spunea mereu:

„-Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt”.

Următoarea etapă din viața sa „înspre prestigiul de a fi Maestru Păpușar”, cunoaște pe cei opt actori care erau în prima zi a funcției sale, dar și pe regizorul tehnic, maestrul de lumini de sonorizare, monteuri, decor etc. A început să pătrundă secretele acestei meserii – cum să miște păpușile pentru a transmite mesaje mimice prin gesturi potrivite, devenind cu timpul Maestrul Păpușar al României (definit așa de dna critic la acea vreme Anca Rotescu din București; iar viața de actor a devenit viața de păpușă pentru a realiza până la suprapunere mișcarea umană. A dat dovadă de multă voință pentru a se perfecționa mereu și a muncit cu pasiune având mereu dorința de autodepășire.

Cu timpul obține recunoașterea talentului său prin obținerea de premii la Alba Iulia cu rolul titular Cocoșul din piesa Punguța cu doi bani, i se acordă Premiul Special de Interpretare, urmat de multe alte premii. Rudy Moca joacă în 250 de spectacole cu peste 500 de roluri în 37 de ani de activitate neîntreruptă, iar un caiet de amintiri reține mulțimea spectacolelor în care actorul nu era numai interpret păpușar, dar și scenograf și regizor, la fel a organizat spectacole în limba romani. Dintre reușite amintim: Harap Alb, Joaca, Pui de om, Ursulețul Winnie, Prâslea cel voinic și merele de aur, Cenușăreasa, Gulliver, Sarea în bucate, Lampa lui Aladin, Stan Bolovan etc.

-Da, exclamă artistul:

–Sunt omul -actor care exersează nemurirea!

Urmează străinătatea, întâmplări hazlii din timpul acestora și povești păpușărești din timpul deplasărilor cu trupa de teatru prin țară și străinătate.

În timpul deplasărilor la un sat de câmpie după spectacolul de după masă, deoarece înainte de masă oamenii erau la biserică, se rostește rugăciunea domnească Tatăl Nostru împreună cu sala de oameni participanți la spectacol iar la sfârșit preotul local îi spune actorului că după evlavia și sfințenia emoției pe care o transmite oamenilor „era mai potrivit să vă faceți popă” De atunci colegii îi spuneau:

-Servus, părinte!

Nenumărate turnee prrin țară cu Scufița Roșie, Harap Alb cu dialoguri la scenă deschisă dintre copii și personajele păpuși.

Povestea unei vieți este interesantă doar dacă are ceva în plus de ceea ce știm și trăim în pemanență, dacă banalul cotidian este transformat într-un scenariu de film. La un moment dat, actorul Rudy Moca declară: „Sunt un fan înrăit al citatelor și aforismelor înțelepților lumii, mi le-am asumat și, din unele, am făcut adevărate principii de viață, de conduită și caracter descifrat și… Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt. Are o dublă identitate etnică ce-i curge în sânge, una maghiară după mamă și una romă după tată, e ardelean, ortodox-român. E interesantă și adevărată afirmația: „Unii oameni mă urăsc că nu-s ca ei, Eu îi iubesc că nu-s ca mine.”

Scriitorul posedă simțul umorului atunci când povestește cum în Polonia fiind – uită acasă cele trei mingi din recuzită și cum fac rost de altele sau cum reușesc să cumpere lapte dintr-un magazin neștiind limba țării respective, blocarea-n toaleta stradală, apoi turnee în India, Iran, Irak, Pakistan. În India a avut șansa să vadă raiul bogaților și a milionarilor dar și la periferia orașului iadul și sărăcia în cea mai inumană și crudă realitate; s-au întâlnit cu actorul Raj Kapoor din filmul care a rulat pe atunci și-n România.

Și cum altfel se putea termina o parte din cariera artistică a acestui om cu suflet mare?

Pe scenă fiind suferă un stop cardiac, e dus imediat la Institutul Inimii unde i se pune un stendt, la 1 septembrie 2006 iese la pensie fiind felicitat de toți colegii de scenă.

Viața lui Rudy Moca, de la început și până în prezent este un film în derulare perpetuă, uneori cu încetinitorul, alteori pe repede înainte. Totul se desfășoară cinematografic, cu secvențe detașate profesional și puse într-o lumină favorabilă sau într-un clar-obscur plin de mister. Personajele care gravitează în jurul personajului principal poartă, pe bună dreptate, aureole de sfinți, indiferent cărui univers îi aparțin. Povestind din postura de persoana întâi singular, autorul își poate asuma decizia de a-i pune în prim-plan pe cei care au jucat un rol determinant în viața lui sau îi scoate în evidență pe cei care s-au născut și vor muri anonimi. Aici ne referim la lista interminabilă de cunoștințe, prieteni, colegi, rude și un nesfârșit șir de personaje pasagere. Nu omite nimic și nu iartă nimic, chiar dacă mulți nu ar avea curajul să recunoască ceea ce pentru Rudy Moca e o normalitate, aceea de a admite faptul că a fi țigan este mai mult decât o stare, este un dat și poate deveni un titlu de noblețe. Reușește, indubitabil, ca să treacă elegant peste latura peiorativă și ridică toată povestea vieții lui la un nivel profesionist. Identificat cu dorința de a reuși în viață, de-a depăși privațiunile și de-a dovedi familiei și comunității că el, Moca Rudy, este un diamant, începe lungul și istovitorul proces de șlefuire. Școala și învățătura devine bucuria copilăriei iar cunoașterea o aventură tentantă. Croșetează cu pricepere povestea bunicii reticentă la performanțele lui, dar o aureolează și-i rămâne recunoscător pentru că în îndârjirea ei găsește solul prielnic de a performa. Vorbește atât de frumos de acest personaj încât și cititorul este tentat să și-l revendice. Tușele fine sau cele mai apăsate scot în evidență personajele ce vor face parte din universul lui particular, populat până la refuz cu plăcerea de a povesti.

Impresionantă și plină de emoție e relatarea primirii diplomei de bacalaureat când mama lui stătea la umbra unui stejar bătrân (azi din trunchiul lui maestrul sculptor Ioan Astaluș a lăsat posterității bustul marelui Eminescu) și nu îndrăznea să vină-n față să-l felicite de reușită, dar elevul premiant zicea:

-„Mă mândresc cu tine, să vadă lumea că am o mamă minunată”!a luat-o de mână și a prezentat-o.

În acest mod prin sârguință, ambiție, inteligență și tenacitate – acest om între oameni a reușit să rupă bariere, a distrus mentalități și prejudecăți, s-a învins pe sine însuși, prin el a învins societatea „normalitatea așezării umane” a devenit un exemplu, un model de succes în localitate, extrem de lăudat, a demonstrat că se poate să reușească și la facultate unde a terminat ca șef de promoție.

După pensionare nu se liniștește, nu trece pe linie moartă, realizează emisiuni la TV matinal, Radio România Tg. Mureș, iar după o lipsă de 53 de ani cât timp a stat la oraș deoarece acolo îi era slujba, întâlnind-o pe Eva, prietenă din copilărie se întoarce în orașul copilăriei sale Iernut. Dar…. munca unui om de cultură nu s-a oprit aici, a continuat să activeze-n cadrul Bibliotecii Orășenești din Iernut cu echipa de teatru având ca regizor pe Rudy Moca.

Părinții lui, mama și tata, nu dețin rolurile principale decât pentru a deveni personaje în jurul cărora să graviteze povestea de început. Dramatismul despărțirii de mamă este atât de profund că întrece și cea mai prolifică imaginație., la fel modul cum o îngrijește pe soția lui până la final. La acest episod cititorul va lăcima cu siguranță. Moartea dă, întradevăr, sens vieții.

Un lucru interesant la structurarea și punerea în pagină a narațiunii este și cel care, indiferent dacă o citești cap-coadă sau pe sărite, este ca un discurs melodic cu sens și substanță. Editorul cărții, profesorul Marica Valentin are, în mod cert, o tainică și salutară contribuție în acest sens.

Nu îndrăznesc să repovestesc cele lecturate, dar să-mi fie permis să cred că cele expuse mai sus sunt un prilej de apreciere și mulțumire pentru Rudy Moca și „Identitatea” lui.

Pentru alte episoade interesante vă recomand să citiți această carte scrisă cu sinceritate și pasiune în arta scrisului biografic și memorialistic.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM

Al FlorinȚENE: Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc

Cronicarii secolului al XVII-lea au promovat ideea originii romane(latină) a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această viziune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghishan, Ed.Știinţifică şi Enciclopedică,1980, p.85). Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind ,,cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei de D.Cantemir”). În a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca ,,cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului” (Lucian Blaga, Şcoala ardeleană latinistă, în Vremea, nr.726, din 28 XI,1973, p.7), iar B.P.Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica (1926) încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin.(Gândirea,I,1921,nr.10,p.181- 182, studiul este reprodus în ,,Ceasornicul de nisip”, 1973, p.47-50). În Isvoade (1972, p.17o) Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Însă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile.Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L.Blaga, Isvoade, 1972, p.17o) După cum se observă istoria, prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini, având următoarele caracteristici: limpiditate, raţionalitate, cumpătare, iubitori de formă, dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973, p.47). Analogia pe care o face, de data aceasta poetul Blaga, într-unexperiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ, prin acest exemplu, încearcă să sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii, liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat. Avem însă şi un bogat fond slav-trac, exusperant şi vital (…) Simetria şi armonia latină nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, p.48). Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru. În acest context, un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet (Zalmoxis. Mister Păgân de L.Blaga, Cluj, 1921). Tot în cadrul acelei viziuni, filosoful născut la Lancrăm se 14 întreabă: De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria noastră natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină,când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? Atât Haşdeu, cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică. La fel şi Mircea Eliade, care îl valorizează pe Zalmoxe, acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor, pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, p.86). Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci, care-i numeşte oameni de pădure (Izvoade, 1972, p.2001), este subliniat şi în Elogiu academic din 1937, dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din 1943 (Fiinţa istorică, 1977, p.49-67). Atât în Paşii Profetului , cât şi în poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei. În acest context, Eugen Todoran remarcă: creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria, dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicat-o în piesă. (E.Todoran, Dramaturgia lui Lucian Blaga, studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga, 1970, p.XII). Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală. Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul, din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor. Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană: Zamolxe. Nici Pârvan, nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor. Unii îl scriu Zamolxe, iar alţii Zalmoxis. In contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci, Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă. Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci, dar şi pe toate popoarele indo-europene. Spre deosebire că poporul de atunci de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii (V.Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ediţia IV, 1967, p.162, nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe). Realitatea este că nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor visà-vis de caracterul religiei geto-dacilor. La sfârşitul secolului XIX, Erwin Rhode în Psyche (1894), pag.319/322) susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor. Această poziţie a influenţat pe Pârvan, pe Ioan Coman şi R.Pettazoni. Însă, pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut, pe la 1860, de G.Bessel, iar în sens ironian de A.D.Xenopol. Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă, ca a tracilor, dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz (Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, ed.II,1977, p.448). Dar Mircea Eliade şi Lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia getodacă. (L.Blaga, Saeculum,1943, nr.4, p.4), iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens: Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice, istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor (Dacica,1968, p.18). Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei. Intrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale (Saeculum). Mircea Eliade a susţinut ,în secolul trecut,integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor (Mircea Eliade, Historie des croyanus et des idees religieuses). Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice, considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică (L. Blaga Fiinţa istorică, p.60). Incă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.

Al. Florin ȚENE

Issabela COTELIN: Dictatorul cel bun

În modul în care se prezintă cititorului de la prima filă, ba chiar prin titlu și copertă, Societatea Planetară (autor George Dimitriu) este o carte SF ca la… carte.

Acest prim volum, Ultimul dictator (172 pg., editura Eikon, 2024), singurul apărut deocamdată, este, la rându-i, împărțit în trei părți. Prima, Oameni vechi, oameni noi, pune baza tuturor celor ce vor urma a se petrece, de aceea i se acordă, probabil, o întindere favorizantă. Un bărbos finlandez, Leo, se amuză pe rețeaua de socializare a vremii, lansând ideea utopică a unei societăți perfecte. El nu are niciun plan prestabilit, însă ideea prinde teribil la masele dezamăgite la maximum de orânduirile socio-politice curente, astfel încât va fi silit de aceleași mase virtuale, devenite fani înfocați, să-și pună la punct societatea sugerată. Prin urmare, își alege câțiva apropiați dintre adepți și purcede la înfăptuirea acesteia, bine ascuns într-un buncăr subacvatic. Îl vom găsi, deci, pentru ceva vreme, alături de blonda Sofia, o genială geneticiană daneză care-i va deveni și pereche, de Sebastian, pletosul entuziast din Venezuela, care se va ocupa de IT, de mustăciosul Lucas, ofițer american, de Olivia, specialista în nanotehnologie din Canada, de Gabriel, un strălucit inginer francez, de Amelia, lingvistă jamaicană, de Andrei, tânăr chimist român și de alți câțiva specialiști în diverse.

Împreună, toți aceștia, sub comanda absolută a lui Leo, pun la cale Momentul Zero al Revoluției Globale, care va instaura Noua Ordine Mondială – va fi o singură țară la nivel planetar, numită Tero, cu o singură limbă (terulo), o singură monedă planetară ș.a.m.d., care va avea un For Executiv echivalent ministerelor de azi, iar toate aceste schimbări vor declanșa alte și alte urmări, la tot felul de niveluri. Oamenii se vor saluta între ei prin sloganul O lume mai bună și un rol important îl vor juca, desigur, nanoboții, care, implantați oamenilor printr-un gaz special, îi pot modifica genetic, pentru binele suprem al Societății Planetare, constituindu-se cu ajutorul lor Omul Nou. Ei, nanoboții cu pricina, vor avea, de asemenea, un rol important în construirea profilului Soldaților Planetari.

Acțiunea principală, care se petrece, cum spuneam, într-un buncăr de sub ape, de unde sunt mutate pe tabla de șah a planetei toate celelalte piese de către decidenții amintiți, care se instalaseră acolo cu totul de la începutul punerii în funcțiune a planului, se apropie, datorită reușitei operațiunilor, de final. Dictatorul Leo promisese că va organiza primele alegeri libere, el retrăgându-se atunci când va fi atins pragul de 88% de Oameni Noi din populația de zece miliarde a planetei – or, tocmai se întâmplase.

Zis și făcut. Leo se ține de cuvânt și este aleasă o anume Aurora Rossi – avem și o listă întreagă a cabinetului acesteia. Însă, când să intre pe făgașul visat de generații, lucrurile o iau brusc razna în partea a doua, Sub teroare, în care Societatea Planetară se trezește atacată de entități din afara spațiului terestru, care erau, de fapt… Aici o să mă opresc cu rezumatul, nevrând a strica plăcerea cititorului de a descoperi singur ce se va întâmpla mai departe.

Am să mai spun doar că partea a treia, Expediție de pedepsire, e cea mai scurtă, dar și cea mai concentrată, ea părând totodată și din cu totul alt registru al perspectivei narative. Punctul de vedere asupra tuturor celor întâmplate se schimbă radical și surprinzător – poate că pentru un împătimit al genului ultimul adverb nu este neapărat valabil, dar eu, fiind un cititor SF ocazional, așa am receptat cele narate aici. Senzația e asemănătoare celei în care, având o revelație, reiei totul de la capăt, judecând altfel cele știute până atunci. Informațiile însă sunt puține, doar cât să incite și e firesc, de altfel, să fie așa. E abia volumul I și sunt sigură că autorul ne mai rezervă multe surprize.

Personajele sunt conturate din mers, deoarece au multe de făcut pentru a crea și apoi apăra societatea propusă. Leo este, evident, dictatorul și se dovedește a fi unul cel puțin bizar, dacă nu atipic. El se crede bun (ca orice dictator), dar cei din proximitate îi aduc sporadic acuze cu jumătate de gură. Zâmbește blând, dar uneori malițios în spatele interlocutorului și e prins că a luat decizii pe care le-a ascuns celor cu care lucra. Când calm, când coleric, pare a nu-și găsi mereu locul exact în rolul asumat, dar într-un final, per ansamblu, e un tip rezonabil și prin însuși acest fapt rămâne atipic. Sofia, Olivia, Gabriel și ceilalți meteori gravitând în jurul lui își reliefează adevărata personalitate pe parcurs, pe măsură ce se desfășoară acțiunea, în niciun caz în primă etapă, în ciuda apropierii aparente. Nici n-ar fi avut cum, de altfel, gândurile lor putând fi citite instant.

Limbajul romanului este relativ comun și, prin urmare, accesibil, numele personajelor și ale obiectelor fiind cele de toate zilele. Deși are pasajele lui „tehnice” inevitabile (avem și momente de Star Wars), jargonul nu este de nepătruns, nici împovărați cu termeni greu de citit/reținut nu suntem, iar acolo unde îi întâlnim aș zice că sunt deductibili din context: trisacou e o combinație de tricou cu sacou, spațioport este aeroportul, mătădoc este materialul în trend pentru îmbrăcăminte, sănătatea, care înflorește, este dotată, printre altele, și cu plasturi anti-coșmar… E prea devreme pentru a anticipa și nici suficiente date nu sunt pentru a susține un eventual accent livresc ori vag parodic al părților de până la epilogul celei de-a treia, însă nici de mare mirare n-ar fi. În sprijinul ideii l-aș aduce, mai în glumă, mai în serios, și pe americanul Lucas – văduv, cu grad mare în armata de peste ocean. Or, deși nu-mi amintesc să i se precizeze gradul, generalii văduvi de pe Facebook („rețeaua de socializare” de unde pornește toată acţiunea cărții) sunt deja notorii… Despre toate acestea ne vom lămuri însă, fără îndoială, în următorul volum.

Stilul este, de asemenea, adecvat speciei literare abordate. Frazele sunt scurte, alerte, dialogul este prezent (în plus, avem și, așa cum îi stă bine unui dictator adevărat, monolog), nu sunt înflorituri pe marginea sau în spatele cuvintelor. Într-o societate în care totul este programat și programabil nu e loc de metaforă. De altfel, de unde romantism, când, de exemplu, astrul nopții, în loc să-și reverse lumina selenară peste capete de îndrăgostiți, e numai bun de locuit ori măcar de tranzit al navelor spațiale?

Cu această mică glumă pe care mi-am permis-o, dacă tot mi-am pus plasturele de-comentat-SF (domeniu literar în care, deși mă simt ca pe o „planetă imensă, străină și grea”, curiozitatea mă face să pătrund din când în când), închei prezentarea romanului de față, felicitând autorul și dorindu-i cât mai mulți fani ai lumii create, pentru care să aducă întreaga serie pe piață cât mai repede.

Issabela Cotelin