Nu începusem să scriu și să citesc când… inventam. Voiam să apară cineva în viața mea, în familia noastră? Inventam cuvântul „frățioară” (nu era androgin, era altceva!). Pe la vârsta de 8 ani jumătate ai mei, a apărut pe lume (cam cu forcepsul, la propriu), fratele meu. Aha, deci a funcționat! „Frățioara” și-a făcut apariția. Mult mai devreme, aveam o emisiune de seară cu tatăl meu, intitulată de mine „Două vorbe și-un cuvânt”. Spre luare-aminte: Vorbele-s altceva decât cuvântul, care are ceva greutate, nu?!

Răspunsul laconic la prima dintre întrebările tale, dragă George Roca, ar fi fost: primii pași sunt legați de celebra dată de 8 martie, cică Ziua Internațională a Femeii, când copiii scriau poezii. Ghici pentru cine? Pentru mamele lor. Eu credeam că toți copiii… Pentru toate mamele. Mereu am fost idealistă, după cum se vede. A urmat, prin anii ’80 ai secolului anterior, cenaclul liceului, condus de poetul Ștefan Ioanid, profesor de filozofie la noi. Și debutul în revista aceluiași liceu de matematică-fizică: „Năzuințe”. Doamne, ce cuvânt! Pe vremea aceea, ne plăceau cuvintele cu „z” – „Cutezătorii” (o revistă de largă circulație), „aplauze” (din sintagma de tristă amintire: „urale, ovații și aplauze”). Erau vremurile lui Ceaușescu. Vremuri de sfârșit, credeam noi.

Poemul cu care am debutat nu era rău deloc. Avea titlul „E totul alb” și glisa, în ultima strofă, spre  „E timpul alb”. Aveam vreo 16 ani, nu aveam obsesia purității, a albului, ba dimpotrivă. Aveam în schimb obsesia timpului, nu a trecerii lui, ci a raportării la conceptul cu pricina. Nu mă hârjoneam cu moartea (asta o învățasem de la mamama, bunica maternă, o ființă foarte carismatică), ne acomodasem deja, într-un fel, eu și moartea, una cu alta, văzusem pe dinăuntru spitale și secții de reanimare în câteva rânduri. Aflasem că uneori în viață ai nevoie de substanțe de contrast. Și că albul, prin difracție, se dovedește a fi foarte cuprinzător: poate include în el toate culorile. ROGVAIV. Deja știam foarte multe, pe atunci. Mereu mi se spusese că sunt precoce, fiind copil. Mai târziu, s-a transformat în altceva, în aflarea cu mult timp înainte a câte ceva. În mod repetat. Nu pentru că mi-aș fi dorit musai să știu una sau alta, ba uneori să se mai ivească și în vreo poezie. Cam așa este cu taina scrisului, în privința mea.

Studenția a însemnat presa studențească. Nu ucenicie. Ci cenzură (primul articol, cel cu care îmi imaginasem eu, senină, idealistă, că voi debuta publicistic). Nu ucenicie, ci motivație – ohooo, incomparabilă motivația, chemarea, fericirea aproape, aș zice, față de ceea ce trăiam, scrâșnit, în afara redacției „mele”, adică acei 5 ani până la absolvirea facultății de chimie. Sunt inginer chimist. Cine face chimie, poate face orice – așa spuneam, mustăcind.

Părinții mei nu erau scriitori. Dar ai voștri?  Și tot așa, în urmă, până la al șaptelea neam. Știți câți oameni sunt în spatele fiecărui om care se naște? Dacă te uiți în urmă, numai în ultimii 300 de ani, calculând la – hai! – 25 de ani generația, deci 4 generații în fiecare secol, 2 părinți, 4 bunici, 8 străbunici, 16 străstrăbunici (toți înghesuiți în 100 de ani) etc. și de aici încolo tot exponențial, ramificația și însumarea îți dau fiori, de-a dreptul. Sunt prima scriitoare a neamului meu! E drept, mai am pe cineva care vine în trombă din urmă, vărul meu Gruia Cojocaru, îl puteți regăsi în același volum, avem 480 de strămoși comuni numai în ultimele 200 de ani, dacă nu chiar mai mult de 500 de genitori comuni, că rareori părinții așteptau până la 25 de ani ca să aibă un copil. Mai departe, în urmă, e un hău de oameni! De unde atâția oameni?!

Profesorii mi-au fost mentori, destul de mulți dintre ei, destul de idealizată de către mine fiind relația cu ei. Nu destul de, ci foarte. Ai uitat, George Roca, să întrebi de prieteni! Și cu toții știm ce mult contează, cât de. Și aici m-am oprit. Sunt prea multe de zis/scris. Încă din adolescență m-am întrebat de ce este pomenit atât de rar cuvântul prieten în Biblie, în Cartea Cărților. „Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun” – vezi Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 11.40. Nu chiar în adolescență, ci mai târziu, am găsit în Biblie, referitor la înțelesul cuvântului prieten: „ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15.15). Și mai era ceva la Luca 12.4, parcă.

Mulți ani, prietene/prieteni îmi erau – fără să fie criteriu exclusiv – cele/cei cărora le citeam din jurnalul meu, început în clasa a V-a, prin iarnă, sau mai târziu din caietele în care îmi copiam (la recomandarea doamnei diriginte din gimnaziu, Mariana Sipoș, profa noastră de spaniolă, apoi traducătoare din Mario Vargas Llosa) fragmente din cărțile pe care le socoteam a-mi fi de căpătâi, mici citate, uneori și poeme, integral au ba. Îmi amintesc și acum un poem scris de Nicolae Labiș, „Dans” („Toamna îmi îneacă sufletul în fum/ Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare”, așa începea poemul). Mai târziu, le citeam mamei mele sau prietenelor cu voce tare articolele mele publicistice, înainte de a fi publicate. Era un fel de a mă verifica, de a avea un anumit ecart față de scrisul meu, față de orice scriere a mea. Întotdeauna mi-a plăcut să am un ecart, să mă raportez cu discernământ la scrisul meu. Am ținut cu dinții de această iluzie, că îmi pot impune să tânjesc să am acest ecart.

Am avut prieteni care mi-au fost mentori, uneori chiar și cei apropiați lor îmi erau. Eram disperată să-i găsesc. Mai și glumeam: eu am căutat toată viața un guru, și când colo numai fratele meu a reușit să-și găsească unul. De parcă asta ar fi schimbat cu ceva situația. Bine că mă încă mă amuzam. Pe atunci, da! Mentor? Nu cumva și acesta este un cuvânt desuet în aceste vremuri tulburi? Cred că van Gogh mi-a fost mai mult decât mentor. El zisese undeva, în „Scrisorile către Theo”, și asta aveam mereu ca deviză: „Caută lumina și libertatea și nu te afunda prea adânc în mocirla acestei lumi”. Definitoriu.

Revoluția din 1989 a venit, pentru mine, cu descătușări și deturnări. Deturnări de la literatură. Oricum, în 1991 am absolvit facultatea, așa că pot spune că nu am mai avut de-a face cu profesorii. Ba da, imediat am început o postuniversitară de jurnalism unde i-am cunoscut pe doi oameni foarte diferiți: Vasile Andru și George Pruteanu. Inegalabili, fiecare în felul lui. Pentru mine, cel puțin.

Am avut întâlniri memorabile de-a lungul vieții. Dar m-am ferit întotdeauna de notorietatea-cu-anasâna. De notorietatea altora sau a mea.  Specialitatea mea era alta, cu totul alta. În glumă, îi spuneam „clarvăzătorismul”. Aveam darul de a cunoaște oameni cu mult înainte de a ajunge ei cunoscuți. Așa cum l-am cunoscut, în copilărie, pe George Roca, aici de față. Așa cum l-am cunoscut, în octombrie 1988, pe poetul Cristian Popescu, abia-abia debutat. Cred că atunci venise din tipografie cu volumul lui „Cuvânt înainte”. O piatră de hotar – și ce hotar! Tot în acea toamnă, tot în acea redacție, l-am cunoscut pe romancierul (în devenire, pe atunci) Filip Florian. Așa cum i-am cunoscut, la câteva zile după 14 iunie 1990, pe George și Victor Roncea. Așa cum am cunoscut-o, în 1991, la postuniversitară, pe Sabina Fati. Așa cum l-am cunoscut, în 2002, pe actualul părinte Serafim din Insulele Hebride, pe atunci trăitor în România (poetul Adrian Urmanov, înainte de a se călugări). Pe Vianu Mureșan, în 2002. Pe Andreea Răsuceanu, în 2007. N-or fi toți enumerați. Pe Mariana Sipoș, în 1977, despre care deja am pomenit, o hispanistă de rasă, ambasadoare în Columbia cândva după anul 2000. Pe Daniel Vorona, în 1983, la moartea lui Nichita Stănescu, nemișcat 3 zile de lângă el . Pe Dan Alexandru Condeescu, într-o zi de martie în care Nichita încă mai avea 49 de ani. Pe Radu Sergiu Ruba, în 1988, venit împreună cu prietenul lui Cristi Popescu la mine acasă, la o felie de tort de mere (mama era specialistă!). Pe regizorul Gavriil Pinte, în 1995. Grație ultimilor doi, născuți în Maramureșul hiperborean, am debutat cu poeme în revista „Poesis”: o pagină întreagă de poeme dedicate poetului Cristi Popescu, care plecase deja spre alte zări la vârsta de 36 de ani.

V-aș mai spune niște nume, dar nu sunt neapărat din sfera literaturii. Poate nici nu vă interesează toți. Oricum, aici și nicăieri nu se poate spune tot. Au fost și oameni pe lângă care timpul a trecut, pe care aș fi vrut să îi cunosc mai devreme, pentru a avea parte de mai multe momente de grație împreună: dr. Roxana Cristian, Alexandra Târziu, Lucia Negoiță, Simona-Grazia Dima, Elsa (Cerasela) Tofan, Gabriela Crețan, Clara Aruștei, Magda și Petru Ursache, acad. Basarab Nicolescu, Mircea Petean, Daniel Viorel, Ion Zubașcu, Marin Mincu, Ion Gheorghe. Tiberiu Văsieșiu, traducătorul în limba engleză al celui mai recent volum de poeme și texte-bloc. Preotul Emilian Țincu, duhovnicul meu. Și iar Vasile Andru, care mi-a influențat enorm ultima carte și foarte-foarte mult viața de după moartea părinților mei. Dar totul vine, se pare, la momentul potrivit. Așa cum acest text a fost rânduit, se pare, a fi scris în 21 octombrie 2021, la 5 ani de când s-a stins Vasile Andru (n. 22 mai 1942, Bahrinești, sat aflat astăzi în Ucraina – d. 21 octombrie 2016, București).

Am publicat trei cărți, toate trei fiind de poeme și texte-bloc: aici completați dvs. titlurile, anii și editurile! Și premiile! Am ținut, se pare, să fie titluri memorabile: primul titlu e unul cumva paradoxal-tautologic, al doilea e inventat de mine, că tot îmi plăcea din copilărie să inventez cuvinte, „de la A la Z”, iar al treilea are un titlu atât de tehnic, de parcă ar fi o canapea relaxa, dar mie mi se părea că de fapt așa suntem noi, cu nașterile noastre cu tot, gata să ne înghiocăm vechiul eu și să renaștem, perpetuu, în alte zări, cu alte paradigme la purtător. Așadar: „mici unități de percepție”, „biu”, „rabatabil la cerere”. Poeme și texte-bloc. Fiecare volum, la altă editură.

Am fost, de-a lungul timpului, mai mult o însoțitoare, o soră, o soră de campanie chiar, conform circumstanțelor. Și, la rândul meu, nu am avut musai parte de mentori, ci de însoțitori radioși, tonici, entuziaști, erudiți unii dintre ei, dispuși să creadă în taina scrisului, în talentul meu, în steaua mea de poetă, cum spunea Ruxandra Cesereanu. Toate dedicațiile inserate de mine  în cele 3 cărți ale mele de poeme și texte-bloc stau mărturie – pentru că de fiecare dată simțeam, recunoscătoare, nevoia să evidențiez, prin dedicații, în ediția tipărită, importanța anumitor întâlniri mirabile, alchimice, din viața mea. (Bine, două din cele trei cărți sunt dedicate și Sf. Mihail și Gavriil, pe care deocamdată nu i-am întâlnit în persoană, deși…). Dar suferința a fost, de fapt, singurul meu mentor. „Neputința e cel mai feroce impiegat” – este un vers din cea de-a doua carte a mea, mijlocia, „biu”, vers pe care Genoveva Logan, psiholog, prozatoare multipremiată, chiar și de Academia Română, l-a decupat din acea carte și, ani la rând, în discuțiile noastre aproape interminabile, tot la versul acesta ne întorceam.  

Atracția pentru literatură a început de la atracția pentru film, pentru ecranizări. În jurnalul meu din clasa a V-a (trimestrul al II-lea), aminteam în primele trei pagini de 2 filme: „Frații Karamazov” cu Yull Bryner și „Vară și fum”, pornind de la o scriere a lui Tennessee Williams. Nu ajunsesem încă la liceu când am participat la o întâlnire a Anei Blandiana cu elevii din clasa noastră. Aflasem deja, oho!, de existența revistelor literare – unora dintre profesorii noștri le vedeam numele tipărit în paginile unor asemenea reviste. Liceul meu a fost sub semnul lui van Gogh, al prieteniilor, al expozițiilor de pictură, al filmelor și al teatrului, al unor cărți la care tot reveneam, de parcă altele nici nu mai existau: „Citadela” lui Saint-Exupéry și „Cuvânt împreună despre rostirea românească” de Constantin Noica. Ba nu, trecusem cum-necum prin Bacovia, Marin Preda, Adrian Păunescu, Panait Istrati, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Kuprin, Dostoievski, Tolstoi, Rimbaud, simboliști francezi. Și Rilke, grație poetului Ștefan Ioanid.

Citeam și altceva decât literatură. Mult. Nu neapărat cărți cruciale. Pentru că, la o adică, pe la 20 de ani, pe când evadam în Dostoievski în timpul sesiunilor de examene la temuta facultate de tehnologie chimică, pe când încă mai citeam, tot mult, filosofie a științei (Ștefan Lupașcu, de pildă, sau Werner Heisenberg, Richard Feynman), în preajma vârstei de 20 de ani așadar ajunsesem să împart tranșant oamenii în două: cei care au citit și cei care nu au citit „Jocul cu mărgele de sticlă”. Hermann Hesse sau nimic. Acel Hermann Hesse. Deci nu era o simplă atracție pentru literatura scrisă de alții, ci era ceva copleșitor, ceva definitiv ca o pecete.

Literatura mea, ca poetă, a avut un drum sinuos, făcând un ocol de ani și decenii prin jurnalism – presă scrisă, radio, TV. Am ajuns la literatură abia după ce sacii nu au mai fost puși în mereu aceeași căruță. Când nu a mai existat nici căruță, nici drum, nici cuvinte care să le desemneze. Am ajuns la literatură prin mentorul meu specific (vezi mai sus: „neputința este cel mai feroce impiegat” – din „biu”, precum spuneam), abia după ce am lăsat totul în urmă, am ajuns la poezie despuiată, descumpănită. Și probabil, foarte determinată. Hotărâtă. „Îmi pusesem hotare”, cum ar fi spus Noica. Am ajuns la literatură (și) printr-un triptic din Sala Oglinzilor a USR, triptic pe care l-am părăsit imediat, în februarie 2002, pentru a reveni apoi mereu la unul sau altul dintre ei: Constantin Abăluță, Nora Iuga, Valeriu Mircea Popa.

Luasem deja primele mele premii literare, la concursul „Arthur Rimbaud” din 1990 și, după un deceniu plin de oameni cu porta-voce, în 2001, la Festivalul „Avangarda XXI” de la Bacău. Concomitent, un premiu al revistei „Steaua”, pe vremea când era condusă de Adrian Popescu și de Ruxandra Cesereanu.  Probabil că pe net încă mai este de găsit lista completă a premiilor literare, atâta vreme cât îmi mențin același nume: Eugenia Țarălungă. Aveam așadar niște proiecte literare, aveam gata grupaje de poeme și texte-bloc din ceea ce urma să fie debutul cu volumul „mici unități de percepție”. Înfăptuirea, în sine, se datorează lui Dan-Alexandru Condeescu, la propunerea poetului Ioan Es. Pop. Și, cu asupra de măsură, unei casete audio cumpărată de la Biserica Rusă, o casetă cu Paraclisul Maicii Domnului, înregistrarea fiind făcută la Mânăstirea Putna.

Aici simt nevoia să pun o pauză. Multe rânduri libere.

***

Mult spațiu, apoi un liman. La cât nu debutasem, și iar nu debutasem, în sfârșit la 35 de ani am reușit să debutez. În volum. Grație Paraclisului Maicii Domnului. Și am luat și Premiul USR pentru debut (au fost mai multe în acel an, patru, al meu fiind cel acordat de Fundația „Laurențiu Ulici”). Drumul nu a fost întins, lin, vast, dar să zicem că acesta a fost începutul. Eram, la 35 de ani, poetă cu acte-n regulă. Tata m-a întrebat atunci dacă asta sunt. Am zis: Da! (ce era să zic?!). Cam atunci mi-am obținut și permisul auto. Cineva îmi spusese că șofez periculos de bine. Altcineva, fostul meu socru, scriitorul Horia Gane, îmi spusese că scriu poezie periculos de bine. Nu știu dacă erau vorbiți între ei!

Între timp, scrisul meu și receptarea, câtă a fost, au trecut prin mai multe etape. La prima carte au fost peste 20 de cronici, recenzii, semnalări, inclusiv la TV, în câteva rânduri. Despre cea de-a doua carte, apărută la Limes, au scris mai ales universitari, de eram și eu uimită. A fost chiar un serial cu patru apariții, nici nu aș fi putut visa la o asemenea receptare.

A treia carte, „rabatabil la cerere”, a fost Cartea anului 2014 (poezie), fiind opțiunea juriului USR filiala București, iar eu am reușit să ajung la Urgență, la mama mea intubată, și să îi arăt, în șpalt, o cronică a lui Emil Lungeanu, „Țara de dincolo de cuvinte a Eugeniei Țarălungă”. Și să o întreb, sprijinindu-mă pe patul ei de spital: „Mamă, de acum cine se va mai bucura de cronicile mele, așa cum te bucurai tu?”. Era final de martie 2015, cu puțin înainte de 22 martie… Am trăit mai multe vieți și am murit mai multe morți. Las aici, spre mărturie, un poem scris în 2018, când am aflat că fratele mamei, Gigi Irimia, are cancer la stomac. Nu știam ce va urma. El era cea mai apropiată rudă de sânge și bun prieten, încă din tinerețe, peste decenii, cu George Roca. Mulțumesc, George Roca, pentru ceea ce faci pentru literatură, pentru a ne face să o vedem ca pe o mereu tânără zeiță căreia merită să îi aduci. Ei, ce să îi aduci? Chiar ce este mai bun în ființa ta? Sau să o pui la locul cuvenit ei, căci împlinirea umană înseamnă lepădare de sine și înduhovnicire? Depinde, nu toți privim la fel. Și ce bine că încă ne mai este îngăduit să avem păreri, viziuni, convingeri. Și credință în Dumnezeu.

o proximitate până la limita orizontului

dedicație pentru unchiul meu, Gigi Irimia, fratele mamei

ceea ce e grav

e că a început și ziua

numărasem de 2 ori

spaima mea

mereu îmi ieșea mai mult

cu 1

cu 2

complicată această arvunire a binelui

spaima mea

bine

dar el făcuse numai bine

nu jucase la cacialma

mă învățase să dansez

să trec peste moarte

el mă învățase

și atunci

spaima mea?

el făcuse numai bine

toate reproșurile

dintotdeauna

se opreau departe de el

suspendate

sau el știe cum făcea

de le para

de le prăvălea

cu osârdie

din juru-i

o proximitate până la limita orizontului

din start

dintotdeauna

agățate acum de linia

scrijelită

ghearele de fier tresăltau

sfârtecau

tot clonț de rubin

spaima mea

decembrie de rubin

nu credeam c-ai să mai vii

nu credeam să-nvăț

a voi vreodată

unchi uncheș

din zarea copilăriei

ceva sifonat

c-o fi vitalitate

sănătate

puterea de a-ți dori

vitalitate

sănătate

imposibil mix

spaima mea

în condițiile date

în condițiile luate

trăsese de tine

să rămâi în viață

spaima mea

sperase într-o altă soartă

fără legătură cu ochii triști

cu ochii plânși

cu ochii ficși

spaima mea

acoperirea mea 

–––––––––– 

Eugenia ȚARĂLUNGĂ

București, octombrie 2021 – ianuarie 2022

Emoția firească a apropierii Marelui Praznic al nașterii Pruncului Iisus face ca orice eveniment petrecut într-un Sfânt lăcaș să vibreze, la unison, sufletul organizatorului și a participanților la o importantă lansare de carte. Și acesta a fost unul, în egală măsură pentru autor, la cei 65 de ani ai săi (împliniți în luna MAI) și lansarea celui de-al 31-lea volum de autor. Da, e vorba de reputatul avocat, doctor în istorie Pașcu Balaci, eseist, poet, dramaturg, prilejuit de volumul cu 40 de Sonete, plus două note de final: „În căutarea gorunului magic” și „Adio, dar rămân cu tine Blaga”, dedicate ca omagiu lui Lucian Blaga, la împlinirea a 40 de ani de lăudabilă activitate a festivalului de poezie care poartă numele marelui poet al „mirabilei semințe”.

Cartea e prefațată de prof. univ. Dr. Mircea Popa, bihoreanul ce tânjește după plaiurile natale precum Gorunul străjer, care, precum spune și observă în opera poetică a autorului, astăzi omagiat, care „mediază între poet și cititori” (p. 12). Asemenea confraților săi din Țara Beiușului Gh. Pituț și Alexandru Andrițoiu, Pașcu Balaci, e de părere reputatul profesor, și-a făcut ucenicia prin Cenacluri literare, pentru ca acuma, la maturitatea celor 65 de ani, să ne readucă în memorie anii de studenție, prin „Gorunul magic”, al statuii lui Blaga de la Cluj, pe care îl șlefuiește și „rafinează neîncetat versul de tip sonet, integrându-l marii literaturi reprezentată de scrisul contemporan” (p. 13). El călătorește prin Europa și spre Muntele Atos, dar nu spre a muri, ci spre a renaște în spiritul poeziei. Prin Pașcu Balaci, „panteonul spiritual” de la Lancrăm revine în actualitatea poeziei, iar Blaga, trăiește o nouă „vivificare poetică”. A fi în poezie, încheie prefața prof. univ. dr. Mircea Popa, înseamnă „a retrăi eternitatea altfel, iar eternitatea blagiană are sarcofagul acoperit cu petalele sonetului lui Pașcu Balaci, într-o formă de nemurire” (p. 14). Apreciere care răsplătește cu această frumoasă coroană de mulțumire, meritată pe deplin de poet.

Admirabile, elogioase și binemeritate laude la adresa celui care s-a aplecat cu grijă și răspundere să secere „mirabila sămânță”, s-o adune în mănunchi ca „un snop de lună aruncată în fereastră”, ca ofrandă de admirație pentru cel ce n-a „strivit corolade minuni a lumii” veni în Ardeal, „La Cina cea de taină, cu ciobani, / Aur, cetăți, păduri, statui ecvestre / Și-un Orfeu născut între țărani” (Când țara se-ntregi după Unire…, p. 21).

Mesajul sonetelor lui Pașcu Balaci e blând, chiar iertător, oarecum cu înțelegere față de cei care au inițiat și întreținut în „râpe roșii”, cu acces de furie dementă, defăimarea marelui poet, sub semnul „luptei de clasă” spre a nu recunoaște „cununa de Nobel laur”, de aur suedez a lui Blaga, cel ce-a „creat o lume din silabe” (p. 23).

În sonetul Monologul poetului Lucian Blaga, (p. 28) poetul se simte „mic în Oradea Mare” de-atâta vorbă străinească, fapt pentru care ar vrea „Spre Lancrăm. Chiar pe ger și sub ninsoare, / Aș vrea să zbor: doar aripi să îmi crească / Ca Slavici spun: Din București răsare / Un soare pentru lumea românească! /. Apoi, adaugă revolta sa interioară față de zgomotul surd și înfundat al „fierăstraielor ce defrișează codrii seculari”, făcându-i parcă să ne fie și ei dușmani, după cum alții ne cataloghează : leneși, hoți, cozi de topor…în timp ce poetul indignat grăiește: „tăiați goruni și brazi, nu-i nici un păcat, / V-acoperim cu legi și cu decrete! / La zgomotul de  drujbe, fierăstraie, / Toți Zeii noștri ne-au fugit aiurea, / Urmați de urși, lupi, cerbi, de cucuvele / (p. 38, Nu mai ni-e codrul frate bun, poete..), blestemându-i în veci pururea!

În admirația sa nemărginită pentru Lucian Blaga, poetul zice în frumoase rime: „Un filozof profund, original, / La fel de dăruit ca Eminescu / Și instruit ca Titu Maiorescu, / Acesta-i Blaga – fără de rival../ poet și prozator, un demiurg, profet ascuns verb de eseist, Teoretician și dramaturg, / Șlefuitor de perle, de-ametist: Din gura lui, curat izvor lin curg / Cuvinte blânde ca din Acatist…/ (p. 43, Om de cultură, adânc, universal).

În pelerinajul său spre Lancrăm, poetul Pașcu Balaci surprinde cum pe ulița satului suie „Spre Munții Apuseni unde răsare / Cel mai mângâietor din lume soare/ Ce fără nici o plată de alduie./ Ce coace luna-n cer ca o gutuie / Și-al mei bătrâni vecini poartă-n spinare / Poveri de ierburi amirositoare – /Munții în a ieslei Cetățuie./ Cu bivolii în zori, ieșeam supus, /Să mă-ntâlnesc c-un alt Păstor: Preasfântul, / Iar mai târziu, spre lumea mare, dus, / Pierdut-am și mireasma și avântul./ Astăzi revin, la Lancrăm, blând, răpus, / Ca gângavul ce a uitat Cuvântul …/ (p. 46/47, Ulița satului domoale suie). În admirația sa fără de margini pentru Blaga, poetul îi dedică frumoase sonete, de la cotitura Crișului Pietros, exprimându-și mulțumirea că pașii l-au purtat spre Lancrăm, de rugăciune pentru Blaga, pentru ca să caute mai apoi Marele gorun magic, și ca în final să-și ia Adio, dar rămân cu tine Blaga, sonet care încheie volumul.

Un volum frumos rostuit, cu profundă filozofie închegat, cu un frumos mesaj de prețuire, admirație, venerație și ridicare a trofeului pe care Lucian Blaga, neînțeles și chiar umilit în timpul vieții, a dăltuit-o spre nemurire în opera sa poetică și filozofică. Altruist, cum îl știm pe Pașcu Balaci, a mulțumit soției Antița și feciorului pentru sprijinul moral și financiar acordat pentru a oferii în dar de Crăciun participanților la evenimentul cultural ce omagiază opera poetică a lui Lucian Blaga, dar, în același timp  și încununează și marchează, prin 31 de reușite tipografice strădania neobositului cărturar bihorean, manifestată pe multiple planuri de expresie și creație literară.

Evenimentul din 21 decembrie 2021, de la Protopopiatul Ortodox Oradea a fost moderat de prea-cucernicul pr. Dorel Octavian Rusu, alături de care, la prezidiu, cu scurte intervenții au fost: Ioan Moldovan (Revista Familia), Viorel Micula (președinte Transilvania), Miorița Săteanu (Cetățean de Onoare Oradea), Pr. Ștefan Avram (Ed. Aureo). Au dat reprezentări artistice Corul Veteranilor „general Traian Moșoiu”, surorile Ghib și Maria Matei, care au interpretat frumoase colinde românești.

–––––––––––––––

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Oradea, decembrie 2021

TIMP

-Bună ziua! N-am rețetă
Dar aș vrea, dacă se poate
Un ceas-două să îmi cumpăr
Pentru durerea de spate.
Iar pentru anxietate,
Puteți pune unu-n plus
Și-ncă două de rezervă
Pentru un microb ascuns.
Poate aveți și prospectul,
Să știu cum se-administrează
Dozele vindecătoare
Dimineața și de-amiază.
Căci aud că se tot spune
Cum că timpul vindecă
Orice durere ne-apasă
Care-altfel…ne spintecă.
– Știți, aici, la farmacie
Nu avem ceasuri defel;
Avem doar medicamente:
Sunt expuse pe panel…
– Ce păcat… aveam speranța
Că-mi voi vindeca durerea
Ce m-apasă ca o piatră,
Grăbindu-mi aspru căderea.
De ce se mai spune oare
Că doar timpul vindecă?
Am acasă-atâtea ceasuri
Care doar… mă judecă.
Am crezut că-n farmacie
Sunt ceasuri vindecătoare
Ce-mi vor reda strălucirea
Moștenită de la soare.
Am crezut că blând, chiar timpul
Mă va ține strâns în brațe
Oblojindu-mi tandru rana
Care-n piept și-n minte-mi zace.
„Am crezut”…este păcatul;
Celui de bună-credință
Care poartă-n epicentru
Bunătate și căință.
Și cu toate-acestea, iată
Că și timpul are-un rol;
Nu e cel de vindecare.
E un fel de cheia sol.
El deschide-n fața noastră
Pe un soi de partitură
Drumul notelor ce cântă
Viața,  ca o aventură.
Ele urcă și coboară-n
Tonuri joase și înalte,
Cu diezul și bemolul
Dănțuind prin note calde.
Timpul este viața însăși;
Nu este vreun antidot.
Timpul e învățătorul
Sufletului sacerdot.
El va trece mai departe
Chiar dacă noi ne sfârșim;
Nu-i medicament sau boală,
El e pur și simplu… timp.

IMAGINE FĂRĂ CUVÂNT 
                          
Mi-a rupt sufletul, astă seară,
Imaginea fără cuvânt
În care-o fată-ngenunchează
Lângă-al tatălui său mormânt.

Și-aud suspine-n noaptea rece,
Se scurg dureri fierbinți în ea
Din inima ce stă să-i sece
Ființei vii de catifea.

Cum s-o alin, când pe-nfundate
Își cere-un loc lângă părinte,
În respirații tracasate
De plânset și fără cuvinte?

Dac-aș putea să-i scot, o zi
Necontrolata suferință
Din trupul firav și plăpând
Prea încercat de neputință…

Iar sufletul l-aș preschimba
Într-o aripă de speranță
Ce printr-un zbor, ar sucomba
Întunecata ei nuanță.

Și poate-așa, printr-o magie,
Ar putea merge mai departe…
Ar reveni din pribegie
Iar zilele n-ar fi deșarte. 

RISIPITORII

Ce repede se face târziu în viața noastră…
Și ce risipitori de clipe suntem,
Tânjim după iluzii în inima albastră
Și decât să trăim, mai bine plângem.

Privim în gol magia de facere a lumii,
Nu știm să mulțumim, noi numai cerem,
Ne răzvrătim haotic pe tonurile vremii
Și spre sfârșitul vieții-ncet purcedem.

Nu știm cum să trăim în vechea simplitate,
Parcă oglinzile sunt prea diforme.
Ne comparăm mereu cu vreo celebritate
Și-am vrea ca cineva să ne transforme.

Ce repede alunecăm în suferințe reci
Căci n-a cutezat nimeni să ne-nvețe,
Că în carcase minunate cu suflete seci,
Mereu vom întâlni prea multe fețe.

Risipim suflet în iubiri pentru perfecțiuni,
Chiar dacă știm c-acestea nu există,
Și ne urâm că suntem doar simpli oameni comuni
Și-ncepem să ne facem viața tristă.

***
Refuzăm să ne acceptăm viața ca pe-o minune,
Trăim pân’ la final ca niște bravi actori.
Vom dăinui sonor în toate cărțile din lume,
Ca niște orbi și-absurzi RISIPITORI.

UITUCI DIN FIRE

Și dacă mâine ne-am trezi uituci?
Și n-am mai ști ce suntem, cum ne cheamă,
De unde suntem și ce hram purtăm,
Sau dacă mai avem tată și mamă?
Dacă nu vom mai ști cum să vorbim,
Sau cum să mai găsim drumul spre casă?
Nu ne-am mai aminti cum să zâmbim,
Și cum să plângem,  când ceva ne-apasă?
Și dacă mâine ne-am trezi săraci,
Fără păduri și ape, fără munți?
Fără de țară, limbă și buimaci,
Îmbolnăviți, senili și fără minți?
Și dacă mâine ne-am trezi pustii,
Ca niște simpli purtători de carne?
Fără simțiri, hidoase-anomalii,
Închise-n încăperi fără lucarne?
Și dacă mâine ne-am trezi mai buni?
Fiindcă mai răi de-atât, nu se mai poate…
În apogeul lumii de cărbuni
Ce ne-a-nnegrit din minte până-n coate.
Căci n-am făcut decât să omorâm
Valori și vise, oameni, idealuri,
Și dintr-un impresionant tărâm
Făcut-am lumea, groapă cu balauri.
Și dacă mâine nu ne-am mai trezi?
S-ar curăța pământul de păcate.
Întregul univers s-ar limpezi,
Și tot ce omul a ucis… ar învia din moarte.

SUFLETE ÎN UNIFORMĂ 

Și cum ar fi dacă-ntr-o zi ne-am îmbrăca la fel
Cu haine colorate în similare tonuri?
Mărșăluind umăr la umăr spre același țel
Lipsiți de măști și dezgoliți de văluri?

Cum ne-am mai diferenția, unul de celălalt
Dacă-ntr-o zi n-am mai ascunde ce suntem, sub brand-uri?
Și am păși senini cu-aceleași încălțări pe-asfalt
Spălați de aparențe și de farduri?

Pentru că azi analizăm carcase sclipitoare
De care sunt cusute pompoase etichete,
Ce ne orbesc când sunt scăldate în raze de soare
Și nu transmit nimic de sub corsete.

Dacă-ntr-o zi, cumva, nu știu…ne-am îmbrăca la fel,
Am fi și noi vremelnic, egali poate în șanse
Și n-am mai fi catalogați doar după portofel,
Trăind realități și nu doar transe.

Atunci vi s-ar părea, desigur, o banalitate!
Veți spune poate că vom fi doar o gașcă abnormă
Impersonali, plictisitori, fără identitate,
Dar veți vedea-n sfârșit c-avem… suflete-n uniformă.

DESPRE PRIETENI

Ce minunată e prietenia
Născută dintr-un sâmbure de suflet
Când ne cuprinde magic bucuria
Care răsună-n lume ca un tunet!

Ce dureros e dorul, când se-ntâmplă
Să flămânzim după-acel împreună
Care atât de surd lovește-n tâmplă
Și goluri suferinde-n noi adună.

Câte furtuni înfruntă peste timpuri
Un legământ divin, fără contract,
Ce ne inundă-n trupuri și în simțuri
Ca în al tragediei ultim act.

Ce fericire înduioșătoare
Pulsează-n noi, fără să se oprească,
În sentimente-arzând precum un soare,
Cu cei mai buni prieteni din viața pământească.

DREPȚII ÎNCHIPUIȚI

Și tu, om bun cu suflet ruginit,
Iar ai uitat cât ai păcătuit?
Căci pur te crezi acum, după un timp
Când ai stins soarele din anotimp.
Și-ai înghețat cuvinte dureroase
În minți cuminți, în carne și în oase.
Câtă trufie în ochii pioși
Să spui de noi, că suntem păcătoși!
Și să ne mustri, ca un bun părinte
Care de-al lui păcat nu-și mai aduce-aminte!
Eu știu că păcătoșii se cred drepți
Blânzi, buni, curați, puternici și-ntelepți;
Iar sfinții-și plâng în pumni numai păcate
Purtate cu evlavie în spate.
Eu recunosc, sunt mare păcătos!
Vrând să fac bine,  am făcut pe dos.
Iar conștiința mi-este încărcată
Pentru că nu există om fără vreo pată!
Refuz să fiu, însă,  un fariseu
Să mă prefac omul lui Dumnezeu,
Și să-mi blamez frații fără rușine;
Nici unul nu-i mai păcătos ca mine.
Fiece om trăiește-ntr-o robie
Dar tu, „cel bun”, ești doar fățărnicie.
Nemuritorul „drept închipuit”
Cu ochiul conștiinței adormit.

ZBOR
(pentru Ștefana)

Pentru un timp, voi chiar mi-ați luat zborul
Deși-mi creșteau aripi desăvârșite
Ce-și pregăteau bătaia, liniștite,
Spre viața ce-mi voia împlinit dorul.

Am stat pentru o vreme în tăcere
Cu umbra care mă ținea în brațe,
Și-mi proteja inima de paiațe
Vide-n idei și-n suflet efemere.

Dar colivia minții chinuite
Cu poarta ferecată de constrângeri
Deschis’a fost de-atingerea de îngeri
Și de-ale lor cuvinte-nsuflețite.

De-o aripă mi-am agățat destinul
Iar de cealaltă prinsu-mi-am credința
Și cu-amândouă, mi-am zburat ființa
Pe un tărâm ce omoară veninul.

Dar acum ZBOR cu aripile mele,
Respir văzduhul numai pentru mine
Și din spărturile ce-mi sunt ruine,
Îmi construiesc vise cu praf de stele.

ALICE… DIN POVEȘTI
(din sufletul Loredanei)

Se scurg în iarnă patru anotimpuri
Prin licăriri de raze și prin nori,
Prinzându-ne senine sau cu riduri,
Însă mereu precum două surori.

Astăzi ești tu cea care-naintează
Pe drumul pietruit cu ani trecuți,
Și-aș vrea să știi că ochii-mi te veghează
Chiar și atunci când pare că sunt muți.

Ce suflet minunat îți șade-n pieptul
Care respiră pentru amândouă,
Atât de cald prin iarna și prin gerul
Pe care le topești cu aburinda-ți rouă.

Și când mi-e greu, te știu tot lângă mine
Și când mi-e bine, tot acolo ești,
Cu zâmbet plin de chicote senine,
Mirifică ființă din povești!

Te țin de mână azi și-ntodeauna!
Și-orice s-ar întâmpla de-acum ‘nainte,
Din două, nicicând nu vom fi doar una
Prietena mea bună și… cuminte.

–––––––––

Cristina HOROTAN

Șelimbăr, Sibiu

11 ianuarie 2022

Mi-s mândră fiindcă aşa mi-e felul

Am fost la piață și am o geantă grea care îmi îngreunează spatele. În drum spre casă am găsit o băncuță unde să stau puțin la soare. E toamnă. Septembrie 18. Bate vântul și-l las să scuture de pe mine toată durerea ce o port, toată zgura ce nu-mi dă pace. M-am așezat fiindcă simt să scriu. Când mă lovește, torn cuvinte pe foaie. E o foaie digitală și sunt recunoscătoare fiindcă știu scrie corect.

Îmi imaginez cum îmi croiesc o pelerină cu tipare multiple și lacrimi sângerii. Da, e durerea mea croită. Toată durerea venită din generație în generație primită la naștere și dincolo de ea, ori de pe mamă sau de pe tată. Tot ce mi s-a adunat în sâni, scot și le dau o formă pe această pelerină cu textură zgribulită. Cos de zor la ea și nu mă mai opresc. Pun în ea toate trădările, minciunile și înșelăciunile știute sau neștiute. Cos elemente zguroase și rafinate totodată. Cos elemente întunecate culese de peste ani, demult uitate. Cos narcise narcisiste și personalități multiple. Cos pântece mutilate și abuzuri nerecu-noscute. Cos dolii neîncheiate și ură nerecunoscută încă. Cos urlete și vânătăi.

Apoi dezbrăcată sunt și-mi urc umbra proprie pe mine, pelerina asta zgribulită și rătăcită, zigotul ăsta rătăcit îl urc pe mine și umblu sălbatic pe stradă, în picioarele goale, purtată de vânt ca în pădurea cu cânt. Pelerina asta conține toată rezistența mea. Îi mulțumesc nemăsurat, perfect de imperfect fiindcă m-a ținut în viață. Ghearele multiple de la vârsta adultă, s-au transformat în tipare cucuteniene pe lâna zgribulită de țară din pelerină. Mi-s mândră fiindcă am ales să îmi croiesc pelerina sălbatică ce-mi ține spatele. Mulțumesc Mare Mamă fiindcă mă adăpostești în pântecul tău și îmi susții pașii alchimizându-mi și mie durerea și transformând-o totodată în putere cu voia lui Dumnezeu. Te iubesc. Și pe tine și pe mine.

Trezirea propriei flori

Îmi hrănesc pântecul cu căpșune și cu roșii și inima cu salată verde. Hrănesc drumul din inima mea către pântecul meu cu fir auriu croit din lumina lunii. Se simte așa bine. Mi-era dor de partea zburdalnică care s-a născut în mine. De inocența de-o naturalețe dincolo de timp sau spațiu, dincolo de înțelegerea mea. Mi-era dor. Am chemat-o acasă și a venit fără doar și poate. Parcă mă chema mai demult dar fiindcă durerea era prea mare, nu am putut să mai văd și chemarea asta. Sigur că pentru toate există timpul lor divin. Acum e timpul meu divin să înfloresc fiindcă sunt o floare formată din petale multiple. În floarea mea există iubirea Creatorului, inocența și puterea mea, energia vitală și grația divină. Încap toate darurile ancestrale știute sau neștiute, clarviziunea, înțelepciunea și contribuția adusă lumii. Încape în floarea mea capacitatea de a vedea poza de ansamblu a propriei lumi asemeni vulturului, Apucin, capacitatea de a vedea în umbre asemeni mamei sore Jaguar, capacitatea de a dansa cu umbrele, curajul de a parcurge călătoria eroului pregătită încă de dinainte de a mă naște asemeni păsării Colibri care se hrănește doar cu nectarul florilor și își transformă călătoria aparent imposibilă, într-una posibilă.

Floarea mea mai conține iubirea pentru frumos, dulceața iubirii și capacitatea de transformare de la o lună la alta, trecerea de la moarte la viață precum face șarpele care se leapădă de vechea lui piele. Binecuvântarea și lumina vieții eu sunt. Mă hrănesc luând alegeri în fiecare zi. Asta îmi încântă inima și mă înveselește. Sunt recunoscătoare cerului fiindcă îmi aduc aminte pe zi ce trece de faptul că sunt o fiică a Soarelui la fel ca toți ceilalți. Simt că sufletul meu e fericit atunci când îi ascult chemarea spre creație. Ție ce îți face sufletul fericit?

Cum se întâmplă scrisul

Simt că nu pot scrie. Mă trezesc cu pixul în mână și încerc să scriu despre plăcerea simțului tactil. În continuare nu am nicio idee despre ce să scriu. În minte îmi vine un vers de-al lui Arghezi: „slovă de foc și slovă făurită”. Îl interpretez ca fiind vorba despre inspirația care te trezește în toiul nopții și are nevoie să fie materializată într-un act creativ. Ea e ca energia focului care vibrează în întreaga ta ființă, ca fierarul care dă viață fierului și îl făurește de zor. Din fierar mă trag. Am în palmele mele un foc care vrea să se arate. Sunt cumva o fire care tinde spre perfecțiune. Ceea ce scriu aici poate fi fără rost însă realizez aici și acum că nu e chiar așa. Aștern cuvinte pe foaie fiindcă vreau să văd fetița frumoasă ce locuiește în mine. Chiar vreau să te văd fetiță dinlăuntrul inimii mele. O lungă perioadă am uitat de tine însă acum învăț să te văd și să te recunosc prin diverse modalități. Acum am găsit o nouă modalitate. Ești superbă și mereu vei fi pentru mine. Dacă atunci când erai mică nu ai fost văzută și recunoscută pentru talentul tău de a scrie, eu sunt alături de tine acum. Te susțin și te văd! Continuă! Ai ceva ce-mi place în felul tău de a scrie. Ți-ai păstrat încă inocența pură pe chip. Te citesc cu ușurință și îmi place că folosești metafore câte și mai câte. E o bucurie să te am în viața mea!

Într-o secundă ceva mă fulgeră. E inspirația! Acea slovă de foc de care vă spuneam, a lui Arghezi. Scriind îmi dau seama ce bucurie trăiesc cu conștiința faptului că am două mâini și două picioare oameni buni. Cu picioarele alerg desculță complet în pădurea cu brazi și îmi ia fix o secundă să mă conectez cu mama Pământ, cu Pachamama. Acea mamă veșnic tânără, iubitoare și cu inima caldă ca mierea. Îmbrățișez plăcerea și abundența vieții și îmi spun că viața e mereu bună cu mine și-mi dau voie să simt cum alunec cu ușurință și fără efort într-un orgasm de plăcere multiplu pe podul de curcubeu care curge din pântecul meu. Îmi simt lumina din palme. Sunt ca un licurici. Sunt vie ca apa vie din Harap Alb!  Palmele mele sunt vindecătoare de suferință. Tot ce ating se transformă în rouă. În mijlocul pădurii, sunt complet goală, goală de iluzii și fantasme, sunt eu cu tot ceea ce este. Îmi mângâi inima și las să îmi curgă seva din pântec direct pe Pământ. Îmi hrănesc mama așa cum și ea mă hrănește necondiționat. Stau întinsă și dau liniștea mai tare…

Ziua 13

Nici n-am sesizat că-i 13 aztăzi. A fost lună nouă. Mi-e teamă să scriu fiindcă simțeam mai devreme că n-am inspirație. Când mă tem așa cum mi se-ntâmplă acum, las să curgă cuvintele și le dau voie să se arate. Cuvintele nu înseamnă nimic. Las doar să se-aștearnă o emoție, o stare ce va să rămână aici, alb pe negru sau negru pe alb de data aceasta fiindcă am schimbat panoul. Îmi imaginez cum în fața mea există o tablă de șah pe o tablă de cretă. La început am fost doar un pion ca mulți alții.

Pe măsură ce am crescut, am devenit un cal. Un cal voinic și curajos ce alerga ca gândul și ca vântul prin văpaia munților și a pădurilor. Tot ce știam era că exist și atât. Apoi am devenit o tură ce mergea de colo-colo și își aștepta mereu rândul. Cumva în adâncul inimii simțeam că urmează și rândul meu chiar dacă lăsam mereu pe altcineva să îl ocupe. Apoi am devenit nebun, femeie sălbatică, rebelă întruchipată. Voiam să cuceresc lumea, să fiu stăpână pe tot numai pe mine nu. Am avut un drum lung de parcurs și am revenit la pion. Nu o dată ci de mai multe ori fiindcă aveam nevoie să reiau experiențele trecute pentru a le procesa şi apoi a le vindeca. Mi-a fost din nou teamă. Am revenit la nebun inconștient, mi-am umilit corpul, l-am tratat fără respect, fără nicio fărâmă de iubire. Ca tură de șah, am pierdut mulți pioni, multe părți din mine au fost frânte, rupte în bucățele până la ultimul pion însă cumva tot nebunul era cel care mă salva din turbulența visurilor mele. A fost protectorul meu, mi-a susținut inocența inimii și mi-a păstrat puritatea din pleoape astfel încât am ajuns la rege fiindcă regele mi-a făcut legătura cu regina, cu Regina mamă.

Mi-am urât mama, am blestemat-o în gândurile mele, i-am cerut lui Dumnezeu să mă ierte și să mă ajute să găsesc soluții și Dumnezeu mi-a oferit o fărâmă din lumina lui. Și-a pus lumina în pântecul meu și-am început să curăț cutia Pandorei, zăcămintele ce zăceau de mii de ani în templu meu sacru. L-am renegat, l-am sfâșiat și tot mama Pământ cu inelele sale de lumină mi-a luat greutatea de noroi din pântec și mi-a încărcat-o cu seva ei luminoasă. Ajungând la regină, am fost binecuvântată fiindca am ajuns să vindec rana feminității mele sacre pe 7 generații până la prima femeie. Sunt încă în proces. Mi-am trezit darurile minunate de la străbunii mei. Le primesc în fiecare zi cu bucurie.

Am ajuns și la rege, regele tată și acolo am mers până la a 7-a generație ajungând într-un final până la primul om, Adam. Sunt binecuvântată pot spune fiindcă am intrat în acest joc unde nu scopul e nepreţuit, ci procesul. Sunt blândă aici și acum cu tot ceea ce conțin, mă iert pe mine și pe toate femeile din viața asta sau din experiențele trecute, îi iert cu ajutorul lui Dumnezeu de asemenea și pe toți bărbații care au pășit în viața mea și îi trimit Mamei Pământ tot ceea ce nu mă mai susține. Îi trimit sângele meu. Îmi plantez luna și o duc până în mijlocul pământului ca să îi trimit sub semn de recunoștință un strop din ceea ce eu conțin.

Mulțumesc cu recunoștință draga mea Mamă fiindcă prin tine s-a creat o vietate, o bucățică de viață, pe mine. Mulțumesc pentru că mi-ai găzduit trupul în pântecul tău sacru. Fii binecuvântată! Amin.

Viziune

Îmi iau un creion și-mi desenez ochi de vultur. Vreau să știu cum se simte să poți vedea poza de ansamblu a propriei lumi. Apoi îmi desenez o scară în formă de spirală. Îmi desenez aripi și zbor fără teamă în juru-i. Ajung pe treptele superioare din lumea de dincolo. Am o inimă mare. Îmi pot vedea măreția.

Sunt toată o lumină. Nu sunt separată de nimeni. Practic toți suntem o lumină roz precum quartz-ul inimii. Emanăm această lumină și putem murmura cântarea îngerilor. Ne cresc noi urechi. Auzim mai mult de-atât. În limbajul îngerilor nu există explicație pentru ce am descris mai sus. A fost doar o încercare. Când pe pământ copiii interiori adorm, se instalează inocența în inima lor și dimineață când se trezesc, se creionează o nouă lume și apoi o iau de la capăt. Ce frumoasă e viața când îți aduci aminte că ești lumină.

Întunericul din min(t)e

E trecut de doișpe. Aproape unu noaptea. E deja 30 octombrie. E sâmbăta morților. Vălul dintre lumi e subțire. Îmi vine în minte Black Madonna, acel arhetip al fecioarei negre care vine pe repede înainte să distrugă tot ceea ce noi nu mai suntem sau tot ceea ce noi credem că suntem. Vine cu râurile ei de pământ negru să eradicheze din rădăcini tot ceea ce nu ne mai susține. Cad iluzii, fantasme, minciuni și energii dense. Cad bagaje emoționale puternice.

Sunt din generația de bătaie, din generația care face tranziția între lumea veche și lumea nouă. Sunt încă cu un picior într-o veche paradigmă și cu celălalt picior în noua paradigmă. Cerul e mai aproape de pământ și simt cum eu sunt legătura dintre cer și pământ. Merg pe stradă și mă așez pe pământul cald de sfârșit de octombrie. Întunericul minții se arată. Mi se derulează imagini cu mine bebeluș. Nu mă aude nimeni. Nu mă saltă nimeni în brațe. Parcă aș fi într-un joc video. Mă doare carnea pe mine. Pielea se usucă. Cad straturi peste straturi. Doare de simt că mă dizolv. Simt cum șiroaiele de nămol ale Mamei Mari se scaldă în mine. Sfârșesc într-un final în pământ. Se hrănesc viețuitoarele pământului cu tot ceea ce conțineam deunăzi.

Manifest arhetipul turnului din tarot. Se dărâmă orice fărâmă din vechea eu. Sunt într-un punct zero. Îmi imaginez un cerc pe pâmânt. Mintea și inima mea negociază. Mintea e cea care definește și inima care simte înainte ca mintea să definească. Eu stau la centrul de comandă. Fac parte din mine amândouă. Eu sunt co-creator și aleg ca rezultat final să trăiesc natura mea adevărată și adevăratul meu scop. Îi dau concediu minții mele și renunț un pic la nevoia de a ști cum e nevoie să procesez în situația de față a nopții negre a sufletului. Da, renunț și-mi dau voie să simt ce mă năucește. Respir în inimă și onorez și recunosc tot ce simt. Se eliberează din structurile mele tot ce nu aparține luminii și iubirii divine.

Mă trezesc. Cine sunt eu cu adevărat se trezește. Îmi amintesc cine sunt. Sunt un spirit put creator ce a venit aici să trăiască o experiență egoică. Am trăit separarea de mine și de ceilalți dar îmi aduc aminte cine sunt acum. Îmi aduc aminte de lumina care sunt. Îmi aduc aminte că sunt praf de stele. Întunericul minții e ceea ce am venit aici să experimentez. Dacă-i ușor? Nicidecum! Însă acest întuneric m-a condus către lumină. M-a condus către lumina din mine. Și-mi zic: „E în regulă draga mea să primești ce-i al tău. E perfect în regulă să îți vezi măreția. Ești un izvor de apă cristalină. Când te reverși, lumea din jur se luminează și ea. E o bucurie să fii aici. Te iubesc”.

Cad

Mă desprind un pic de corp. Dau o fugă în lumea de dincolo. Mă-ntâlnesc cu mine din viitor. Am un păr lung până aproape de șolduri. Am ochi luminoși și umezi ca pământul umed de după o ploaie de mai. Mi-am recăpătat lacrimile complet și încep să clipesc fără efort. Îmi aud glasul.

Sunt ca o muză pe acest platou minunat. Mă aflu pe un câmp de o culoare radiantă. Sunt în tălpile goale. Tălpile mele respiră aerul de-o nuanță și de un miros divin. Mi se activează sensitivitatea. Încep doar să simt senzațiile care mă cuprind întru-totul. Nu există timp aici. Nu aici. Mă simt divină. Nu mai există senzația de eu. Aici există doar tot ce este.

Totul!

Este totul!

Un „TOT” ce este învăluit de un sentiment profund de iubire, o iubire caldă ca mierea.

Sunt shaman, vindecătoare, muză, muzician, meșteșugar, dansatoare, ostaș-luptător pentru iubire, actor, artist.

Mă conectez cu cele 4 vânturi dinspre sud, vest, nord, est.

Lunez

Sunt expansionată la maximum.

Fiecare firicel de câmp îmi atinge inima pânâ în mijlocul pântecului.

Nu știu să scriu.

Mă așez.

Sunt îmbrăcată într-o mantie de-un alb-ivoriu.

Lunez.

Dăruiesc pământului sângele meu.

Zic o mantră. Apoi îi cânt „Taina”.

Îi mulțumesc cu recunoștință.

Mă întorc înapoi și mă trezesc în realitatea mea fizică. Apoi aud un glas ce-mi șoptește: „Suntem un tot copile. Amintește-ți asta. Amintește-ți că ești copilul Soarelui, la fel ca toți ceilalți”. Apoi adorm la loc.

Hai să fim și atât

Pe noi doi ne desparte o pernă. Tu stai pe marginea ta de pat, eu pe a mea. Desigur că visele noastre sunt diferite. Fiecare visează ce îi este dat să viseze. Poate că uneori avem același vis dar nu ne mai aducem aminte. Ce bine că memoria noastră nu ține minte tot. Adica ține mine dar nu își amintește. Cum ar fi să ne-amintim toate dezastrele, morțile, crimele, tragediile strămoșilor noștri?E bine că există natura. Fără de ea, am fi toți niște frângii de grosimi incerte, alăptați de ziduri și nimic din ceea ce suntem nu am mai fi fost.

Dragule, te aștept să ne unim din nou. Perna să se dizolve și să dispară în oceane iar noi să ne-mpletim trupurile sub negura nopții, sub clar de lună. Vitejia ta să-mi amprenteze pântecul și apoi să lăsăm sfera a tot ceea ce este să ne unească câmpurile. Hai să devenim una cu tot ceea ce este și să uităm negreșit greutatea zilelor ce au trecut. Hai să fim și atât. Hai! Te aștept!

––––––––––

Anne-Marie FIERARU

București, 10 ianuarie 2022

Dat fiind puținătatea informațiilor despre viața socio-politică dinăuntrul Kazahstanului –  cea mai întinsă țară din Asia Centrală –, aș fi rămas în expectanță până ceva concludent se va fi degajat, în urma protestelor violente ale populației împotriva scumpirii carburanților. Deși furia protestatarilor a condus rapid la căderea guvernului, la început de ianuarie 2022, nu m-aș fi grăbit – precum analiștii de politică externă pro-occidentali din România – să fac similitudini cu decembrie ’89 din România și cu o așa-zisă funie, care-ar putea sugruma Moscova… Din punctul meu de vedere – dacă mă voi înșela, îmi voi cere scuze într-un material viitor! – Rusia e, pe termen scurt, principala beneficiară a crizei din Kazahstan. Nu cred că destabilizarea instituțiilor din capitala Kazahstanului – în urma luării cu asalt a acestora de către diverse grupuri, care par conduse discret de profesioniști – este opera Kremlinului, mai curând văd o luptă fratricidă între clanuri pentru accesul la resursele naturale ale țării.

Haosul din Kazahstan – soldat și cu vărsare de sânge, atât în rândul protestatarilor, cât și a forțelor de ordine – l-a obligat pe președintele Kassym-Jomart Tokayev să ceară Organizației Tratatului pentru Securitatea Colectivă (OTSC) –  din care face parte, alături de Rusia, vârf de lance, și Belarus, Armenia, Kârgâzstan, Tadjikistan – restabilirea ordinii în țară. Moscova deja a trimis trupe de ,,menținere a păcii”, care vor reprima brutal nu doar actele de rebeliune și vandalism ale clanurilor interesate de preluarea puterii, ci vor avea de suferit și cetățenii ieșiți în stradă, contaminați de emoția eliminării  corupției,  care colcăie la vârful administrației de stat.

În perspectiva Summitului SUA – Rusia, de la Geneva, din 10 ianuarie 2022, poziția Moscovei poate fi slăbită doar dacă nu e lichidat haosul din Kazahstan. Chiar dacă timpul e foarte scurt, mă aștept la restabilirea ordinii, deoarece Moscova știe să acționeze ferm, dorind să livreze Occidentului un mesaj limpede la întâlnirea de la Geneva: „iată cât de eficient am rezolvat o criză majoră în spațiul de proximitate, dacă n-ați intervenit voi, așa cum ați făcut-o în Ucraina!” Vladimir Putin va putea veni astfel (de) pe o poziție de forță, iar negocierile privind extinderea NATO în zona frontierelor Federației Ruse, viitorul Ucrainei, problematica sancțiunilor de după anexarea Crimeii vor fi tranșate în favoarea Kremlinului.

Mă amuz când aud că Moscova a trimis circa 3000 de soldați în Kazahstan… Nu, Moscova a trimis suficiente trupe astfel încât Kazahstanul să reintre pe orbita firească! (Că această orbită va musti iarăși de corupție – acesta e, de regulă, traiectul statelor cu teritorii imense și populație puțină!). Dacă însă Moscova nu reușește să gestioneze iute situația din Kazahstan, Occidentul – inițial prin SUA – va avea un ascendent serios față de Rusia: „regimurile voastre autocrate au încetat să fie acceptate de popoarele cărora le aparțineți, implementați democrația!” Iar Țarul Putin cunoaște pericolul și știe că, pentru a-și păstra suportul popular în Rusia, trebuie să se întoarcă triumfător de la Geneva.

Imprevizibile, evenimentele sângeroase din Kazahstan fac din această țară, bogată în resurse naturale, o nouă miză geopolitică și geostrategică, care se descătușează fluid pentru actorii dominanți. Rusia, dar mai ales SUA, ar putea avea probleme reale în zonă, prin intrarea consistentă a Kazahstanului în sfera intereselor economice chineze, dat fiind frontiera cu gigantul Asiei de Est. Există și acum un oleoduct prin care se tranzitează petrol către China, însă volumul e relativ neînsemnat. Kazahstanul a cultivat până acum relații economice solide cu SUA și Uniunea Europeană, însă, în reconfigurarea geopolitică a zonei, China va avea o abordare financiară care-i poate asigura un rol dominant. Ar putea găsi o alternativă la resursele din Federația Rusă, negociind relaxat importurile, dând astfel o lovitură economiei rusești, dar s-ar ciocni și de  interesele americane, dacă luăm în calcul că investițiile SUA dețin supremația în Kazahstan.

Mă opresc aici… aștept evoluția din teren pentru a-mi continua evaluarea. La ora la care scriu mass-media anunță zeci de morți și peste o mie de răniți în Kazahstan. Se pare că trupele rusești n-au venit să vizioneze spectacolul, ci să-i pună capăt cu mijloacele pe care le cunosc cel mai bine!

––––––––-

Gruia COJOCARU

Lișna, Botoșani

7 ianuarie 2022

Ucraina reprezintă pentru Rusia o mare dilemă; Rusia reprezintă pentru Ucraina un mare coşmar. În prezent, în estul Ucrainei se ciocnesc două ţări, dar şi două interese internaţionale diferite; două mentalităţi opuse şi două lumi incompatibile. Pe de o parte, lumea Occidental-Americană bazată pe interese materiale şi profit, dar din ce în ce mai ruptă de tradiţiile moral-creștine ale Europei. Pe de alta, nouă Rusie care se întoarce la vechile valori pravoslavnice şi la tradiţii agresive. Conflictul este agravat de expansiunea chineză la nivel global. Ce vrea fiecare dintre jucătorii geopolitici de pe tabla actuală de şah a lumii?

Federaţia Rusă, condusă în prezent în mod autocratic de Vladimir Puţin, urmăreşte în linii mari refacerea Rusiei ţariste. În acest scop, nouă Rusie se prevalează de vechea religie ortodoxă şi pe afinitatea de cultură şi limba dintre ruşi, ucrainieni şi beloruși şi urmăreşte să readucă cele trei naţiuni sub tutela ei.

Ca mentalitate, ruşii moştenesc tipul războinic nordic de la vikingi, tipul abuziv oriental de la mongoli, şi tipul blajin al slavilor autohtoni. Populaţia care a rezultat din această combinaţie genetică locuiește pe o imensitate spaţială care se întinde de la St. Petersburg până la Vladivostock şi din peninsula Kola până în munţii Caucaz. Majoritatea locuitorilor federaţiei ruse sunt slavi, dar în mijlocul şi la periferia lor conviețuiesc mai multe minorităţi etnice, rasiale şi releigioase. Unele minorităţi sunt pe punctual de a fi asimilate, dar altele îşi cer independența. Pentru a stăpâni imensul ei spaţiu cucerit în evul mediu, dar anacronic în lumea de azi, Moscova trebue să controleze atât minorităţile interne cât şi ţările vecine. Şi dacă Belorusia îi este mică, supusă şi aliata, Ucraina îi creează probleme.

Rusia nu va accepta că Ucraina să fie cooptata în Uniunea Europeană şi cu atât mai puţin în alianţă Nord Atlantică. Pentru Kremlin aşa ceva ar fi o provocare la război –  casus beli. Şi totuşi Ucraina încearcă să iasă de sub tutela Moscovei şi să se apropie de occident. Şi de aici încep complicaţiile. În estul Ucrainei şi în Crimea locuiesc foarte mulţi etnici ruşi care preferă probabil Rusia.

În 1991 când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat nimeni nu i-a întrebat pe ruşii din Ucraina ce preferinţe au şi din ce ţara vor să facă parte. În urma protocolului semnat la Minsk, Ucraina a cedat Rusiei aresenalul nuclear aflat pe teritoriul ei şi în schimb Moscova a recunoscut official frontierele şi integritatea Ucrainiei. În 2014 însă Rusia a anexat Crimea şi a instigat regiunile Lugansk şi Donetsk din bazinul Dombas să-şi declare autonomia. Cele două regiuni din estul Ucrainei sunt locuite în mare măsură de etnici ruşi şi sunt foarte importante din punct de vedere economic şi strategic. Pierdera Crimeei a declanşat ostilitatea Ucrainei şi opoziţia occidentului. Acum, Ucraina urmăreşte să-şi recupereze teritoriul, dar Rusia o ţine sub ameninţarea unei agresiuni care ar putea să o coste şi alte pierderi.

Conflictul actual din estul Ucrainei este deocamdată local, dar se poate extinde oricând. Între timp, Ucraina a început să primească ajutoare şi încurajări din Occident, deşi America şi NATO nu s-au angajat să intervină militar. Occidentul doreşte să atragă Ucraina de partea sa fără să rişte un război care ar putea ameninţa echilibrul geopolitic mondial. Rusia înţelege jocul occidentului şi a ieşit la atac. Şi are şi motive! În circa 20-30 de ani, populaţia nerusa şi în special cea musulmană din actuala federaţie va continua să se înmulţească în timp ce etnicii ruşi sunt în declin demografic. Cecenia şi alte mici naţiuni mululmane din Caucaz sunt deja gata să-şi revendice independența. Moscova trebue să acţioneze înainte de a fi prea târziu. În acelaşi timp, Ucraina se înarmează şi în viitor, după ce Putin se va retrage, nu se ştie ce atitudine vor adopta următorii lideri din Kremlin.

După anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 în jurul Ucrainei s-a declanşat o atmosferă de neîncredere şi de conflict iminent sau potenţial. Statele Unite au trimis nave militare în Marea Neagră în apropierea Crimeei. NATO şi-a întărit flancul estic. Rusia considera aceste măsuri drept provocări şi a trecut la contra măsuri. Moscova a remilitarizat Crimea şi a conectat-o cu restul Rusiei printr-un pod nou peste strâmtoarea Kerch. Şi pentru a contracara prezenta Americană în Marea Neagră, Rusia a adus nave de război din Marea Caspică prin canalul Volga Don.

Situaţia prezentă la graniţa Ruso-Ucrainiană este încordată şi riscantă. Ucraina se poate opune Rusiei în cazul unui conflict major, dar nu are nici o şansă de izbândă. Rusia poate învinge, dar riscurile economice şi politice sunt mari şi imprevizibile. Se pare că în conjunctura actuală Rusia ştie ce poate, şi într-adevăr încă mai poate, dar nu ştie exact ce vrea. Să destabilizeze Ucraina, să o dezmembreze, ori să o reanexeze? Ucraina la rândul ei ştie ce vrea; să devină membră a Europei, dar nu poate din cauza Rusiei. Personal, cred că actuala criză va fi depăşită fără consecinţe grave pentru că nimeni nu e dispus să-şi asume riscul unui mare război. Şi totuşi, evenimentele pot scăpa de sub control. Tensiunea actuală este deasemenea agravata de provocările Belorusiei la frontiera cu Polonia şi de reapropierea politica, economică şi militară dintre Rusia şi China. În asemenea condiţii, un mic conflict local se poate transforma într-o mare catastrofă. Nu cred că se va întâmpla de data aceasta, dar în 10-15 ani va fi probabil inevitabilă.

PS: Pentru România conflictul Ruso-Ucrainian are o importanţă deosebită pentru că Kievul deţine vechile provincii româneşti Bucovina de nord, Herţa şi Bugeacul de la gurile Dunării.

––––––––––-

Prof. Dr. Nicholas DIMA

Geograf şi fost analist la Vocea Americii

Tucson, Arizona, USA

Decembrie 2021

Iată-ne ajunși și în a. 2022! Grație eforturilor președintelui Maia Sandu, deseori făcute pe muchie de cuțit, fără banda de hoți și interlopi DonȘorVorPlaha. Dar se pare că unora (culmea, din rândul celor „aparent bine intenționați”) nu le place acest lucru. Asemenea sclavului ar fi dorit această bandă la putere până în a. 2024. Chiar și la acest început de an pe rețelele de socializare continua un adevărat război fratricid. Atâta lipsă a elementarului simț al autoconservării într-o situație geopolitică regională atât de complicată. Nu știm ce se va hotărî la „Ialta–2022” (consultările bilaterale de pe 10 ianuarie la Geneva, urmate de o reuniune a Consiliului NATO – Rusia pe 12 ianuarie și de o reuniune a OSCE, pe 13 ianuarie 2022) de către marile puteri. Dacă Putin va neglija toate avertismentele occidentalilor și totuși va ataca Ucraina de est atunci inevitabil va veni și rândul nostru. Ucraina ar mai putea exista ca stat cu capitala la Kiev și câteva regiuni din Vestul Ucrainei (Câte va considera Rusia să-i lase. Cazul Crimeii este un exemplu cras), noi însă nu avem nicio șansă. Realizarea de către Putin a mult jinduitului proiect Novorosiya înseamnă ocuparea Basarabiei de sud (aflat la moment în componența Ucrainei), ieșirea Rusiei la gurile Dunării (visul de aur al rușilor timp de peste 1000 de ani!), înghițirea regiunii Odesa (dar și a altor regiuni sud-vestice ale Ucrainei!) și a Transnistriei și transnistrizarea ulterioară a întregii Republica Moldova până va cădea pradă ca o pară mălăiață în gura ursului. „Trăim într-o lume intercondiționată. De la energie până la controlul armamentului nuclear sau convențional sunt o serie de aranjamente, care se încheie, unele dintre ele se destramă, unele dintre ele, care există, se încalcă. Din punctul de vedere al României, din această regiune – atât de tensionată, care va fi testată în următorii cinci-șase ani – noi nu vom putea pleca, pentru că aici ne-a pus Dumnezeu. Or, din această perspectivă, aș fi foarte atent la ceea ce se întâmplă în Republica Moldova și mai ales la gurile Dunării atunci când este vorba despre un pas în plus în ceea ce privește Federația Rusă și testarea solidarității Alianței Nord-Atlantice… Ar fi nevoie de ieri ca acest lucru să se întâmple (se referă la poziția României-n.n.), dar nu prin simple declarații politice la cel mai înalt nivel, care n-au decât o singură concluzie: ne exprimăm preocuparea și cu asta, basta”, atrage atenția Cristian Diaconescu, fostul Ministru de Externe al Rămâniei.

Dacă totuși Ucraina cu susținerea occidentalilor va rezista atunci ar putea apărea o situație extrem de prielnică  pentru acest colț de țară – Basarabia, așa cum s-a întâmplat la 1856 după pierderea de către Rusia a Războiului din Crimeea, și la 1918, când s-au destrămat cele 3 imperii – Rus, Austro-Ungar și Otoman. Actualmente Transnistria – această enclavă rusească, este un potențial agresor în spatele Ucrainei. Se creează o situație, rezolvarea căreia ar putea fin convenabilă atât pentru Ucraina, cât, în special, pentru Republica Moldova (reîntregirea (parțială) a Basarabiei). Ar putea fi reluate tratativele începute în anii 90 între RSSU și RSSM privind schimbul de teritorii: Transnistria cedată Ucrainei și Basarabia de sud – Republicii Moldova. Pentru Ucraina ar fi un schimb de teritorii extrem de avantajos atât sub aspect economic (în perioada sovietică în raioanele de est ale Republicii Moldova era concentrat peste 30% din întreg potențialul industrial) cât și politic (dispare acest focar din spatele Ucrainei, care slăbește întreg spațiul de sud al Ucrainei), astfel securizându-și hotarele de vest. Pentru Republica Moldova (dar și pentru întreaga Românie!) realipirea Basarabiei de Sud ar avea o însemnătate extrem de mare, atât sub aspect istoric cât și politic – ieșirea la gurile Dunării și peste 200 km de litoral al Mării Negre, chiar dacă sub aspect economic această zonă este mult mai slab dezvoltată decât Transnistria. Basarabia își va reîntregi puțin trupul (cu excepția Bucovinei). De menționat că în Transnistria Republica Moldova nu va putea niciodată face ordine, scopul formării ei fiind de fapt transnistrizarea întregii Republici. Ucraina ar fi în stare să facă acest lucru.

Aceasta fiind situația geopolitică din zonă mă miră războiul fratricid, care nu mai contenește, dimpotrivă, se întețește. Deunăzi a excelat această „iacobincă” ex-deputatul PPDA Inga Grigoriu, dornică de a se afla în permanență pe baricade (dar când oare să mai lucrezi, să mai creezi, nu doar să distrugi?) „strălucind” iarăși (a câta oară!) cu „comentariile” ei la evenimentele din Kazahstan. „La noi a crescut prețul la gaze cu 120% (ași întreba-o care sunt prețurile la gaz pe piața internațională și cât a plătit personal ea în reralitate în aceste două luni grație ajutorului Uniunii Europene!). Ne pregătim de protest contra mincinoșilor, ipocriților, penalilor (doar în 5 luni de guvernare!) care fac parte din actuala guvernare”.   Nici sfintele sărbători de Crăciun (pe stil vechi), în care a dorit fericire tuturor, nu au oprit-o din această „dorință animalică” de răzbunare. Dar cum să înțelegem atunci „dorința” unui coleg de al ei Iulian Vovc ca în anul care vine (adică în acest an!) guvernarea să dea ascultare „sfaturilor partenerilor”? Această „revoluționară” nimerită accidental în marea politică și care nicidecum nu poate să se coboare de pe baricade cu ce „sfat bun” către guvernare vine acum? Tăcerea altor colegi de partid înseamnă, de fapt, acordul total cu declarațiile acestei „fruntașe”. Dacă nu poate citi printre rânduri un text de ce se dă cu astfel de chemări incendiare. Mă refer la evenimentele din Kazahstan, unde „scumpirea gazului lichefiat” a fost doar scânteia la focul, care mocnește de treizeci de ani. Timp de peste 30 de ani țara este guvernată de Nazarbaev. Chiar și actualul președinte Tokaev este omul lui. Timp de 30 de ani și-a construit un cult al personalității, și-a plasat rudele și prietenii în funcțiile cheie (dar se pare că nici acesta nu este motivul!). În Republica Moldova noua guvernare are mai puțin de jumătate de an! Ca și dictatorul Lukashenko în Bielarusi Tokaev va „liniști spiritele”. La sfatul lui Putin Tokaev a chemat trupele de „pacificatori” ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) ale CSI, care sunt doar pentru a camufla invazia rusească. Ce contează o tanchetă armeană, una tadjică, alte două bieloruse pe lângă armada de tancuri rusești cu trupe speciale de „pacificatori”. Se vede că Tokaev nu are încredere în propria armată. În realitate este realizarea planului mai vechi al lui Putin de a aduce Kazahstanul în Uniunea statală Rusia-Bielarusi (să ne amintim că Kazahstanul a fost ultima republică sovietică, care și-a declarat independența pe 16 decembrie 1991), iar dacă nu-i va reuși să formeze cel puțin o „republică” cu etnici majoritari ruși după modelul rmn-ului nostru pentru a frâna alunecarea Kazahstanului în zona de influență a Chinei, cu care are granițe comune, lungimea cărora cedează doar graniței cu Rusia, și care are un potențial economic enorm, incomparabil cu al Rusiei).

În această situație geopolitică extrem de incertă pentru orice om normal este clar că Guvernarea are strictă nevoie de măcar vreo doi-trei ani de relativă liniște pentru a întări independența energetică a Republicii prin conectarea la rețelele electrice din România, prin a primi suficient gaz prin gazoductul Iași-Chișinău după începerea explorării industriale a enormelor zăcăminte de gaz din Marea Neagră românească (apr. 200 mlrd metri cubi), pentru a construi cât mai multe punți peste Prut (de infrastructură, economice, educaționale ș.a.).

Iar „revoluționara” Inga Grigoriu cheamă la revolte la Chișinău după modelul kazahilor. Aici nu mai trebuiesc aduse trupe speciale rusești, ele se află la Tiraspol și doar așteaptă momentul prielnic, pe care-l vor porni „aparent bine intenționații” de teapa acestei I. Grigoriu. La aceștia se vor alătura (ca și în a. 2015-2016 – Dadon și Usatîi) forțele politice prorusești. Trupele „pacificatoare” rusești doar într-o oră vor intra în Chișinu și atunci toți „criminalii, rebelii”, inclusiv această „revoluționară” și susținătorii ei, vor fi puși cu „botul în pământ” cum le-a cerut batika Lukashenko să procedeze în Kazahstan. Partea bună este că acești „magnifici” sunt susținuți de tot mai puțini oameni (ultimele sondaje arată acest luicru). Dar și pe rețelele de socializare, cu toată zarva făcută de armata de troli și rătăciți, este vizibil acest lucru: „Te-ai născut târziu, nu cunoști realitatea de atunci. V-am susținut la proteste, dar acum împreună cu Slusari, ați luat-o razna. Invidie + treucă”, este unul din multiplele reacții ale internauților pe rețelele de socializare.

În concluzie, atunci când lupii sunt deja la porțile stânei, când se cere stringent un Snagov III între toate forțele politice proeuropene și prounioniste pentru a contracara provocările geopolitice din regiune, care ne pot afecta în modul cel mai direct, este criminal să vii cu astfel de declarații incendiare în această situație geopolitică extrem de incertă.

––––––––––

Valentin DUMGHERU

Chișinău, Republica Moldova

7 ianuarie 2022

Pașii m-au purtat iarăși, în ultimele zile ale anului care abia s-a încheiat, la mormântul „poetului cumplitului Canal”, în schimbul căruia „a înviat Hristos”: Andrei Ciurunga. Până în 1990 aflasem despre el mai mult din revistele pentru copii (Arici Pogonici) sau cele umoristice (Urzica), mai rar din suplimentele sau almanahurile unor reviste ori asociații literare ale vremii (Pinguin, Perpetuum comic șa). Totodată, numele său îmi rămăsese în memorie ca fiind autor al unor probleme rebusistice, publicate în revistele de profil (Rebus, Flacăra Rebus) atât sub formă de poezie, cât și de cuvinte încrucișate, pe care încercam să le rezolv în anii adolescenței.

După 1990 numele lui Andrei Ciurunga s-a impus tot mai mult în lumea literară din România, prin publicarea îndeosebi a poeziilor scrise în lagărele cumplitului Canal, dar și a noilor sale creații poetice sau memorialistice, prin care parcă urmărea să recupereze anii de „tăcere” impuși de fostul regim. L-am „redescoperit” în 2007, într-un articol publicat în „HotNews.ro”, în cadrul unui serial intitulat „Sfinții închisorilor”, la trei ani după trecerea sa la cele veșnice. Mă aflam la Paris și eram implicat, alături de clerici și susținători greco-catolici locali, în activitatea de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika. Un articol în aceeași publicație îi fusese dedicat și Monseniorului, ca unul dintre „sfinții” închisorilor prin care trecuse (Uranus, Jilava). Au urmat câțiva ani de relativă uitare. Până la începutul anului 2018, când, aflându-mă în primele săptămâni de misiune la Cahul, o vizită la Biblioteca Publică Raională, care poartă numele lui Andrei Ciurunga, mi l-a readus în memorie. Intrigat de ce biblioteca se numește astfel, am început căutările. Așa am aflat că acesta s-a născut la Cahul, unde a și urmat primele clase de școală și unde a și debutat, la vârsta de numai 11 ani, cu o poezie dedicată Unirii Principatelor Române. Cu timpul am ajuns să cunosc foarte multe date despre viața și activitatea lui Andrei Ciurunga, cel mai mare poet pe care, până astăzi, așezarea de pe Frumoasa l-a dăruit literaturii române.

O etapă importantă în acumularea acestor date a constituit-o fericita întâlnire, la Congresul Eminescologilor din toamna aceluiași an, cu domnul profesor universitar Gheorghe Reabțov, la rândul Domniei Sale un rafinat poet și cântăreț al Cahulului natal. Știam că unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Andrei Ciurunga fusese colegul său de școală, profesorul de mai târziu Constantin Reabțov. Dar, așa cum urma să aflu în discuțiile noastre ulterioare, și domnul Gheorghe Reabțov l-a cunoscut personal, i-a făcut câteva vizite la București, ba chiar Ciurunga i-a fost „nașul literar”, publicându-l pentru prima oară în România („Adevărul literar și artistic” din 16 februarie 1992). Tot domnul profesor mi-a vorbit despre bogata corespondența pe care tatăl său a purtat-o cu Andrei Ciurunga, pe care mai apoi mi-a pus-o la dispoziție și pe care am adus-o la cunoștința celor interesați să-și aprofundeze cunoștințele privind biografia poetului, publicând-o în volumul „Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov” (București, 2020).

Cu ocazia concediului în țară (decembrie 2018), unul dintre primele demersuri pe care mi le propusesem încă de la Cahul l-a constituit găsirea mormântului lui Andrei Ciurunga. Din datele vagi deținute la acea vreme rezulta că acesta fusese înmormântat la București, dar unde anume încă nu aflasem. Având în vedere că tatăl său fusese etnic german (Eisenbraun), era posibil să fie înmormântat în Cimitirul german. Dar la fel de plauzibilă era varianta înmormântării sale la Bellu catolic, în Bellu ortodox toate peregrinările mele în timp pe acolo, și nu au fost puține!, nu m-au condus vreodată la mormântul acestuia.

Am plecat de-acasă într-o dimineață friguroasă, după o noapte în care primii fulgi acoperiseră cu un alb imaculat întreg Bucureștiul, „înarmat” doar cu data morții lui Andrei Ciurunga și hotărât să aflu locul în care acesta își doarme somnul de veci. După un drum de câteva zeci de minute cu tramvaiul și metroul, am coborât la „Apărătorii Patriei”, de unde m-am dus direct la Cimitirul german (cunoscut sub numele de „Cimitirul de onoare Pro Patria”). Aici, o doamnă amabilă, după ce i-am spus motivul pentru care intrasem în biroul său, a căutat registrele cu datele celor înmormântați în cursul anului 2004. Le-am parcurs filă cu filă, dar numele lui Ciurunga era de negăsit…

Ca atare, următorul pas l-a constituit cimitirul Bellu catolic. Cum nu știam la cine să apelez pentru a solicita eventuale date, cimitirul neavând niciun panou informativ, așa cum există în Bellu ortodox, mi-am început de unul singur căutările. Am parcurs alee după alee, trecând pe lângă morminte ale unor personalități istorice sau culturale (cardinalul Iuliu Hossu, poeții Radu Gyr și Nicolar Tăutu, seniorul Corneliu Coposu șa), dar nici urmă de Andrei Ciurunga. După mai bine de două ore am hotărât să ies, urmând să continui căutarea la cimitirul evreiesc și, dacă nici aici nu-l voi găsi, la Bellu ortodox. Dar, înainte de a părăsi cimitirul, am intrat în vorbă cu o doamnă mai în vârstă, care vindea flori și lumânări la intrarea în cimitir. Nici nu am apucat bine să îi spun ce caut, că aceasta mi-a și arătat, în lungul aleii principale, la doar câțiva metri depărtare, locul unde era înmormantat poetul. Știa exact unde era situat mormântul, dar și faptul că de ani de zile nimeni nu se mai ocupă de el…

Trecusem pe lângă mormânt, dar fără a-l identifica. Nimic nu-mi atrăsese atenția. Era, și încă mai este, îngrădit de un gard de fier forjat, a cărui poartă de intrare atârna într-o parte. Vegetația (un cactus și câteva plante agățătoare crescute deasupra mormântului) răzbăteau prin stratul subțire de zăpadă. La capul mormântului străjuiesc doi arbori, plantați, poate, la înmormântarea primului „locatar” (Virginia Slătineanu, 1895-1973). Lângă placa cu datele acesteia se afla o cruce de lemn, pe care sunt trecute numele poetului (Ciurunga Andrei / Robert Eizenbraun – pe latura orizontală) și anii nașterii și cei ai morții (1920-2004 – pe latura verticală). În colțul din stânga mormântului, pe o placă de marmură albă, aproape mascată de stratul de zăpadă, sunt gravate numele soților Ciurunga și anii de naștere și de deces a celor doi. Înainte de a părăsi cimitirul am cumpărat un buchet de flori și câteva lumânări, pe care le-am așezat lângă crucea poetului.

Următoarele mele reveniri în țară au constituit tot atâtea drumuri, singur sau însoțit de fiica mea, și la mormântul lui Andrei Ciurunga. De fiecare dată am îndepărtat resturile de plante și crengile uscate căzute peste mormânt, am pus câteva flori, am aprins lumânări, am făcut fotografii… Recentul drum la mormântul poetului a constituit o mare durere, dar și o amară dezamăgire. Nimic îmbucurător nu pare să fi „mișcat” de la ultima mea vizită. Ba, dimpotrivă, latura orizontală a crucii de lemn, cea pe care era menționat numele acestuia, astăzi nu mai există. Probabil că, între timp, a putrezit, s-a desprins și a fost aruncată undeva. Iar placa de marmură, pe care sunt trecute numele, anii de naștere și de deces a soților Ciurunga, ultima „dovadă” a locului de veci a acestora, era răsturnată cu înscrisul în jos și acoperită de iarba crescută în timp.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, într-o zi, și această placă ar fi distrusă sau ar dispărea? Cine ar mai ști, cu excepția a câtorva persoane, că aici își doarme somnul de veci unul dintre „sfinții închisorilor”, „poetul cumplitului Canal”, Andrei Ciurunga?

În 2020, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea acestuia, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din Rep. Moldova, poetul Arcadie Suceveanu, susținea că va lua legătura cu omologul său de la București pentru amenajarea și întreținerea mormântului. Mai mult, tot dânsul afirma că a vorbit cu primarul Cahulului, locul de baștină a lui Andrei Ciurunga, care ar fi promis instalarea aici a unui bust al poetului. Până astăzi, nimic din toate acestea nu s-a înfăptuit. O fi tot blestematul de covid vinovat? Sau va trebui să mai așteptăm până ce și ultima însemnare de la mormântul poetului va dispărea și atunci îi vom căuta, neputincioși și disperați, mormântul?

––––––-

Ionel NOVAC

București

6 ianuarie 2022