Anne-Marie FIERARU – TAINA SCRISULUI (149) – SUFLU DE CUVINTE PE O FOAIE VIRTUALĂ

Mi-s mândră fiindcă aşa mi-e felul

Am fost la piață și am o geantă grea care îmi îngreunează spatele. În drum spre casă am găsit o băncuță unde să stau puțin la soare. E toamnă. Septembrie 18. Bate vântul și-l las să scuture de pe mine toată durerea ce o port, toată zgura ce nu-mi dă pace. M-am așezat fiindcă simt să scriu. Când mă lovește, torn cuvinte pe foaie. E o foaie digitală și sunt recunoscătoare fiindcă știu scrie corect.

Îmi imaginez cum îmi croiesc o pelerină cu tipare multiple și lacrimi sângerii. Da, e durerea mea croită. Toată durerea venită din generație în generație primită la naștere și dincolo de ea, ori de pe mamă sau de pe tată. Tot ce mi s-a adunat în sâni, scot și le dau o formă pe această pelerină cu textură zgribulită. Cos de zor la ea și nu mă mai opresc. Pun în ea toate trădările, minciunile și înșelăciunile știute sau neștiute. Cos elemente zguroase și rafinate totodată. Cos elemente întunecate culese de peste ani, demult uitate. Cos narcise narcisiste și personalități multiple. Cos pântece mutilate și abuzuri nerecu-noscute. Cos dolii neîncheiate și ură nerecunoscută încă. Cos urlete și vânătăi.

Apoi dezbrăcată sunt și-mi urc umbra proprie pe mine, pelerina asta zgribulită și rătăcită, zigotul ăsta rătăcit îl urc pe mine și umblu sălbatic pe stradă, în picioarele goale, purtată de vânt ca în pădurea cu cânt. Pelerina asta conține toată rezistența mea. Îi mulțumesc nemăsurat, perfect de imperfect fiindcă m-a ținut în viață. Ghearele multiple de la vârsta adultă, s-au transformat în tipare cucuteniene pe lâna zgribulită de țară din pelerină. Mi-s mândră fiindcă am ales să îmi croiesc pelerina sălbatică ce-mi ține spatele. Mulțumesc Mare Mamă fiindcă mă adăpostești în pântecul tău și îmi susții pașii alchimizându-mi și mie durerea și transformând-o totodată în putere cu voia lui Dumnezeu. Te iubesc. Și pe tine și pe mine.

Trezirea propriei flori

Îmi hrănesc pântecul cu căpșune și cu roșii și inima cu salată verde. Hrănesc drumul din inima mea către pântecul meu cu fir auriu croit din lumina lunii. Se simte așa bine. Mi-era dor de partea zburdalnică care s-a născut în mine. De inocența de-o naturalețe dincolo de timp sau spațiu, dincolo de înțelegerea mea. Mi-era dor. Am chemat-o acasă și a venit fără doar și poate. Parcă mă chema mai demult dar fiindcă durerea era prea mare, nu am putut să mai văd și chemarea asta. Sigur că pentru toate există timpul lor divin. Acum e timpul meu divin să înfloresc fiindcă sunt o floare formată din petale multiple. În floarea mea există iubirea Creatorului, inocența și puterea mea, energia vitală și grația divină. Încap toate darurile ancestrale știute sau neștiute, clarviziunea, înțelepciunea și contribuția adusă lumii. Încape în floarea mea capacitatea de a vedea poza de ansamblu a propriei lumi asemeni vulturului, Apucin, capacitatea de a vedea în umbre asemeni mamei sore Jaguar, capacitatea de a dansa cu umbrele, curajul de a parcurge călătoria eroului pregătită încă de dinainte de a mă naște asemeni păsării Colibri care se hrănește doar cu nectarul florilor și își transformă călătoria aparent imposibilă, într-una posibilă.

Floarea mea mai conține iubirea pentru frumos, dulceața iubirii și capacitatea de transformare de la o lună la alta, trecerea de la moarte la viață precum face șarpele care se leapădă de vechea lui piele. Binecuvântarea și lumina vieții eu sunt. Mă hrănesc luând alegeri în fiecare zi. Asta îmi încântă inima și mă înveselește. Sunt recunoscătoare cerului fiindcă îmi aduc aminte pe zi ce trece de faptul că sunt o fiică a Soarelui la fel ca toți ceilalți. Simt că sufletul meu e fericit atunci când îi ascult chemarea spre creație. Ție ce îți face sufletul fericit?

Cum se întâmplă scrisul

Simt că nu pot scrie. Mă trezesc cu pixul în mână și încerc să scriu despre plăcerea simțului tactil. În continuare nu am nicio idee despre ce să scriu. În minte îmi vine un vers de-al lui Arghezi: „slovă de foc și slovă făurită”. Îl interpretez ca fiind vorba despre inspirația care te trezește în toiul nopții și are nevoie să fie materializată într-un act creativ. Ea e ca energia focului care vibrează în întreaga ta ființă, ca fierarul care dă viață fierului și îl făurește de zor. Din fierar mă trag. Am în palmele mele un foc care vrea să se arate. Sunt cumva o fire care tinde spre perfecțiune. Ceea ce scriu aici poate fi fără rost însă realizez aici și acum că nu e chiar așa. Aștern cuvinte pe foaie fiindcă vreau să văd fetița frumoasă ce locuiește în mine. Chiar vreau să te văd fetiță dinlăuntrul inimii mele. O lungă perioadă am uitat de tine însă acum învăț să te văd și să te recunosc prin diverse modalități. Acum am găsit o nouă modalitate. Ești superbă și mereu vei fi pentru mine. Dacă atunci când erai mică nu ai fost văzută și recunoscută pentru talentul tău de a scrie, eu sunt alături de tine acum. Te susțin și te văd! Continuă! Ai ceva ce-mi place în felul tău de a scrie. Ți-ai păstrat încă inocența pură pe chip. Te citesc cu ușurință și îmi place că folosești metafore câte și mai câte. E o bucurie să te am în viața mea!

Într-o secundă ceva mă fulgeră. E inspirația! Acea slovă de foc de care vă spuneam, a lui Arghezi. Scriind îmi dau seama ce bucurie trăiesc cu conștiința faptului că am două mâini și două picioare oameni buni. Cu picioarele alerg desculță complet în pădurea cu brazi și îmi ia fix o secundă să mă conectez cu mama Pământ, cu Pachamama. Acea mamă veșnic tânără, iubitoare și cu inima caldă ca mierea. Îmbrățișez plăcerea și abundența vieții și îmi spun că viața e mereu bună cu mine și-mi dau voie să simt cum alunec cu ușurință și fără efort într-un orgasm de plăcere multiplu pe podul de curcubeu care curge din pântecul meu. Îmi simt lumina din palme. Sunt ca un licurici. Sunt vie ca apa vie din Harap Alb!  Palmele mele sunt vindecătoare de suferință. Tot ce ating se transformă în rouă. În mijlocul pădurii, sunt complet goală, goală de iluzii și fantasme, sunt eu cu tot ceea ce este. Îmi mângâi inima și las să îmi curgă seva din pântec direct pe Pământ. Îmi hrănesc mama așa cum și ea mă hrănește necondiționat. Stau întinsă și dau liniștea mai tare…

Ziua 13

Nici n-am sesizat că-i 13 aztăzi. A fost lună nouă. Mi-e teamă să scriu fiindcă simțeam mai devreme că n-am inspirație. Când mă tem așa cum mi se-ntâmplă acum, las să curgă cuvintele și le dau voie să se arate. Cuvintele nu înseamnă nimic. Las doar să se-aștearnă o emoție, o stare ce va să rămână aici, alb pe negru sau negru pe alb de data aceasta fiindcă am schimbat panoul. Îmi imaginez cum în fața mea există o tablă de șah pe o tablă de cretă. La început am fost doar un pion ca mulți alții.

Pe măsură ce am crescut, am devenit un cal. Un cal voinic și curajos ce alerga ca gândul și ca vântul prin văpaia munților și a pădurilor. Tot ce știam era că exist și atât. Apoi am devenit o tură ce mergea de colo-colo și își aștepta mereu rândul. Cumva în adâncul inimii simțeam că urmează și rândul meu chiar dacă lăsam mereu pe altcineva să îl ocupe. Apoi am devenit nebun, femeie sălbatică, rebelă întruchipată. Voiam să cuceresc lumea, să fiu stăpână pe tot numai pe mine nu. Am avut un drum lung de parcurs și am revenit la pion. Nu o dată ci de mai multe ori fiindcă aveam nevoie să reiau experiențele trecute pentru a le procesa şi apoi a le vindeca. Mi-a fost din nou teamă. Am revenit la nebun inconștient, mi-am umilit corpul, l-am tratat fără respect, fără nicio fărâmă de iubire. Ca tură de șah, am pierdut mulți pioni, multe părți din mine au fost frânte, rupte în bucățele până la ultimul pion însă cumva tot nebunul era cel care mă salva din turbulența visurilor mele. A fost protectorul meu, mi-a susținut inocența inimii și mi-a păstrat puritatea din pleoape astfel încât am ajuns la rege fiindcă regele mi-a făcut legătura cu regina, cu Regina mamă.

Mi-am urât mama, am blestemat-o în gândurile mele, i-am cerut lui Dumnezeu să mă ierte și să mă ajute să găsesc soluții și Dumnezeu mi-a oferit o fărâmă din lumina lui. Și-a pus lumina în pântecul meu și-am început să curăț cutia Pandorei, zăcămintele ce zăceau de mii de ani în templu meu sacru. L-am renegat, l-am sfâșiat și tot mama Pământ cu inelele sale de lumină mi-a luat greutatea de noroi din pântec și mi-a încărcat-o cu seva ei luminoasă. Ajungând la regină, am fost binecuvântată fiindca am ajuns să vindec rana feminității mele sacre pe 7 generații până la prima femeie. Sunt încă în proces. Mi-am trezit darurile minunate de la străbunii mei. Le primesc în fiecare zi cu bucurie.

Am ajuns și la rege, regele tată și acolo am mers până la a 7-a generație ajungând într-un final până la primul om, Adam. Sunt binecuvântată pot spune fiindcă am intrat în acest joc unde nu scopul e nepreţuit, ci procesul. Sunt blândă aici și acum cu tot ceea ce conțin, mă iert pe mine și pe toate femeile din viața asta sau din experiențele trecute, îi iert cu ajutorul lui Dumnezeu de asemenea și pe toți bărbații care au pășit în viața mea și îi trimit Mamei Pământ tot ceea ce nu mă mai susține. Îi trimit sângele meu. Îmi plantez luna și o duc până în mijlocul pământului ca să îi trimit sub semn de recunoștință un strop din ceea ce eu conțin.

Mulțumesc cu recunoștință draga mea Mamă fiindcă prin tine s-a creat o vietate, o bucățică de viață, pe mine. Mulțumesc pentru că mi-ai găzduit trupul în pântecul tău sacru. Fii binecuvântată! Amin.

Viziune

Îmi iau un creion și-mi desenez ochi de vultur. Vreau să știu cum se simte să poți vedea poza de ansamblu a propriei lumi. Apoi îmi desenez o scară în formă de spirală. Îmi desenez aripi și zbor fără teamă în juru-i. Ajung pe treptele superioare din lumea de dincolo. Am o inimă mare. Îmi pot vedea măreția.

Sunt toată o lumină. Nu sunt separată de nimeni. Practic toți suntem o lumină roz precum quartz-ul inimii. Emanăm această lumină și putem murmura cântarea îngerilor. Ne cresc noi urechi. Auzim mai mult de-atât. În limbajul îngerilor nu există explicație pentru ce am descris mai sus. A fost doar o încercare. Când pe pământ copiii interiori adorm, se instalează inocența în inima lor și dimineață când se trezesc, se creionează o nouă lume și apoi o iau de la capăt. Ce frumoasă e viața când îți aduci aminte că ești lumină.

Întunericul din min(t)e

E trecut de doișpe. Aproape unu noaptea. E deja 30 octombrie. E sâmbăta morților. Vălul dintre lumi e subțire. Îmi vine în minte Black Madonna, acel arhetip al fecioarei negre care vine pe repede înainte să distrugă tot ceea ce noi nu mai suntem sau tot ceea ce noi credem că suntem. Vine cu râurile ei de pământ negru să eradicheze din rădăcini tot ceea ce nu ne mai susține. Cad iluzii, fantasme, minciuni și energii dense. Cad bagaje emoționale puternice.

Sunt din generația de bătaie, din generația care face tranziția între lumea veche și lumea nouă. Sunt încă cu un picior într-o veche paradigmă și cu celălalt picior în noua paradigmă. Cerul e mai aproape de pământ și simt cum eu sunt legătura dintre cer și pământ. Merg pe stradă și mă așez pe pământul cald de sfârșit de octombrie. Întunericul minții se arată. Mi se derulează imagini cu mine bebeluș. Nu mă aude nimeni. Nu mă saltă nimeni în brațe. Parcă aș fi într-un joc video. Mă doare carnea pe mine. Pielea se usucă. Cad straturi peste straturi. Doare de simt că mă dizolv. Simt cum șiroaiele de nămol ale Mamei Mari se scaldă în mine. Sfârșesc într-un final în pământ. Se hrănesc viețuitoarele pământului cu tot ceea ce conțineam deunăzi.

Manifest arhetipul turnului din tarot. Se dărâmă orice fărâmă din vechea eu. Sunt într-un punct zero. Îmi imaginez un cerc pe pâmânt. Mintea și inima mea negociază. Mintea e cea care definește și inima care simte înainte ca mintea să definească. Eu stau la centrul de comandă. Fac parte din mine amândouă. Eu sunt co-creator și aleg ca rezultat final să trăiesc natura mea adevărată și adevăratul meu scop. Îi dau concediu minții mele și renunț un pic la nevoia de a ști cum e nevoie să procesez în situația de față a nopții negre a sufletului. Da, renunț și-mi dau voie să simt ce mă năucește. Respir în inimă și onorez și recunosc tot ce simt. Se eliberează din structurile mele tot ce nu aparține luminii și iubirii divine.

Mă trezesc. Cine sunt eu cu adevărat se trezește. Îmi amintesc cine sunt. Sunt un spirit put creator ce a venit aici să trăiască o experiență egoică. Am trăit separarea de mine și de ceilalți dar îmi aduc aminte cine sunt acum. Îmi aduc aminte de lumina care sunt. Îmi aduc aminte că sunt praf de stele. Întunericul minții e ceea ce am venit aici să experimentez. Dacă-i ușor? Nicidecum! Însă acest întuneric m-a condus către lumină. M-a condus către lumina din mine. Și-mi zic: „E în regulă draga mea să primești ce-i al tău. E perfect în regulă să îți vezi măreția. Ești un izvor de apă cristalină. Când te reverși, lumea din jur se luminează și ea. E o bucurie să fii aici. Te iubesc”.

Cad

Mă desprind un pic de corp. Dau o fugă în lumea de dincolo. Mă-ntâlnesc cu mine din viitor. Am un păr lung până aproape de șolduri. Am ochi luminoși și umezi ca pământul umed de după o ploaie de mai. Mi-am recăpătat lacrimile complet și încep să clipesc fără efort. Îmi aud glasul.

Sunt ca o muză pe acest platou minunat. Mă aflu pe un câmp de o culoare radiantă. Sunt în tălpile goale. Tălpile mele respiră aerul de-o nuanță și de un miros divin. Mi se activează sensitivitatea. Încep doar să simt senzațiile care mă cuprind întru-totul. Nu există timp aici. Nu aici. Mă simt divină. Nu mai există senzația de eu. Aici există doar tot ce este.

Totul!

Este totul!

Un „TOT” ce este învăluit de un sentiment profund de iubire, o iubire caldă ca mierea.

Sunt shaman, vindecătoare, muză, muzician, meșteșugar, dansatoare, ostaș-luptător pentru iubire, actor, artist.

Mă conectez cu cele 4 vânturi dinspre sud, vest, nord, est.

Lunez

Sunt expansionată la maximum.

Fiecare firicel de câmp îmi atinge inima pânâ în mijlocul pântecului.

Nu știu să scriu.

Mă așez.

Sunt îmbrăcată într-o mantie de-un alb-ivoriu.

Lunez.

Dăruiesc pământului sângele meu.

Zic o mantră. Apoi îi cânt „Taina”.

Îi mulțumesc cu recunoștință.

Mă întorc înapoi și mă trezesc în realitatea mea fizică. Apoi aud un glas ce-mi șoptește: „Suntem un tot copile. Amintește-ți asta. Amintește-ți că ești copilul Soarelui, la fel ca toți ceilalți”. Apoi adorm la loc.

Hai să fim și atât

Pe noi doi ne desparte o pernă. Tu stai pe marginea ta de pat, eu pe a mea. Desigur că visele noastre sunt diferite. Fiecare visează ce îi este dat să viseze. Poate că uneori avem același vis dar nu ne mai aducem aminte. Ce bine că memoria noastră nu ține minte tot. Adica ține mine dar nu își amintește. Cum ar fi să ne-amintim toate dezastrele, morțile, crimele, tragediile strămoșilor noștri?E bine că există natura. Fără de ea, am fi toți niște frângii de grosimi incerte, alăptați de ziduri și nimic din ceea ce suntem nu am mai fi fost.

Dragule, te aștept să ne unim din nou. Perna să se dizolve și să dispară în oceane iar noi să ne-mpletim trupurile sub negura nopții, sub clar de lună. Vitejia ta să-mi amprenteze pântecul și apoi să lăsăm sfera a tot ceea ce este să ne unească câmpurile. Hai să devenim una cu tot ceea ce este și să uităm negreșit greutatea zilelor ce au trecut. Hai să fim și atât. Hai! Te aștept!

––––––––––

Anne-Marie FIERARU

București, 10 ianuarie 2022

Lasă un răspuns