Galina MARTEA: Poetul Ionuț Țene la maturitatea artei scriitoricești

Cu o impunătoare carte de vizită, scriitorul Ionuț Țene de această dată se prezintă în fața cititorului cu un nou volum de versuri „Solitudini”, cu un subtitlu „100 de poezii”, apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021, pagini 131, prefață realizată de Constantin Cubleșan (scriitor, critic și istoric literar, prozator, dramaturg, poet).

Foarte activ în producerea de valori culturale și estetice, cu prioritate prin punerea în lumină a producției literare de diverse genuri – poezie, proză, eseu, publicistică, știința istoriei – , în ansamblu, Ionuț Țene își exprimă mesajul artistic prin imagini expresive, pline de sens, pline de farmec scriitoricesc ce emană numai încântare și frumusețe autentică.

Scriitorul și istoricul clujean, născut la 23 februarie 1972, în orașul Drăgăşani, județul Vâlcea, de-a lungul timpului a adunat în palmaresul său literar și științific lucrări de mare valoare, care s-au remarcat prin conținuturi calitative și inovative, având esență de fond în cultura națională română.

Astfel vorbind, în literatura română este prezent un scriitor matur care demonstrează aptitudini reale în arta scrisului, climatul intelectual fiind format din studii universitare (Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai, licenţiat în 1995), studii de masterat (Master în Istoria Contemporană şi Relaţii Internaţionale, aceeași universitate, 1996), studii de masterat cu dublă specializare (Master în Dreptul Muncii, Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010), studii de doctorat (Doctor în Istorie, Universitatea Babeş-Bolyai, 2008), precum și multe alte calificări în diverse domenii sociale.

Pe lângă activitatea științifică, cu precădere în domeniul istoriei, Ionuț Țene este un minunat și talentat scriitor și în domeniul literaturii, acumulând în realizările sale mai mult de 20 de volume de versuri, eseuri, publicistică, aprecieri critice: „Bal ca-n iad” (versuri, 1993), „Roşi de lună” (versuri, 1997), „De izvoare” (versuri, 1999), „Manifestaţii studenţeşti anticomuniste la Cluj în 1946” (istorie, 1999), „Suflet dac” (versuri, 2001), „Reflecţii critice despre o Teologie a Istoriei” (istorie, 2001), „Capitala în Ardeal” (eseuri, 2002), „Cronici de istorie românească” (eseu istoric, 2003), „Poezia noastră cea de toate zilele” (critică literară, 2004), „Viaţa mea, clipele” (versuri, 2007), „Clujul Universitar, 1944 – 1948” (2008), „Biografii Universitare Clujene. Mărturii orale” (2013), „Contra Curentului” (2015), „Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor” (2016), „Ridurile pietrei” (2018), „Solitudini” (versuri, 2021), altele.

Ca urmare, despre creația literară a domnului Ionuț Țene au scris și s-au pronunțat mulți critici literari și personalități eminente din cultura română, unul dintre ei fiind scriitorul și criticul Ion Cristofor care spune: „Ionuț Țene este un apostol al poeziei postdecembriste”. Deci, în circuitul public românesc sunt prezente lucrări remarcabile în versuri, proză, eseistică, critică literară, iar autorul acestora fiind Ionuț Țene – poet, eseist, publicist, prozator, critic literar, istoric și, nu în ultimul rând, inspector superior în cadrul Serviciului Învăţământ, Cultură, Culte al Primăriei municipiului Cluj-Napoca; director editorial, NapocaNews.ro; redactor-colaborator Jurnalul Românesc din Viena; preşedintele Fundaţiei Culturale Sarmisegetuza din anul 1997; membru fondator al Ligii Scriitorilor din România, 2006 etc.

Referindu-ne la volumul de față „Solitudini” – 100 de poezii” vom scoate în evidență faptul că avem de-a face cu un scriitor-poet de o mare sensibilitate – intensitatea afectivă, emotivitatea și multe alte însușiri de excepție specifice autorului se perindă prin capacitatea expresivă în a transmite și a provoca intens emoția artistică sau, mai bine zis, receptivitatea literar-artistică.

Este ceva uimitor în acest sens, respectiva abordare văzându-se prin „În ziua de azi oamenii nu se mai văd/ Și nu se ating/ Acum clipele închid ochii pe stradă/ Iar întunericul flămând aleargă ca leul în junglă/ Să înghită păcatul care eliberează/ Doar această zi fără mâine şi ieri/ Fără o frângere de pâine și pahar cu vin la cină” (Înșelare); însă perceperea asupra fenomenelor ce aparțin existenței umane din acest univers este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii pământești prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale autorului, în centrul subiectelor fiind în mod prioritar suferința și îndurarea sufletească, dar și indolența semenului său „Poate într-o zi am să zbor doar cu aripa frântă/ În văzduh va rămâne amintirea păsării/ Și aripa care mângâie cerul până la asfințit/ Poate nu va mai fi atunci izvorul de aer// Noaptea înnebunită de singurătate/ Va spăla pe față oglindirea stelelor din fântâni/ Și oamenii vor căuta doar acea măiastră/ Care nu va fi descoperită” (Niciodată).

Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poetul Ionuț Țene are un mare spirit de imaginație, în cele din urmă având capacitatea de a reda cu multă iscusință mesajul artistic printr-o formă concretă, evident, reprezentând un conținut literar arhiplin de sentimente inocente față de băștinașii săi, ținutul natal, univers, față de tot ceea ce este firesc în viața pământească și propriu omului din astă lume: „Un colț de rai este acolo/ Unde se apune în genunchi/ Și soarele se închină/ E răsăritul acestui pământ/ Plămădit de rugăciuni și mori/ Care macină lacrimi/ Care coboară zborul măiastrei lui Brâncuși/ Unde firele de iarbă dansează înnebunite/ Ciocârlia pe rapsodia lui Enescu/ Iar cerul paște urmele pașilor Mioriței” (Colț de rai).

Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru epoca și timpul necăjit, pentru omul și societatea acestuia care sunt mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe existente și inexistente, poetul prin arta cuvântului dorește să fie transferat și în limitele tăcerii și a singurătății, a liniștii și a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin și sublim: „Ești singur cu singurătatea/ Și nimeni nu bate la ușă/ Doar vorbele/ Se reîntorc tăcerile aspre/ Și lacrimile nu mai dor/ Și aerul se aude cum se frânge-n dor/ În trup de flori ce ofilesc durerea/ Și depărtarea picură clipe de vis/ Dintr-un robinet de mult închis” (Însingurare).

Aceste lucruri despre autorul cărții le menționează și Constantin Cubleșan, care scrie astfel: „Viziunile sale sunt nu atât sumbre, cât mai ales marcate frisonat într-o atitudine a decepției și a lamentoului singurătății ori a însingurării: „Traversează orașul noaptea sălcie/ Singurătatea cântă undeva departe/ Undeva se aude cum rupe acordeonul/ Inima din oamenii străzii sau poate/ Lacrima iubirii căzute pe asfaltul de catifea” (Orașul alb).

Creația poetică a domnului Ionuț Țene este o construcție perfectă despre viața lumească cu toate subtilitățile și preocupările ei existențiale; despre realități umane, dar și imaginare ce sunt corelate prin conținuturi spirituale și materiale, corespunzător fiind desemnată structura internă și externă a unui subiect sau a unui proces vital. Urmărind cu multă atenție mijloacele de expresie pe care le aplică autorul, remarcăm că acestuia îi reușește foarte bine să pătrundă în cadrul tuturor acțiunilor și întâmplărilor care se vor istorisite.

După cum ne mărturisește prefațatorul cărții Constantin Cubleșan „Volumul Solitudini, datorat lui Ionuț Țene, impune în peisajul literar clujean, și nu numai, un poet matur, cu o voce distinctă în galeria poeților generației sale, marcat profund de actualitatea timpului său căruia îi dedică emoționante versuri de o sinceritate frapantă” – , la rândul nostru putem confirma că poetica lui Ionuț Țene din volumul „Solitudini” se axează pe factorul uman al existenței, mesajul având o intensă vibrație sufletească ce se asociază și se încadrează atât în limitele comunicărilor științifice și folosofice; cât și în limitele unor cercetări de cugetare metafizică sau cosmologică, care definesc conținutul lumii înconjurătoare prin natură și cu prezența puterii divine, spiritului, nemuririi.

Galina MARTEA

Marcel Ion Fandarac :Scriitorul român

A fi scriitor, în prezent, e o formă ideală de luptă surdă, existențială…Marii critici literari au dispărut…, iar cei care sunt spre apusul vieții, își fac numele de râs, compun cronici elogioase despre cărțile lipsite de valoare, scrise de cei fară talent literar…Cum să compari pe o neica nimeni cu Eminescu, pretexând că din textele acesteia se observă preluarea unor idei eminesciene, dar scrise altfel, deh, deci doamna e o „intelectualistă” etc.E pur și simplu scandalos…Peisajul literar din România e infestat de orgoliile unor pseudoscriitori despre care scriu „de bine” niște indivizi care, până mai adineauri (în secolul XX) aveau un anumit lustru de credibilitate…, de critici literari profesioniști.

Aș numi acest aspect: prostituție intelectuală!Vă repet, nu mă deranjează „scriitorii de familie”, cei fără talent, atâta vreme cât nu publică inepțiile lor în revistele care apar sub egida Uniunii Scriitorilor din România.Mulți dintre indivizii care se cred scriitori, se laudă cu asemenea apariții literare…Va veni momentul când chiar Uniunea Scriitorilor din România va fi decredibilizată de către valul imens al mediocrilor ce sunt primiți ca membri ai acestei instituții…Atât Uniunea Scriitorilor din România, cât și orice altă instituție profesională a scriitorilor, ar trebui să dea dovadă de o maximă exigență privind admiterea de membri. Pe de altă parte, trebuie să mai amintesc că instituirea de premii literare, purtând numele unor celebri scriitori, dar acordate cu preponderență pseudoscriitorilor, va duce în timp spre o decredibilizare a profesiei de scriitor…Se tot vehiculează de către unii teza că literatura a murit, că artele în genere datorită decadenței, ar fi aproape dispărute…

Omul nou, neomarxistul, ar fi contribuit la apariția conceptului numit Cancel Culture.Am creat, de mai bine de douăzeci de ani, forma fixă de poezie Fantum…, o formă a prozodiei de maximă rigurozitate, tocmai ca un gest reflex îndreptat împotriva mediocrității literare. Cine scrie poezie în formă fixă fantum e obligat să respecte ideea de virtuozitate în poezie…, forma impunând un fond cultural.Continuând lupta mea cu mediocritatea culturală, am decis înființarea Uniunii Mondiale a Scriitorilor.Trebuie să reamintesc că manifestările gen Cancel-Culture sunt globale… Decredibilizarea instituțiilor privind artiștii în genere, este aproape finalizată, voindu-se o depersonalizare a speciei umane, o uniformizare a valorilor, ba chiar o depreciere controlată.Lumea poate fi salvată de adevărații profesioniști, fie aceștia medici, oameni de știință, scriitori, artiști…

Trebuie să declanșăm o nouă Renaștere, o nouă eră a luminii spirituale…Vă doresc multă sănătate și numai bine!

Aura Nicoleta :Poesis

CURCUBEU DE GÂNDURI

Subscriu tăcerii în derivă

și prea măresc faimosul templu,

nu vreau să-aud valul cum mișcă

și nici nisipul cum se arde,

nu vreau să simt ispita morții,

la geamul meu seara cum bate.

În surle de icoane sfinte

mi se îndreaptă pașii,

te caut să te regăsesc

în codrii cei albaștrii.

Și în molima ce trăim,

nu văd nici o scapare,

ochii reci și grei mă dor

iar ție bine-ți pare.

Ăsta e crudul adevăr,

fugim de ce e-n viață

și căutăm alternative

în mare de speranță.

Ce e-n adâncul tău de-ai scoate,

îți vei găsi tu vrerea,

n-ai aștepta până la moarte

să îți consumi puterea.

NĂSCUȚI PENTRU A IUBI

Ne-am întâlnit în pagine de carte,

tu sărutându-mi tocul,

eu netezindu-ți fila,

din mine se năștea

frumoasa Filomela.

Iar tu un trubadur,

ce își cânta iubirea,

ascunsă peste veacuri

în cripte fermecate.

Și amândoi în carte,

ne-am regăsit trăirea,

căci paginile moarte,

ne-au reînviat iubirea.

Și filă peste filă,

ne adunăm trecutul,

ne scriem în prezent,

iubirea ce ne arde,

dăm unui viitor,

speranța de a fi,

ne consumăm în suflet

și ardem pentru toate,

căci ne-am născut în lume

doar pentru a iubi.

MARTEA Galina: Cine sa dezvolte cultura națională?

Galina MARTEA

Cine să dezvolte cultura națională?

Referindu-ne la termenul cultură înțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul
căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri,
cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii,
valori naționale, etc., respectivele toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii.

Cu rădăcini
universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului,
necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la
justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă
civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia,
concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul
de dezvoltare al propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi
este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv
oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Raportându-ne la expresia de
necesitate, atunci aceasta, prin categoria sa filozofică, reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui
individ. Ca urmare, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.


Fiecare popor își are cultura sa și nivelul său de dezvoltare, o diversitate enormă de aspecte care
deseori și în anumite perioade istorice se completează reciproc. Prin aspectul globalizării, în lumea
contemporană acest lucru e benefic pentru unele popoare care încă se află la un nivel inferior de
dezvoltare, având și o cultură mai inferioară. Așa fiind, unele popoare cu o cultură mai puțin civilizată
ar putea ușor apela și la alte forme de culturi, adică la o cultură plină de cunoștințe și de valori
spirituale prin care masele ar urma să fie în contact mai activ cu viața creatoare în scopul de a-și forma
un nivel intelectual multilateral sau un nivel mai ridicat în dezvoltare. În asemenea cazuri este nevoie
doar de dorința individului, dar mai ales de dorința societății acestuia care ar urma să fie mai deschisă
la transformări evolutive, la schimbările ce aduc numai profit material și spiritual vieții umane. Lucruri
și acțiuni frumoase, însă, cu mare regret, nu fiecare ființă umană, nu fiecare popor rămas în
subdezvoltare înțelege toate acestea. Este nevoie de timp, de voință, de recunoaștere de sine și de
mediu, în mod aparte, este nevoie de o schimbare radicală a mentalității. Este nevoie de multe alte
lucruri pe care omul încă nu reușește să le sesizeze în de ajuns, cu atât mai mult că aceste aspecte nu
sunt înțelese nici de oamenii ce stau în capul puterii și administrează țara/ societatea.

Componente
dureroase și triste care se răsfrâng asupra întregii societăți, componente specifice și societății
basarabene de astăzi – un mediu social inhibat de trecuturi, cu o stare de înapoiere și lipsă de cultură.
Necătând la faptul că la ziua de azi îi sunt deschise drumurile către o lume civilizată, oricum societatea
moldavă este încă ținută în subdezvoltare cu tendința de a ține în întuneric o lume, un popor ce are un
comportament umil și supus. Totul se întâmplă din cauza că mentalitatea clasei dominante este destul
de depășită, aceasta fiind adeptă încă a unui trecut primitiv. În modul respectiv, o colectivitate de
oameni îndură și rămâne în subdezvoltare economică, socială, culturală, neavând la bază acel stimulent
de care are nevoie.
Dacă prin expresia cultură se definește înțelesul de a respecta, de a onora, de a instrui și educa,
etc. – totul reducându-se la conținutul valorilor și normelor comportamentale decente ale omului;
atunci prin expresia incultură definim componente precum lipsa de cultură elementară, ignoranță,
decădere, neștiință – totul reducându-se la tendința omului/ comunității de a se izola și îndepărta tot
mai mult de tot ceea ce este civilizat. Evident, fiecare societate își are cultura sa formată de-a lungul
timpului, corespunzător și normele de comportament uman sunt interpretate sub influența culturii
respective – întreaga diversitate fiind ghidată sub influența mediului înconjurător.

Este o corelație dintre fenomene și ființe care depind între ele condiționat, fără a realiza vreo abatere oarecare, ca să nu
generalizăm. Sub această formulă are loc procesul de contaminare a omului cu factori negativi sau
pozitivi, astfel formându-i existența reală în cadrul unei colectivități vulnerabile sau decente. Cu mare
regret, însă, spre exemplu, omul din societatea moldavă cade sub influența factorilor negativi care le
îngreunează atât dezvoltarea, cât și existența. Astfel societatea există prin termenul de subdezvoltare și
subcultură, dacă să spunem așa, identificându-se uniform prin limitele obscurantismului, fenomen ce
scoate în evidență o stare de înapoiere culturală sau, mai bine zis, o atitudine retrogradă față de
răspândirea culturii și a progresului în mase. Ne întrebăm: de ce și cum poate avea loc un asemenea
proces într-o societate din epoca contemporană, cu atât mai mult că această epocă se definește prin
modificări esențiale în politicile culturale, economice, sociale? Tendința spre o cultură cât mai avansată
este spațiul prin care ființa umană încearcă să se realizeze evolutiv pentru a crea bunăstare, dezvoltare,
erudiție. Iar prosperitatea unui popor sau a unei societăți nu poate fi concepută fără fundamentul unei
culturi sigure, aceasta fiind bogăția cea mai de pret. Însă, ne întrebăm din nou: care este cea mai de preț
bogăție în cadrul societății basarabene de astăzi? Răspuns la această întrebare, credem, ar fi doar una:
trăind printr-un haos apocaliptic de neconceput unde la orice pas persistă mizeria morală/ mizeria de
conștiință/ mizeria în administrarea statală (o realitate cunoscută și la nivel internațional), poporul
basarabean pur și simplu există/ supraviețuiește prin destin pentru a înfrunta timpul, iar aspectul culturii
este pur și simplu lăsat în voia soartei.

În contextul dat, putem atribui cuvintele spune de Emil Cioran:
„… Nu cunosc în Europa un alt țăran mai amărât, mai pământiu, mai copleșit. Îmi închipui că acest
țăran n-a avut o sete puternică de viață de i s-au înscris pe față toate umilințele, de i s-au adâncit în
riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viață ar dovedi el, impresia nu este totuși a unei prospețimi
biologice. O existență subterană este ființa lui și mersul lui lent și gârbovit este un simbol pentru
umbrele destinului nostru. Suntem un neam care am ieșit din văgăuni, din munți și din văi. Am privit
cerul din umbră și-am stat drepți în întuneric…” (vezi, Schimbarea la față a României). În esență, totul
se reduce la termenul cultură, o asociere perfectă și pentru poporul român din Basarabia cu un destin
istoric ratat. Un popor care încă nu a izbutit să se afirme prin noțiunea autentică a identității, dar a
izbutit să se afirme pe deplin prin noțiunea suferinței, care, în timp, le-a creat și existența plină de
incultură. În acest caz nu ar trebui să criticăm realitatea existentă a poporului, dar ar trebui să analizăm
cu luciditate care au fost motivele ce au contribuit la crearea unei asemenea stări de dezvoltare, totodată
ar urma ca la momentul dat să oferim soluții în a salva poporul basarabean care continuă să fie înglodat
până-n gât în teascul nedreptăților sociale și nedreptățilot istorice, construite intenționat de clase
dominante din trecut și prezent – totul fiind o consecință nefastă a trecutului istoric (prezența unor
imperii cu o cultură străină neamului românesc). În contextul dat, Valentin Tomuleț (scriitor, istoric,
istoric literar) scrie: „Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare
prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”,
continuând cu: „Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru
o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele
dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare
ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”(vezi, monografia „Ţinutul Hotin în surse
statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”). De-a lungul timpului s-au comis erori
grave față de poporul român din Basarabia, erorile fiind și astăzi prezente în cadrul societății. La ziua
de azi societatea basarabeană este inhibată de minciună, lașitate, corupție, criminalitate, sărăcie, etc –
totul creat din incultura oamenilor ce stau în capul puterii. Clasa dominantă/ clasa politică a societății,
neavând nivelul corespunzător de cultură, își manifestă comportamentul moral prin cele mai inferioare
forme. De aici se strecoară și conținutul unei culturi insuficiente care, la rândul ei, amenință sau, mai
bine zis, stopează procesul autentic de dezvoltare culturală (și nu numai) în cadrul întregii societăți. Din
aceasta este clar că și prosperitatea poporului este pusă în mare pericol din cauza omului-putere, iar
cultura, ca formă spirituală în existență, își are urmările sale nefericite. Poporul nu poate fi învinuit de

nimic, dar nici societatea, însă vinovăția urmează a fi atribuită doar clasei dominante/politice care
dictează regulile de joc ale existenței sociale. Toate erorile vin de sus, de la cei mai înalți demnitari din
stat, poporul fiind doar acel care ascultă și există în tăcere (aproape majoritatea populației, dar mai ales
cea din zonele rurale). Un lucru este cert, poporul basarabean conștientizează (o bună parte din
populație) consecințele dezastruoase ale trecutului și prezentului, dar nu poate face nimic, deoarece
incultura omului-putere este cea mai periculoasă armă în a distruge un popor, în a face să nu mai existe
nici într-un fel evoluția culturală, socială, economică. Drept urmare, identitatea culturală a societății
basarabene este ignorată în cel mai real mod, pe când clasa politică în asemenea împrejurări își
fundamentează și mai mult puterea în a manipula și subjuga poporul. Deci, cultura națională, prin
manifestările ei actuale, reprezintă stagnare, degradare, involuție. Cauza insucceselor se datorează cel
mai mult lipsei de respect pentru propriul popor, clasa politică și cea dominantă distrugând și neglijând
în mod barbar cel mai sacru lucru – cultura, fenomen ce ar urma să însumeze în sine dezvoltarea
umană, economică, modul decent de conviețuire socială, libertatea individului în acțiuni, cultura
profesională, transparența și autonomia decizională, puterea limitată a guvernatorului față de individ,
echitatea socială între păturile sociale, etc. O gamă întreagă de acțiuni sociale ce trebuiesc reglate cu o
anumită atenție, cu atât mai mult dezacordurile enorme între păturile sociale ce sunt transpuse prin
cultura basarabeană de astăzi. Anii de independență, 1990-prezent, și-au spus cuvântul decisiv în
existență, iar omul s-a format în această perioadă cu o multitudine de complexe, depinzând în mare
măsură de tansformările economice și politice. Populația urbană s-a adaptat mai flexibil la schimbări,
însă populația din sectorul rural este cu mult mai închisă la modificări, aceasta continuând să aprecieze
încă vremurile din trecut și anume: perioada socialismului sovietic care îți asigura minimul de
existență. Consecințele trecutului vorbesc și astăzi, iar omogenitatea culturii basarabene există printr-un
interval de timp care nu este absolut deloc benefic omului în dezvoltare. Valorile culturale, valorile
sociale sunt abandonate așa cum este abandonat și interesul statului față de problemele concetățenilor.
Din aceasta rezultă și modul de viață actual ce este afectat de schimbări radicale, de schimbări
demografice ce au condus la exodul în masă al populației în afara țării, o situație fără precedent.
Transformările ce au loc în societatea moldavă, mai mult cu efecte negative, țin de comportamentul
inadectat al clasei politice care a transformat existența și cultura națională într-o stare de mare confuzie,
iar viața omului într-o asemenea societate a devenit o greutate nespus de apăsătoare, o povară ce
îngustează viziunea și spiritul. Astfel și identitatea națională a societății moldave se subestimează ca
factor în existență.
Ce-i de făcut, ce putem face atunci când ne este ignorat sau strangulat cel mai sacru și cel mai
de preț lucru – cultura? Să devenim mai tăcuți sau să ridicăm cât mai sus capul pentru a vedea mai bine
lumina zilei, lumina divină dăruită întegral omenurii? Credem, doar cu capul sus și cât mai sus spre
lumină și nicidecum cu capul în jos spre obscuritate! Trebuie să avem curaj în lupta cu nedreptățile
sociale, trebuie să avem mai multă demnitate în conștiința națională, corespunzător vom identifica mai
bine politicile promovate de guvernanți în administrarea țării, cursul pentru o dezvoltare personală și
socială, orientarea conștientă spre un anumit scop și anume: în a crea o societate deschisă pentru lucruri
nobile și evolutive. Iar elementele comune precum comportamentul social, limba de vorbire, religia și
alte virtuți ce țin de obiceiurile neamului românesc se vor dezvolta de la sine, ținând pasul cu
schimbările de conștiință și mentalitate, cu modul de a cunoaște mai bine lumea și existența ei în limite
civilizate. Epoca contemporană este predispusă către schimbări radicale în viața omului, schimbări ce îi
motivează dezvoltarea prin cultură. 
Galina MARTEA

Al. Florin ȚENE: Elogiul crimei prin prisma imanenței tragicului din literatura populară – o eroare morală și estetică

Mitul Meșterului Manole, din balada cu același nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine, al „Mioriței” ca act al acceptării tragicului, adică asumarea conștientă a limitei; al baladei „Toma Alimoș”, unde crima este justificată prin obținerea dreptății în afara legii, inclusiv al celor creștinești; la fel și în „Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeș, dar și muieratic și fără scrupule, o nevastă îl ademenește cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, sunt reprezentări ale unei erori permanentizate de-a lungul istoriei literaturii române.

De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z. Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câteva nume, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experiență individuală sau colectivă la limita dobândirii „conștiinței de sine prin tragic ca prilej cultural” (D. D. Roșca), în condițiile când „tragedia este experiență tragică conștientizată într-o formă artistică”. (Gabriel Liiceanu).

Toți acești exegeți și cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conștient sau inconștient, că nicio acțiune nu justifică crima, chiar și în folclor, aceasta fiind „oglinda” mentalității unei comunități. Iar dacă comunitatea greșește, nu înseamnă că are dreptate.

Pornind de la evidența că, până și în proverbe, reducerea la tăcere prin ucidere poate obține dreptatea: „Cu mortul, decât viul, giudecată a avea mai lesne” („Proverbele românilor” de I. A. Zane), mă face să consider că în mentalul popular, crima își găsește justificarea în diferite forme mitizate și mitizante, ca rezultat al unei lungi experiențe de viață și nedreptate. Însă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în școli și facultăți, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creației populare), că mitizezi un fapt real. Atunci, la ce bun a mitiza crima lui Manole?

„Și ea, vai de ea,

abia mai putea,

abia mai sufla,

dar tot se ruga

și tot mai zicea:

Manole, Manole,

Meștere Manole,

Zidul rău mă strânge,

țâțișoara-mi curge,

copilașu-mi plânge”.

(fragment din balada „Meșterul Manole”).

Să faci două crime este inaccesibil unui om normal. Cu discernământ. Dacă dorea să rămână nemuritor prin „zidirea sa”, Manole trebuia să găsească o altă cale, nu crima. Nimic nu este durabil, din punct de vedere moral și creștinește, dacă are la bază crima.

Interpretarea, la toate baladele pe care le analizăm, din punct de vedere moral și creștinește, prin „Creatorul”, care „apare astfel ca o ființă ce-și forțează limitele naturale, limitele omenescului” tinde, cum spunea Horia Bădescu „la condiția divină”, este un fals, fiindcă, așa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce dorește, dacă ceea ce substanța primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru, pe când omul nu poate atinge „condiția divină” și nu are voie să ia viața altui semen, chiar dacă se crede creator. Natura și istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau ale evenimentelor. Acestea din urmă sunt la îndemâna omului și contribuie sau influențează viața acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viața. Acțiunile din baladele „Meșterul Manole”, „Miorița”, „Toma Alimoș” și „Cântecul lui Vălean” sunt de natură negativă, nicidecum pozitivă, întrucât încalcă morala creștină „Să nu ucizi” și „Viața este dată de la Dumnezeu și numai Dumnezeu are drepturi depline asupra ei”, fiindcă „Cine își curmă viața sa, sau se atinge de viața altuia, lovește întru dreptatea lui Dumnezeu.” (Sfânta Scriptură).

Adepții mitizării încurajează încălcarea moralei creștine. Metaforizarea realității până la mitizare a contribuit la minoritizarea spațiului rural, ducând astfel, la încremenirea în

arhaic și educarea mentalității eschivării și neacceptării adevărului, cât de crud ar fi. „Veșnicia s-a născut la sat” expresia blagiană nu este o afirmație pozitivă, este un adevăr crud, o constatare, din păcate a unei realități din mediul rural, valabilă și astăzi. Dacă „se mai trăiește, astăzi, în Evul Mediu” („Ziarele”) este o vină și a promovării unei astfel de mentalități.

Se cunoaște faptul că limbajul nu constituie realul, el doar dezvăluie. Crima din „Cântecul lui Vălean”, din punct de vedere stilistic este o „bijuterie”.

„Hai, Vălene, până-n casă

Că-s bucatele pe masă,

Tot găini și cu pui fripți,

Din afară-s zugrăviți,

Pe dinăuntru otrăviți.

O-mbucat odată gras,

Abia sufletul și-a tras.

O-mbucat de două ori,

Și-a oftat de nouă ori.”

(Balade populare românești, București, 1964).

Dar, cum spuneam, nu se justifică crima. Poate unii mă vor combate, afirmând că lumea a apărut înainte de real, fiindcă realul a fost perceput ulterior de gândirea omului, iar pătrunderea lui Dumnezeu în lume s-a făcut prin intermediul omului, atunci când acesta a putut să-și exprime gândul prin cuvânt. Omul, astfel, este părtaș la desăvârșirea lumii.

Deci crima, fiind parte a „desăvârșirii lumii”, poate fi exprimată prin cuvânt, inclusiv prin baladele la care facem vorbire?

Poporul român este creștin. Mitizarea crimei din baladele populare de către exegeții noștri, nu este cumva o formă de a justifica și masca crima?

În acest context există o experiență umană a adevărului. Cu toate că adevărul este absolut transcendental, el se constituie în sânul adevărului. Realitatea trăită este deci aceea a pluralități adevărului și fiecare își identifică adevărul propriu cu adevărul absolut.

Astfel, adevărul apare în lume prin multiplicarea experiențelor umane. De aici apare și eroarea Adevărului care își are sursa într-o transcendență trăită de către om ca un eveniment al vieții sale. Însă, există pericolul de a cădea în extrema cealaltă, a adevărului ca produs al activității rațiunii. El ar fi același pentru toți oamenii, dar acest adevăr nu ar fi adevărul nimănui. El ar putea să se traducă în realitatea experienței, nu ar putea fi trăit.

Contradicția aceasta ne conduce către o altă fundamentală, între „constatarea lucidă și sentimentul tragic, persistent dincolo de negațiile inteligenței, al necesității unor valori absolute, recunoscute ca uman inaccesibile” (Pentru Eugen Ionescu /Mircea Vulcănescu, în „Familia”, seria 111 anul 1, nr. 5/6/1994, p. 94/101).

Spiritul baladelor comentate se apropie mai mult de sufletul tragic euripidian, așa cum a fost interpretat de Nietzsche: „In concepția lui (a lui Euripide n.n.), efectul produs de tragedie nu avea niciodată drept cauză anxietatea epică, puterea de atracție a incertitudinii cu privire la subiectele peripețiilor eventuale, ci scenele mărețe, pline de lirism retoric, în care pasiunea și dialectica eroului principal (s.n.) se întindeau și se umflau ca năvala de ape 267

a unui fluviu. Totul era făcut să pregătească nu acțiunea, ci pateticul și ceea ce nu pregătea pateticul era respins”.

Dacă Blaga numea „Miorița” „Imn cu pervaz de baladă”, sesizând necesitatea unor disocieri de specii și genuri pe care literatura orală a românilor le cere, „Meșterul Manole” este o „doină” tragică despre dorința de veșnicie în celebritate, strecurată pe ușa întredeschisă a unui locaș de cult.

În acest context, mă simt torturat de antinomia existenței ca în opera lui Nechifor Crainic: „Ca trup material și muritor, înclină către pământ și lucrurile lui, iar, ca spirit nemuritor, înclină către cer și binefacerile lui (Ion Popescu Brădiceni) însă nu către cerul care te respinge dacă ai săvârșit o crimă.

Autorul „Nostalgiei paradisului” spunea că „stavila morții neînduplecate este, prin contrast, nemurirea. Orice mare creație de culturi e însuflețită de avântul transcendenței limitelor terestre”, dar nu prin lumea vieții unui om de către alt om, indiferent cât de nobilă este ideea în numele căreia se înfăptuiește crima…Iar, pe deasupra, intervine și perspectiva istorică. Dacă într-un timp dat, comunitatea omenească acceptă acea crimă ca pe o necesitate eroică, în alt timp dat, aceasta poate să fie renegată și infierată.

Al.Florin Țene