Cleopatra LORINȚIU: Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei

Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriu-zisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte,dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii’60-’90.

***

Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şicărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera” lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se” mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul.

Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noine-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost,a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper.

***

Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte publicată la Domneşti, acolo unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid.Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate cătermenul«obiectivitate constructivă» este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană.

Acest timp istoric devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce ajunge să fie un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi?

***

Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi.

Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal,dintr-un fel de a fi? Poate că da.

Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa «recunoştinţei colective» sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite carel-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată.

Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul,erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: „Desene pe asfalt” sau „Grafitti” sau „Oracol”.

Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile „Manuscrisele de la Marea Moartă” şi „Plantaţia de fluturi”.

Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat.

După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-aagăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze o anume independenţă,dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe.

În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, „Un poet din Tibet”, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: „Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printr-un umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri?

După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal» drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni, ei bine, toate acestea sfârşesc prin a căpăta credibilitate.”

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani.

Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii „Moartea unui poet”, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural!

Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: „…nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că (…) începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista.

A venit însă atrocele deznodământ. Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc într-un scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui (…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e – cel puţin pentru peniţa mea – vremea cea mai potrivită pentru a analiza «la rece» o viaţă şi o operă devenite, prin devălmăşie, o rană.”

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gheorghe Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum modestă, o femeie încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl purta în pântec.

Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917, la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că i-a dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut).

Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dându-i numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească „tată” pentru că i-a şi fost tată cu adevărat.

L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbatului chipeş care fusese. Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra.

Din copilărie, Gheorghe Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi sau pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoia cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale.

În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv, sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri?

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU: Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei” →

Ioan Aurel POP: Periculoșii bătrâni

Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră modernă și contemporană.

Unii au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori.

Această evoluție ne-a obișnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieți, ci ne întunecă și judecata limpede), unor conducători ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe bătrâni. Natural, istoricii știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complică viața de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc?

Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiți ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe străzi precum ceilalți oameni, de a merge la piață, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea acelorași lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.

În vremuri normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i lase liberi din când în când pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei și o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viață sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”). Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că lumea lor trecuse.

Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, și alte reproșuri la adresa bătrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul.

Continue reading „Ioan Aurel POP: Periculoșii bătrâni” →

Ovidiu M. CUREA: Vârsta ca infracțiune

Ai vârsta peste 65 de ani? E clar! Ești infractor. Ca urmare, ești condamnat cu arest la domiciliu fără drept de apel. De fapt, fără nici un drept, toate drepturile au fost suspendate. Poliția și armata patrulează pe străzi pentru a-i identifica și prinde pe eventualii evadați, adică pensionarii care îndrăznesc să iasă din case. Măsura incredibilă pentru civilizația umană din toată istoria ei, nu și-a putut-o imagina nici măcar Franz Kafka în „Procesul”, nici Albert Camus în „Ciuma”, nici Jorge Saramago în „Eseu despre orbire”, autori considerați până acum drept creatori de fantasmagorii exagerate, dar care, iată, devin de astăzi reprezentanți ai realismului grotesc din secolul al XXI-lea.

Încercările de justificare sunt pe cât de penibile pe atât de cinice. Să-i protejeze, chipurile, pe acești bătrâni de contaminare și de îmbolnăvire cu Coronavirus, deși toate datele de până acum, toate statisticile medicale și sociale, arată clar că virusul respectiv atacă fără preferință de vârstă, infectați și decedați înregistrându-se de la copii până la pensionari. Atunci?

Atunci s-a ajuns la punctul în care ideile răspândite prin propaganda oficială și media din ultimii ani urmează să fie materializate. Vă aduceți aminte de declarația fostei directoare a F.M.I. (2011-2019) și actuala președintă a Băcii Centrale Europene făcută în octombrie 2018: „Old people live too long and this is a risk for the global economy. We must do something, urgently.” (Oamenii bătrâni trăiesc prea mult ceea ce este un risc pentru economia globală. Trebuie să facem ceva urgent.)? Vă mai aduceți aminte de fostul nostru președinte Traian Băsescu, cel care îi numea pe pensionari „asistați sociali”?

De tevaturile interminabile cu modificarea vârstei de pensionare, cu recalcularea pensiilor, cu zvonurile că nu mai sunt bani de pensii, că tot sistemul de pensii se apropie de colaps și că va afecta întreg bugetul țării, că statul este nevoit să facă mereu împrumuturi externe pentru a plăti pensiile atâtor bătrâni? Dar de televiziunile care prezentau așa-zise știri și imagini căutate cu pensionari care umblă brambura prin oraș și prin mijloacele de transport, împiedicând deplasarea tinerilor care muncesc și care îi mai și întrețin pe aceștia din munca lor prin impozitele plătite? Ați observat cum au început să fie tratați pensionarii în societate, în magazine, la medic, în farmacii? Cu nerăbdare, cu exasperare, cu enervare, grăbindu-i să își bage mai repede produsele achiziționate în sacoșele ălea care le tremură în mână sau să numere odată banii pe care să-i lase la casă, bani rupți cu zgârcenie din pensiile lor mici, chibzuite cu atenție și așteptate cu speranță o lună întreagă?

Continue reading „Ovidiu M. CUREA: Vârsta ca infracțiune” →

Iosif ROCA: paisprezece

paisprezece

a venit timpul să urc.

Liturghia solemnă din noaptea de Paşti s-a ţinut în biserica plină cu credincioşi. Vremea a fost prielnică chiar mai călduroasă decât în alţi ani. Mihai cu lumânarea aprinsă în mâini s-a oprit în faţa bisericii şi s-a rugat. Doamne îmi cunoşti gândurile. Te rog trimite Duhul Tău Sfânt asupra mea ca să-mi călăuzească paşii. Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat. Amin. În drum spre casă a zărit în vârful Mamelonului strălucirea crucii. Ne vom revedea în curând Păstorule! S-a întins în patul de lângă soba călduţă şi a reflectat îndelung la lucrurile şi faptele din ultimul timp. A reflectat la conştiinţa sa. S-a gândit la toţi cei care au locuit în această casă şi la Păstorul conştiinţei sale de pe Mamelon. În acel moment liniştea nopţii a fost tulburată de un zgomot asurzitor. Mai multe farfurii, aşezate pe masă de către surorile lui pentru a se usca, au alunecat şi au căzut unele peste altele. Cioburile s-au împrăştiat în toată camera. S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat către masă ocolind cioburile. A băut apă, a luat haina pe umeri şi a ieşit pe prispă. Lumina tainică a lunii acoperea Mamelonul iar crucea strălucea pâlpâind a îndemn.

Memoria: A venit timpul să urc din nou pe Mamelon! A ales să urce pe acelaşi drum, până la poalele dealului lângă cruce. Pe tăbliţa ei stă scris:

Staţiunea XIV

Isus este înmormântat.

Isus e îngropat cu jale

Într-un mormânt nou şi curat;

Să-I dăm şi noi o locuinţă

Un suflet bun, nevinovat.

Locul din jurul crucii s-a luminat dintr-o dată. Cea mai pură lumină pe care a văzut-o şi a simţit-o Mihai vreodată. Liniştea şi pacea au coborât asupra lui iar lângă el s-a aşezat Păstorul.

Ai reţinut cuvintele de la întâlnirile precedente?
Sunt pregătit.
Astăzi, de sărbătoarea Paştilor, avem un dar nesperat. Este lumina din jurul nostru. Iată! Au mijit şi zorile! Ce ai văzut în lume?
În sat părinţii îşi aşteaptă copiii şi sunt în uitare. În cimitir bunii noştrii se roagă şi se uita la noi cu speranţă. În oraş multă lume derutată. Peste tot din ce în ce mai puţină smerenie. Tu ce ai făcut?
Am căutat căi comune.
Le-ai găsit?
Da!
Te rog să-mi spui.
Aşa voi face. Când nu înţelegi întreabă-mă. În dimineaţa zilei de 19 mai, în reverie, L-am văzut pe Isus. Mi-a spus: EusuntCelcarevăținlaolaltă. I-am văzut chipul clar. Atât cuvintele cât şi chipul Lui mi-au rămas în suflet şi inimă. Până la acea dată nu am avut nici un vis asemănător. Cuvântul laolată nu exprimă nici pe departe armonia simţită. Nu cunosc un cuvânt care să exprime acea stare. Omul nu a descoperit încă acel cuvânt. Am aflat că Cel care- este- Aceasta, Acesta şi Acela. ^[1] Cuvinte venite din veșnicia Creatorului. Mult timp nu am vorbit cu vreun om despre vis crezând că este de la mine. Un alt om de departe a vorbit despre acelaşi chip, chipul lui Isus, pe care l-a văzut aievea şi a mărturisit public despre El. Am găsit acelaşi chip în cărţi. Am aflat că, astăzi, sunt mulţi care l-au văzut aievea pe Isus. Am hotărât să aduc mesajul la cunoştinţa preotului Domnului. Răspunsul : Cu nimic nu contravine Cuvântului. Prin tine mesajul va deveni public. Dacă este Cuvânt va aduce roade, dacă este glas se va risipi. Pentru mine a fost şi este totul. Am riscat. Venise vremea să fac alegeri.

După câtva timp, pe 14 august dimineaţa, am revăzut acelaşi chip, alcătuit într-un nor, în culori neînchipuit de frumoase. Privirea din vis era de pe Mamelon. Norul s-a deplasat, deasupra satului, către vale. Siretul era mult mai aproape de sat şi mult mai lat decât vedem noi că este. În drumul său a învăluit Mamelonul cu lumina aceasta în care suntem acum noi. Aici inspiraţia şi expiraţia au loc în acelaşi timp în pacea Sa.

De atunci nu am mai plecat de aici. Înainte am cercetat lumea şi am ajuns la rezultate prin ecuaţii. Aici am descoperit că pot ajunge la rezultate mult mai exacte, desăvârşite şi esenţiale.

Ţi-ai pus multe întrebări şi ai multe nedumeriri. Chiar dacă te crezi neînsemnat eşti ţinut laolaltă, iar Cel care, are aceeaşi măsură pentru fiecare ca şi pentru tine sau pentru mine. Dacă Îl recunoşti să nu eziţi ca mine. Să ai mai mult curaj şi să alegi din timp. Îndoiala amâna decizia. Poţi înţelege asta?

Da, Păstorule. Aproape totul este nou dar pot înţelege.
Îţi voi spune cum să alegi binele de rău. Dincolo de conceptele de orice natură ale omului există o cale mai simplă şi la îndemâna oricui să diferenţieze clar binele de rău şi să aleagă. Tot ce a făcut omul împotriva lui Isus, în viața și patimile sale, este rău. Astfel, omul a putut să vadă cine este cu adevărat. Tot ce ştia el să facă rău I-a făcut Lui. Niciun rău nu a rămas nefăcut. Astfel Isus a luat asupra sa tot răul lumii, jerfindu-se pe sine şi doar pe sine. În acelaşi timp, înainte şi după patimi, Isus i-a spus omului ce trebuie să facă, dăruindu-i vestea cea bună. Aceasta este binele. Poţi înţelege?
Îţi reamintesc: Veniţi şi vedeţi din Creştinism, vino şi vezi (ehipassika) din Budism, studiu şi repetare (Mișna) din Iudaism, posibilitatea meditaţiei asupra propriei fiinţe (Qiyama 75:14) din Islamism, ce trebuie să fac, ce trebuie să nu fac din Ateism, se adresează direct fiecărui om. Astfel orișicare om din această lume este legitimat să plece la drum laolaltă și să facă binele. Este chiar ceea ce facem noi aici. Continuă-ți drumul.
Înţeleg.
Reflectează asupra întâlnirilor tale cu oamenii de pe Mamelon, inclusiv cu mine (Pastorul conştiinţei tale). Adu-ți aminte că la prima întâlnire mi-ai recunoscut privirea şi ochii. Adu-ți aminte că ai respectat şi îndeplinit îndatoririle tale. Doar așa a putut avea loc această întâlnire. Adu-ți aminte că, atunci când nu ţi-ai îndeplinit datoria în totalitate, nu ne-am putut întâlni şi te-ai întors pe cale. Învaţă că putem merge împreună în laolaltă. Mamelonul este Calvarul, Golgota, locul Căpăţânii satului. Fiecare aşezare are Mamelonul său, fiecare casă are Mamelonul său, fiecare tată, mamă, fiu sau fiică poate urca pe deal şi se poate întâlni cu Pastorul conştiinţei sale în laolaltă. Nu există religii, doctrine, interdicţii, predici, teamă… Nu există nimic care să-i interzică Omului plecarea la drum. Există doar Da sau Nu. Reţine că această lumină care ne învăluie o poţi păstra în sufletul şi inima ta doar laolaltă cu mine în aceeaşi laolaltă ținut (ținută) de El. Aşa se explică faptul că vezi strălucirea crucii. Aşa se explică faptul că mulţi văd strălucirea crucii. Aşa vin visele de la El. Aşa te apropii de El. În laolaltă putem învăţa unii de la alţii şi cu toţii de la El. Pentru toate astea avem tot ce ne trebuie. Priveşte cum, lumina soarelui, se îmbină magic cu lumina pură din jurul nostru. Sunt laolaltă. Suntem laolaltă!

Continue reading „Iosif ROCA: paisprezece” →

Matei PILEA: Grupaj poetic

PROFETUL

Îmi place acest profet

cu haina singurătății pe umeri,

când împrăștie cu amintiri peste mine.

Acest profet

ce adulmecă viața, ploile și timpurile,

care își scrie zilele

pe ziduri, lacrimi și inimi.

Fiindcă sângerează

atâtea povești de iubire

în fiecare zi mă aplec

și îi spăl picioarele.

MUZA

Am luat

cuvintele tale de jar

ce pluteau în dimineața de sticlă

și am ars împreună cu ele,

până ce

iubirile, amintirile și culorile vieții

s-au topit într-o formă.

Până îmi veți citi rândurile

voi sta captiv

și o să vă privesc

dintr-o piatră de chihlimbar.

CÂNTEC PENTRU CEI VII

Pentru cei ce vor veni

la morminte,

poeziile îmi vor fi epitaf;

pentru cei care m-au iubit

petale răsărite din trup,

pentru cei care m-au rănit

povară de aduceri aminte ;

Continue reading „Matei PILEA: Grupaj poetic” →

Mircea Dorin ISTRATE: Fără regrete

FĂRĂ REGRETE

Deși trăiesc în două veacuri,

Unul sfârșit, altu-nceput,

Am tot cătat, dar nu sunt leacuri

La căt păcate am făcut.

Cum să mă-ndrept și iertătoare

Îmi fie cele ce-am făcut?

Prea fost-au dulci, ispititoare

Păcatele ce eu le-am vrut.

Să dau n-apoi cât eu furat-am

La inimi tinere de fete?

Și câte-n nopți tot sărutat-am

Gurițe dulci pe îndelete?

Și jurămintele rostite

Sub bolți de stele cu-a mea gură?

Și cele-atunci făgăduite

Cu vorba care mintea-ți fură?

Și lacrimi toate picurate?

Și-atâtea nopți neadormite?

Speranțe veșnic neuitate

De-atunci îm suflet tăinuite?

Nu dau nimic și-a mele fie

Blesteme care să m-ajungă,

Mi le răscumpăr, să se știe,

Cât fi-va cea, vecie lungă.

Nu-mi pare rău, nu cer iertare

La ce voi ziceți că-s păcate,

Mă ardă-n iad cu lumânare

Și-n suflet tot n-or fi uitate.

Iar Domnul dac-o vrea să-mi de-a

O altă viață de-nceput,

La fel voi face eu cu ea,

Fără regret, de ce-am făcut.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Aprilie 2020

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Despre umor și râs

Surâsul a fost inventat de un om care nu voia să se certe.

Dany Laferrier

Umorul este definit în dicţionare ca fiind: „Înclinare spre glume şi ironii ascunse sub o aparenţă de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinaţii. (prin extindere: veselie, haz). Categorie estetică ce constă în sublinierea incompatibilităţii şi absurdităţii laturilor unor situaţii în general fireşti.” (D.E.X. Enciclopedia CARTIER) Desigur eforturile dicţionarelor pentru definirea conceptului sunt admirabile, chiar dacă foarte puţin încununate de succes, deoarece un fenomen atât de complex, precum umorul, este greu de cuprins într-o definiţie oricât de amplă ar fi ea (amplitudinea fiind de altfel contrară spiritului unei definiţii, caracterizată nu numai prin genul proxim şi diferenţa specifică, ci şi prin conciziune, element indispensabil, cel puţin, memorării).

Ieşind însă din domeniul dicţionarelor putem aprecia complexitatea abordării anterior definite, analizând-o prin formele de exprimare în vorbire. Apar astfel categoriile de umor: subţire, negru, facil, absurd, prostesc, fin, discret, elegant, subtil, grosolan şi cine ştie mai câte astfel de catalogări, toate vizând varietatea, diversitatea, dar şi unitatea fenomenului, considerat specific rasei umane (unele manifestări ale animalelor, oarecum asemănătoare umorului omenesc, sunt doar interpretări strict subiective, asociate jocului, prin urmare, de altă natură!).

Şi, nu cred că vom înţelege umorul dacă îl vom face eliptic de scopul său, râsul, acesta fiind de fapt elementul cheie al necesităţii umorului ca practică socială, pivotul (şi al) unei întregi industrii de profil (inclusiv, profit!). Râsul ca finalitate a actului umoristic poate defini la rândul său un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi comportamental făcând parte din fiinţa noastră biologică, psihică şi spirituală. Putem afirma de asemenea că relaţia umor-râs ne integrează complex şi trainic într-o ordine cosmică superioară, noetică, a vieţii conştiente de sine. Dar, pentru a nu părea deplasată formularea anterioară, să analizăm succint râsul, ca efect al umorului, în măsura în care, tot la nivelul cuvântului, poate exprima situaţii şi stări extrem de diverse, într-un mod de asemenea foarte concis. Iată cum putem caracteriza sau chiar cataloga persoanele cu care venim în contact, doar constatând că:

Surâde: blând, parşiv, rece, calculat, cald, învăluitor, îngăduitor, etc…

Râde: ca prostul, pe sub mustaţă, în faţă, pe la spate, de altul, ia în râs, batjocoritor, este de tot râsul, şi/sau de batjocora şi de râsul lumii; (stări de fapt);

în hohote, sincer, prefăcut, deschis, etc… (nivelul trăirilor emoţionale);

în silă, de nevoie, din toată inima, cu toată fiinţa, ochii râd-inima plânge, gura râde-ochii plâng, etc… (nivelul de satisfacţie);

Se sparge de râs, moare de râs, se umflă de râs, etc… (exprimări vulgare care dau notă celui care le foloseşte);

Râde toată ziua, nu râde niciodată, râde când şi când, râde mâine de ce aude azi, etc… (defineşte subtil comportamentul uman prin relaţia aparent bizară dintre râs şi unităţi de timp);

Sau: are râs întunecat, se luminează cerul când râde, împrăştie norii, apare soarele, etc… (definind firea omului în relaţie cu fenomenele naturale)

Dar: nu-i timp/loc de râs, acum te-a găsit râsul, nu-i deloc de râs, ce-ţi veni să râzi, ce găseşti de râs aici, nu găsesc nimic de râs la… etc… (instituie sau sancţionează coduri comportamentale);

Pe când: nu râde pentru că nu înţelege, nu ştie de ce râde, cum să râdă dacă nu pricepe, etc… (se instituie ca un indicator al culturii sau nivelului de inteligenţă şi educaţie);

Iar râsul: nechezat, behăit, ca un tril, grohăit, lătrat, etc… caracterizează, eficient şi drastic, prin valenţe onomatopeice corespunzătoare.

Nu putem vorbi însă de umor şi râs fără să amintim de funcţiile şi atributele sale sociale pentru că din acest punct de vedere cele două manifestări au implicaţii profunde în procesul de formare şi întreţinere a grupului în limitele profund morale ale socialului uman.

Putem aminti despre funcţiile de:

Liant social: la petreceri, sărbători, oamenii se adună împreună cu principalul scop de a se simţi bine, iar acest lucru se petrece mai ales râzând, fiindcă acest exerciţiu creează relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, ducând şi la creşterea capacităţilor intelectuale. Să nu uităm, chiar şi cuplurile de îndrăgostiţi râd mult mai des prin comparaţie cu alte cupluri în care lipseşte afectul, iar această situaţie este, în mod sigur, provocată de creşterea nivelului endorfinelor;

Ierarhizator socio-cultural: observăm că oamenii nu râd toţi la aceleaşi glume şi ne putem întreba, ba chiar deseori o facem, de ce râde omul simplu (rural, urban, cu specificaţiile urban-industrializat şi urban-periferic, spre deosebire de omul cult, evoluat spiritual);

Funcţia educativă: stârnind râsul prin ironie, societatea induce ideea scăderii performanţei, cu reflectare în plan social: mai puţine şanse la promovări, cuceriri, succese, etc;

Funcţia coercitivă: râsul ridiculizator provoacă individului, senzaţia de ruşine activând astfel mecanismele ei mobilizatoare;

Funcţia socio-morală: aici străvechiul dicton „ridendo castigat mores” este de unul singur în măsură să dea importanţa acestei funcţii.

În plan individual, însă cu fermă reflectare în social, exerciţiul râsului, fiind eliberator de endorfine, creează, şi este bine să repetăm această constatare, relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, creşterea capacităţilor intelectuale. Şi aici cred că un exemplu se impune. În anii şaizeci vestul Europei era confruntat la nivel social cu actuala noastră problematică de alienare, intransigenţă nejustificată în raporturile interumane şi o aparent nejustificată tendinţă spre agresivitate şi, implicit, violenţă. Numai că, atunci, aceste manifestări, au fost atent studiate de psiho-sociologi, deoarece ele afectau dramatic fundamentele normalităţii sociale şi a fost găsit remediul!

Au fost înfiinţate la sugestia cercetătorilor, dar şi cu voinţă politică, cluburile: Zâmbiţi, zâmbiţi! (Surriez, surriez, varianta franceză, pentru neîncrezători). În aceste cluburi, oamenii erau învăţaţi să considere zâmbetul un factor sine qua non al comunicării interumane. Prin urmare făceau exerciţii de a se adresa unii altora, rostind mai ales banalităţi, în orice condiţii, cu zâmbetul pe buze. Exista chiar obligaţia, ca persoanele care lucrează cu publicul, să fie membri ai respectivelor cluburi. Aproape firesc, în aproximativ un deceniu, tensiunile sociale s-au diminuat considerabil, a scăzut semnificativ rata infracţionalităţii, ba chiar şi numărul accidentelor rutiere, fiind cunoscută nocivitatea agresivităţii la volan şi implicit a crescut productivitatea muncii, ştiindu-se că oamenii relaxaţi se pot focaliza mult mai eficient pe rezolvarea sarcinilor ce le revin. Ei, da, ar spune cârcotaşii, a fost făcut totul pentru ca omul să fie mai bine exploatat de către om şi să crească profiturile capitaliştilor, aşa cum am învăţat noi la marxism-leninism. Da! Numai că răspunsul cel mai potrivit la această acuză ar fi, paradoxal, o întrebare: Şi ce dacă?

Dincolo de orice dilemă însă, trebuie să avem în vedere implicarea factorului de decizie în rezolvarea unei asemenea problematici sociale deoarece în absenţa unor implicări energice ale acestui nivel, orice plan este sortit eşecului. Iar acum, când mulţi dintre noi merg în ţările Europei Centrale sau Vestice, ne mai uimeşte încă faptul că oamenii de acolo se poartă într-un mod care ne încântă, dar ne şi nedumereşte într-o oarecare măsură. Tindem să credem că este doar efectul bunăstării, fără să ne gândim la intervenţia decisivă, la un moment dat, a factorului educativ. Iar educaţia s-a făcut folosindu-se forţa terapeutică a zâmbetului. Deci, precum vedem, se poate! Dar numai dacă se vrea!

Şi, printr-un nou recurs la dicţionar, vom găsi desigur o definiţie a râsului: „acţiunea de a râde şi rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de un sunet specific nearticulat” . Putem constata din nou că o simplă definiţie nu poate şi consider că nici nu îşi propune să cuprindă o atât de largă fenomenologie.

Prin urmare, dincolo de definiţii, putem afirma că râsul, ca fenomen complex şi specific determinat de umor, defineşte un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Despre umor și râs” →

Vavila POPOVICI: Plânsul bătrânilor (poezii)

Mi-e teamă

A început să-mi fie teamă de bătrânețe
mai mult ca de moarte!
Mi-e teamă de foame, de frig,
de lipsa de dragoste.
Mi-e teamă că ne vor sui în copaci
și vom cădea răniți
de crengile lor neprimitoare.
Mai mult ca de moarte
mi-e teamă de bătrânețea
cerută Domnului cândva.
Mai mult ca de moarte
mi-e teamă de bătrânețea mea!

(Volumul Poemele iubirii-2011)

Plânsul bătrânilor

„Voi, cei simpli, învăţaţi cuminţenia

şi voi, cei nebuni, înţelepţiţi-vă!”

– Pildele lui Solomon

Bătrânii află și simt sensul vieții

mult mai clar, mult mai devreme.

De aceea, uneori se-ncruntă, se adună în sine,

să nu se piardă-n afară,

în lucruri, cuvinte sau gânduri de prisos.

Plâng și se bucură bătrânii,

cu lacrimi secătuite, noaptea, în singurătate,

doar cu Dumnezeul lor în gând,

scurtimea vieții, dar și sensul ei, aflând.

Copiii nu le – înțeleg gândul, tristețea,

străinii nu le pot înțelege durerea,

absenții nu pot vedea lacrimile,

surzii nu pot auzi

cum le bate singurătatea zilnic, la ușă.

Despre frigul din sufletul lor,

nimeni nu-ntreabă, nimeni nu știe!

Și-n timp ce-n jurul lor

adie vântul tristeții, al singurătății,

bieții bătrâni,

Continue reading „Vavila POPOVICI: Plânsul bătrânilor (poezii)” →

Angela NUȚU: Cum ne păstrăm sănătatea mintală în timpul pandemiei?

Frica este cea care ne face mai mult rău decât orice altceva, decât orice problemă medicală sau de orice altă natură. Potrivit specialiștilor, cu cât atitudinea și starea noastră psihică este calmă și pozitivă, indiferent de natura problemei, cât de mare sau gravă ar fi aceasta problemă, cu atât avem șanse mai mari să ne fie mai bine; asta deoarece sistemul nostru imunitar este în strânsă legătură negativă cu stresul, respectiv pozitivă cu relaxarea și tonusul psihic din viața noastră.

În opinia psihologului Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză, am învățat de-a lungul timpului (ca specie, nu doar ca individ) că dacă prevedem pericole și facem strategii în avans, avem șanse mai mari să avem ce mânca, să rămânem în viață, să perpetuăm specia și puii de om să crească și să fie în siguranță, etc. Totodată, am învățat atât de bine această lecție, ne-am dezvoltat capacitatea de a previziona atât de mult încât acest lucru se poate (si uneori o face!) întoarce împotriva noastră. Pentru ca avem această dublă sau triplă calitate a creierului nostru, avem rațiunea, mintea conștientă și avem EMOȚIILE, instinctele, instinctul de supraviețuire.

„Astăzi suferim de atacuri de panică fără să existe NICIO amenințare reală – nici pantera sau ursul, nici foametea, nici războiul, nici atacul tribului vecin venit să ne ia hrana sau să ne siluiască femeile etc. Astăzi avem anxietate, doar uită-te ce se întâmplă, astăzi, când oamenii sunt nevoiți să stea în case; sau anxietate de ieșit afară, între oameni, între semenii noștri. Astăzi, avem stări de frică fără obiect și motiv, avem fobii de lucruri sau animale cu care de fapt nu ne interesectăm mai deloc sau chiar niciodată. Știai că, statistic vorbind, în mai mult de 80% dintre situațiile în care ne temem de ceva rău care ni s-ar putea întâmpla, de fapt acele lucruri nu se întâmplă niciodată, sau nu sunt atât de grave pe cat ne imaginăm?! ”, explică psihologul Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

***

Ghid de supraviețuire … mentală în plină pandemie de Covid-19

Meditează. „Mulți se sperie de această concept deoarece automat se gândesc la metodele complexe din filme. Este o modă poate, dar tu fă-o așa… cinstit și relaxat, pentru sufletul tău! Dacă nu ai vreo metodă anume pe care să o cunoști, e simplu: stai într-o poziție relaxată și observă-ți respirația, bătăile inimii sau gândurile care vin și…ghici ce? – trec! Doar observă-le, nu le urma, nu le combate! Fă acest lucru ori de cate ori ai ocazia sau ai nevoie. Începe cu câte 5, maxim 10 minute, nu te arunca la prea mult timp încă de la inceput. Altfel va fi ca la dietele cu o roșie pe zi… te va ține până pe la ora 16-17 când devastezi frigiderul”, explică psihologul Angela Nuțu.

Introspecția. „Stai cu tine și întelege-te. Iartă-te! Acceptă-te! Cunoaște-te! Spuneți mereu că cel mai bine e așa cum se întâmplă, că era nevoie în drumul tău, în viața ta să ai acea experiență, care o fi ea, mai ales acelea care nu-ți plac, ca să fii mai mult, să fii mai conștient, să fii mai puternic, mai iertător sau plin de compasiune etc.”, spune specialistul.

Râzi. „Fă din asta un obicei! Construiește o „autostradă” pentru atitudinea de joacă, de bucurie. Uneori este bine să nu ne luăm prea tare în serios! Dă-ți voie să „greșești”! Dacă te temi de ridicol sau de greșeli, fă-le special! Imunizează-te! Ieși din casă cu tricolul pus pe dos și observă, cu uimire, cum pământul nu s-a oprit din rotație pentru că tu ai făcut acest lucru”, este de părere psihologul Angela Nuțu.

Continue reading „Angela NUȚU: Cum ne păstrăm sănătatea mintală în timpul pandemiei?” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt

„Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci

folositor, neputincioşilor doctor, împăraţilor

ajutător, purtătorule de biruinţă, mare mucenice

Gheorghe, roagă pe Hristos-Dumnezeu, să

mântuiască sufletele noastre!”

(Troparul Sfântului)

Întruparea Logosului dumnezeesc, cu Voia Tatălui ceresc, întru Omul vlah desăvârşit Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, prin Duhul Sfânt, a deschis Stăvilarele cerului pentru pogorârea harului Mângâietorului peste cei doritori să cunoască Adevărul revelat, dreapta Credinţă a Evangheliei cu Învăţătura, Faptele, Jertfa, Crucea şi Învierea Domnului, Iubirea, Libertatea, Sfinţenia şi Nemurirea dumnezeiască, netezind astfel calea omului chemat şi ales spre Sfinţenie: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19)

Actele martirice răsfoiesc filele personalităţii suprafireşti ale frumosului prinţ thrac, ajuns general al imperiului roman, slăvitor al Crăiesei Vlaherna – Carpatina Fecioara Maria şi sfânt slujitor al Împăratului împărăţiei veşnice Iisus Hristos, prin credinţa sa arzătoare, curajul temerar, răbdarea nemărginită, suferinţa ascetică, patimile mistice, miracolul minunilor, dragostea sfântă, jertfa mucenicească.

Actele martirice însumează Cartea sacră a Creştinismului hristologic scrisă cu sângele martirilor, ocupând locul de aur după Noul Testament, putând fi numite fără nici un echivoc şi Testamentul jertfei supreme al creştinilor theofori – hristofori.

Traducerea Actelor martirice a fost una din dorinţele aprinse ale inimosului părinte profesor universitar doctor al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, Ioan Rămureanu, traducere publicată în Actele martirice, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1982. În cartea Actele martirice locul de frunte între aleşii lui Dumnezeu îl ocupă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice Universale a Mântuitorului Iisus Hristos.

Desăvârşirea omului întru religiozitatea credinţei sale, întru sfinţenia ortodoxiei este „Urmarea lui Hristos”, întru totul şi întru toate: în gând, cuvânt şi faptă, în rugă, suferinţă şi iertare, în adevăr, libertate şi iubire, în credinţă, curaj şi jertfă, în bine, frumos şi dăruire, în cruce, mărturisire şi înviere, până la sălăşluirea lui Hristos în el, căci: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Ap. Pavel, Epistola către Galateni 2, 20)

Omul, Prinţul şi Generalul thrac Gheorghe a crescut până la statura bărbatului creştin desăvârşit, atingând astfel cununa măsurii deplinătăţii întru Împăratul Hristos.

„Martirajul şi Minunile Sfântului Mare Mucenic-Megalo-martir-Gheorghe reprezintă un monument literar de o inestimabilă valoare duhovnicească şi o mărturie a tăriei statornice în pătimire ca obol adus adevărului hristic, dar şi a sprijinului pe care Însuşi Hristos îl acordă tuturor celor care îşi asumă pătimirea şi moartea pentru El.” (v. I Petru 2, 20; I Petru 3, 14-15; I Corinteni 15, 31; II Corinteni 4, 11).

„Ba mai mult, prin minunile sale, prin sprijinul dat celor care l-au chemat în ajutor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ne desluşeşte, dezvăluindu-ne, taina vieţii şi a lucrării sfinţilor. Minunatele sale fapte sunt săvârşite mereu prin puterea şi lucrarea, în şi prin el, a lui Iisus Hristos.” (Mucenicia şi faptele minunate ale Sfântului Gheorghe. Trad. de Lidia Rus. Introducere, note şi comentarii: Remus Rus. Ed. Sofia, Bucureşti-2016, pp. 26)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă deschide larg porţile Primăverii vieţii naturii şi ale omului ales: „când o nouă viaţă îşi croieşte drum spre lumină şi mai ales răstimpul în care viaţa însăşi este purificată, curăţită prin apă, prin alungarea duhurilor rele; acum animalele, dobândind parcă darul gândirii raţionale, vorbesc; cerurile îşi deschid porţile ca iubirea de sus să se pogoare asupra pământului şi a pământenilor, dându-le totodată sănătate,vioiciune şi dragoste.” (The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia,op. cit. p. 36)

23 Aprilie este Ziua preafrumoasei încoronării, a întronizării serenisime a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu aura veşnică a sfinţeniei hristice.

Tradiţia şi obiceiurile populare dacoromâne îl prezintă pe Sângeorz ca pe împlinătorul ciclului vieţii, luând cheile de la confratele său întru Hristos, Sâmedru, cărora văzând Dumnezeu că cei doi se bucură cel mai mult de cinstire în lumea Sa creştină le-a zis: „ – Iaca, de acuma, vă încredinţez vouă cheile vremii, şi la porunca Mea aveţi să închideţi, devreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor.” (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă Viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile. Selecţie şi adaptarea textelor de Costion Nicolescu. Ed. Meteor Press; I.Ghinoiu, Mitologie Română, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti-2013; Panteonul Românesc. Ed. Enciclopedică Bucureşti-2001).

Mărturii însemnate, deosebite, revelatoare despre Sf. M. Mc. Gheorghe aflăm în Chronicon Pascale scris pe la 354, completat în 629 şi 1042, (Bully, Margaret H., Sf. George for Merrie England, George Allen & Sons, Londra, 1908); în Viaţa Sfântului Teodor din Sykeon, scrisă în veacul al VII-lea, aflăm că tânărul getodac Gheorghe era general în armata traco-romană. (Three Byzantine Saints. Contemporary Biographies of St. Daniel the Stylite, St. Theodore of Sykeon and St. John the Almsgiver, trad. E. Dawes şi N. H. Baynes, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1977, cap. 5, p. 89), Codul Vindobonensis latin scris pe la 954, (Informaţiile sunt preluate din Piotr Grotowski, Cracovia, „The Legend of St. George Saving a Youth from Captivity and its Depiction în Art”, art. reprodus din Series Byzantina I, Varşovia, 2003, pp. 27-77), Martirologiul siriac, Martirologiul Heronymianum („Martirologiu”, art. de Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003, p. 552), Istoria scurtă a lumii, scrisă în 1050, de George Kedrenos / Georgius Cedrenus, cronicarul italian, arhiepiscopul de Genova Jacob de Voragine/ Giacomo da varazze (1230-1298), ne spune că nobilul Gheorghe era cavaler, prinţ de Cappadocia, ajuns în provincia Libya, în cetatea Silene/ Selene, unde se petrece episodul cu balaurul. (Legenda aurea. Vulgo historica lombardica dicta, recensuit Dr. Th. Graesse, Editio secunda, cum Aprobatione Rev. Administratoris Ecclesiastici per Superiorem Lusatiam, Lipsiae, impensis Librariae Arnoldianae, MDCCCL.), stareţul Mănăstirii Eysham, Aelfric (955-1020), face cunoscută viaţa Sfântului Gheorghe, cu faptele deosebite, minunile, jertfa şi mucenicia lui în literatura medievală, fiind traduse în limba anglo-saxonă. (Adamnan. De locis sanctis, ed. Denis Meehan, Dublin Institute for Advanced Studies, Dublin, 1958; Aelfric, Lives of Saints, ed. Walter Skeat, Early English Text Society, Londra, 1881; The Anglo-Saxon Chronicle, ed. James Ingram, trad. James H. Ford, El Paso Norte Press, Texas, 2005), istoricul Jacob Burckhardt (1818-1897) etc.

Încununata hagiografie a prinţului, generalului, sfântului Gheorghe, purtând aura Cavalerului demnităţii păstrată asemeni Cavalerului Trac şi varietatea reprezentărilor artistice de excepţie, se reflectă, se răsfrâng, bucurându-se de marea popularitate a Pământului: prin mulţimea lăcaşurilor de cult, bresle, ordine cavalereşti, protector al armatei, marinei, cercetaşilor, ţăranilor, al numeroşilor cavaleri, prinţi, regi, împăraţi, voievozi precum Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Bibescu, etc., ocrotitor al multor ţări, oraşe, comune, ape, munţi din lumea creştină: Anglia, Antiohia, Aragon, Armenia, Barcelona, Bucureşti, Catalonia, Constantinopol, Franţa, Ferrara, Georgia, Georgia (USA); Georgia de Sud, Georgetown, Sfântul Gheorghe, Gheorghieni, Sângeorz-Băi, Giurgiu, Grecia, Genova, Lituania, Portugalia, România, Veneţia.

Preţuirea sacră a Crăiesei ceresco – pământeşti Fecioara Maria şi dragostea Fiului ei Hristos, l-au supraînnobilat serafic cu distincţia rarisimă de: Purtător de Biruinţă!

Lângă Ierarhia Numelor Divine, reconstituită de marele sfânt dacoromân Dionisie Areopagitul, sub aura „Numelui mai presus de orice nume”, HRISTOS, în iconografia mântuirii hristice, trei mari traci, geto-daci, din întreaga omenire au ajuns până la înălţimile serafice ale demnităţii dumnezeirii, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Sf. M. Mc. Gheorghe.

Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, Maica lui Dumnezeu, Crăiasa cerului şi a pământului, Ioan Botezătorul – Înaintemergătorul, vărul, naşul lui Iisus -Mântuitorul şi prinţul Gheorghe, cel mai mare dintre sfinţi, după Ioan Botezătorul, încununat cu sceptrul Biruitorului său Hristos, ca Purtător de Biruinţă.

„Îmbărbătează-te şi te veseleşte, iubite Gheorghe (îi spune Împăratul Vieţii veşnice – Hristos), căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Şi Mă jur pe Mine şi pe sfinţii îngeri, că dintre cei născuţi din femeie nici unul nu este mai mare decât Ioan Botezătorul, şi că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ţie.” (Acta Sanctorum, aprilie 23, (1675-), pp. 100-163; The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia, Oriental Text Series I, textele coptice editate cu o traducere englezească de E. A. Wallis Budge, Londra, D. Nutt, 270, Strand, 1888, p. 52)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt” →