Simon JACK: Din roua ierbii (poeme)

Din roua ierbii eu îți șoptesc în verde
E crud cuvântul meu pe buze de pământ,
Tu îl primești ecou pe lira ce se pierde
Plângând poeții în sonete pe ramură de vânt.

 

Văzută-i liniștea din flori cum urlă
Polenul în nectar vibrează asurzitor pe câmp,
Când umbra fluturilor încet se curmă
Și zace-n asfințituri răvășite într-un gând…

 

Din roua ierbii eu îți clădesc noi fluturi
Cu aripi înălțate-n cerul dintre noi,
Din zborul lor firav, te desenez în luturi
Și-ți dăruiesc argintul ploilor din nori!

Vei înverzi de viață și iarbă îmi vei fi
Sub talpa mea de gheață o urmă de amor,
Cu greierii de-o șchioapă în nopți de reverii
Îmi vei cânta odihna și-n zori să nu mai mor.

Din roua ierbii în dimineți curate
Sărutul cald, avid, pe gene îl strivești,
Să-ți simt arcada inimii pe pleoape
Și ochii nesfârșiți când stai să mă privești! …

 

De ce sunt vulturii în doliu?

 

Aprioric fuge gândul
într-o stea ce nu-i pe ceruri,
El o știe doar din viermii ce mă colcăie
pe văluri, insomnii retrocedate
unui pinten de etern,

scot fântâni de plăsmuire
dintr-o apă cursă invers în țărâna unui
mort beteag,
le fac lebede stufoase de mărimea
unui Graal,
aud ropote-n cavaluri si în buciume
de cort, a plecat un pustnic doge
la cosit de snoave verzi
pica soarele-n eclipse rămurite peste
foamea de lumină
ca să vezi si să nu crezi,

ostoit de-a valma-n strunga unor
ingeri oieriți, un zbor magic
fără aripi cade în picaj pe-un troliu
ca o zvastică de iad portit,
se ridică scări din plumb
dintre brazde fumigene pentru cei ce orbi
mai cred că pasca se mănâncă
doar în gând,

de ce sunt vulturii în doliu?

Continue reading „Simon JACK: Din roua ierbii (poeme)”

Mihaela BANU: Rog timpul să-mi lase răgaz (poeme)

Rog timpul să-mi lase răgaz

–  Sonet –

 

Atât mi-aș dori ca să zbor,
Cu tine, departe de lume,
Să scriem poeme antume
Și-apoi liniștită să mor.

Strivind desuete cutume,
Aș vrea să mă-mbăt de amor,
În carne, să simt vorba dor,
Ce glasu-a-ncetat s-o sugrume.

Rog timpul să-mi lase răgaz
S-avem timp destul să iubim.
Povestea s-o scriu c-un plaivaz,

Urmașilor să le-amintim,
Că viața nu are alt haz;
Iubind, vom uita că murim …

 

Strâng liniștea …

Strâng liniștea din zorii dimineții,
Iar din amiaza zilei iau tumultul
Și-mi înfirip din ele mersul vieții,
Adăugând la ceas târziu ocultul.

În gânduri caut întregit răspunsul,
La întrebări ce timpul mi le pune
Și caut să-nțeleg tot nepătrunsul,
Cu mâini împreunate-n rugăciune.

Adulmec vraja care se prelinge
Din dorul meu înseninat de vise.
Sub teii-n floare-alerg, privind cum ninge,
Pe sufletul speranțelor promise.

 

Ce bine mi-e când dorm în gând la tine

Ce bine mi-e când dorm în gând la tine.
Nu port povara gândurilor mele.
Umblu pe poante moi, de balerine,
Până-mi zâmbesc frumoasele zorele.

Pășesc prin vise, rătăcind agale…
Mă pierd în dorul tău și cat spre stele,
Să îmi arate cea mai dreaptă cale,
Spre dimineți cu ghiers de turturele.
Continue reading „Mihaela BANU: Rog timpul să-mi lase răgaz (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Ştefan cel Mare și Sfânt

  

        Fericit-a Domnul Ţara Moldovei la ceas de grea cumpănă pentru ea cu un om drept, cinstit şi curajos, cu mare dragoste de neam şi ţară, punându-l în calea tuturor nemerniciilor acelei lumi, pentru a fi ’’pumn în pieptul furtuni vremilor’’ de atunci, ostoind râvna hulpavilor străini doritori să guste din dulceaţa acestor pămînturi şi scăzând trufia celor care se credeau stăpânii lumii.

          Născut din viţă veche domnitoare la binecuvântatul leat 1433, ŞTEFAN, copil fiind, a vieţuit o vreme prin mijlocul celor nevoiaşi pentru a le şti amarul vieţii, zilnicitele bucurii şi necazuri, ca atunci când va lua frâiele domniei să cunoască sufletul poporului său, trebuinţele şi nevoile acestuia. Tocmai de aceea domnul nostru nepereche a fost şi a rămas veşnicit în inimile noastre ca fiind CEL MARE, mare prin faptele de curaj şi vitejie ce l-au ridicat în slava lumii, mare prin sufletul său apropiat de popor, mare prin credinţa şi smerenie faţă de Domnul care i-a ocrotit fiecare clipă a vieţii sale la Baia, la Lipnic, la Vaslui, la Valea Albă,  Războieni, la Codrii Cosminului, unde a ieşit învingător.

          A ştiut mai bine ca oricine că neatârnarea ţării, bunăstarea şi liniştea dinlăuntrul ei trebuiesc plătite mereu şi mereu cu ortul veţii, că vama cerută nu e niciodată prea multă şi prea mare pentru ca neamul să poată dăinui mereu în găuacea în care  l-a aşezat din începuturi Măritul. În cei 47 de ani cât a domnit a născut din măreţia faptelor sale de curaj,  bărbăţie şi credinţă, legende pilduitoare care vor însufleţi şi infiora neam după neam sufletul celui slab, dîndu-i putere şi speranţe atunci cînd vremile îi vor fi potrivnice şi în cumpănire, îi vor oţeli braţul său moale şi fără de putere, îi vor iuţi şi înflăcăra gândul său prea mic pentru prea marile şi mincinoasele vremi.

         După fiecare luptă, în smerenia lui, Ştefan a mulţumit Domnului, ridicându-i şi închinându-i cîte o mănăstire, mărgelând astfel pământul Moldovei cu neasemuite frumuseţi: Neamţ, Putna, Voroneţ, Văratic, Suceviţa, Moldoviţa, Arbota, Agapia, ştiind că numai aşa îl va mulţumi şi bucura pe Măritul, pentru  ca El să ţină cât mai mult parte neamului acestuia bun şi răbdător. Astăzi tot mai mulţi suntem nevrednici de dragostea Lui pentru că ne-am îndulcit cu felurite păcate care ne gudură şi ne linguşesc mărirea, fără a gândi la binele şi fericirea ţării, uitând că dacă ei, ţării, îi va fi bine, fericiţi vom fi şi noi dimpreună cu ea .

          Şi nu ştiu cum se face că de la o vreme semnele pe care ni le trimite Domnul ne arată că vremile cele rele sunt tot mai aproape de noi. S-a subţiat prea mult vâna noastră cea veche, s-a lenevit gândul cel mare şi înălţător, s-a tot micit curajul, bărbăţia şi fala cea dătătoare de putere de am ajuns doar umbra a ceea ce-am fost odată. De aceea lui, NEMURITULUI nostru cel drag îi spunem cu nădejdea în inimă şi glas, MAI VINO ŞTEFANE şi ne spală din ruşinea păcatelor ce au cuprins ca volbura sufletele noastre. Că de te-om şti măcar şi o singură clipă alături de noi, ni-i deştepta spiritul întărindu-ne braţul şi cugetul, dându-ne tărie să fim iarăşi ce-am fost ca pe vremea ta, ca vremelnicul şi schimbătorul noroc să-şi mai întoarne faţa şi către noi măcar pentru o vreme. Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ştefan cel Mare și Sfânt”

George ANCA: Feluri de surâsuri

Culmea înghesuielii, să stea şoferul pe scară, n-aveţi un bilet? încercaţi la şofer, noi suntem din Focşani, îmi caut nepoata, un cimitir şi restaurantul Pajiştea, ăsta e cimitirul, e clar, am făcut armata trei ani şi două luni la Odorheiul Secuiesc, opt ore de instrucţie pe zi, băiatul la Târgovişte, numai un jumate, e a zecea lună. Birou de copiat acte, copişti aducându-şi din vechime manuscrisele, printre rafturile Rat-Anna, piesă inclusă romanului after all şi cristianitatea din an.        Scrisul e tăcere, cititul tăcere, toată rumoarea omenească şi cosmică transfigurată premormântal, cu cât mai vastă, mai fluviu, literatura, mai ales la persoana a treia, tipăreşte silentizarea obştească, interzis tiparul, bâiguiri nietzscheene de ghettou previzionat şi prin Jaspers, într-o Viaţa Românească, abia te mai asurzesc întru nefiinţă, strigă-te manuscris din rărunchii muţilor de nevoie, tot cântecul pe abur de nemişcare, plângi Ieremie-Brodski, în unde pe alături, cerc polar ochelar tropicului. Cock-ward Peace Day (traducere liberă din Pis Dei) – elevii au preferinţă bestială, maniacii, cu urechea la apelul fetelor între ele, află cum le cheamă şi le cheamă.

         După aproape patruzeci de ani, că l-a trimis taică-său, ăla o fi mort acum, a mers mai spre florărie, şi-a scos chestia, aude şi fie-ta, n-ai (mai) continuat, ăia sunt bolnavi, nu mai fiţi din speriate aceleaşi curioase, flacăra minusculă a brichetei umplând de milă pe bătrân, să mergem la femei, zisese Alexandru Macedon, ia uite unde a băgat pâinea, a, măgarul, fata misă citise eroic transcopia şi nu se opusese, pe ce mai scrii, de toate, tot ea, spumei-spudei-spudei-săpunărei, lei, spune-i, era şi-un şlagăr de talcioc, terţiarul bun la istorii paginate, vezi Forsythe, la rece, oval-room clean-Krim, prin romane binefăcători criminali, ahtiindu-şi victimele complice la lectură, se leagă şi jurnalul, am nevoie de-o cădere, autorecuperatoare.

         Gata? Nu, stai acolo să-i schimb lui Jane, e frumoasă toamna, nu suntem pregătiţi de ea, nu ne plăcea odată duhoarea sfârâită a pastramei cu must printre trestii, sub firmă, adio ravac de munte,  cine n-o fi cunoscut catastifele din veac ale traiului, măcar pe pământ ori în aer, Nav Bharat Time, calamburezi pentru ravac, chiar tu, la interviul meu, eu mă duc cu un căcat pe mine, cu ce pizdoaia mă-sii mă duc, dacă te-am întrebat, parcă n-ai citit scriindu-mă, pe dictate, aşa, se dictează tăcerea, se imprimă recitări de strigoi.

         Piesa mea vreau să fie numai acţiune, aşa e a mea, mişcare şi a memoriei şi a gândului, erau patru lumânări, Jane, Felix, tu, mama, aţi aprins şi pe tata, v-aţi stins, a venit lumina, râsesem toţi, câinele lătra la unison şi nu ne mai puteam opri, filmul se întrerupsese, păpuşă, să-mi dau cu lingura încinsă pe la câş, de când mănânci mere, perioada mea copistă, sufi iqbalic. Jumătate nu era ţigan, ori nevastă-sa. Câinele îmi plonjează pe faţă ca păienjenii în Dharamsala (tibetană). Frederick Forsyth’s The Devils Alternative, 1979 (acţiune 1982-1983, cf. Orwell): Do you know the port of Constantza on the Romanian coast? (p. 214).

         Transcrie-mă pe undă întortocheată pas, o picătură ardă amorului de cvas, cu zdrov ciuvec de faţă curente picăţele lungite circuite pe nuci până la piele, slăvită impotenţă pe broderii hormon armoniu de restricţii femeii gramofon, mănâncă-te necază ne cază falca turcă nebaladată oaste pe coasta de sub furcă, zăbala dreaptă câşul neirtător nu scrie herozilor prostirea cenuşa pirostrie.

         Ce nasoale, să poţi să le povesteşti un roman, să nu poţi să le povesteşti o şedinţă, ele cu jeteurile, da’ sunt comedii, da? da, excelent (duminicile astea), să progresezi ia note de 9 şi 10, conserva de fasole şi şniţelul presat de curcan oceanic, mai scurte jupele, bursele, al doilea congres al helenismului, mă retrag din sanscrită şi antropologie, berbeceşte, cum de-a născut mama trei copii în zodia asta, şi câinele ăsta o cutie neagră de sentimenturi.

         Ţiganca de Grigorescu în cabinetul lui Antonescu. Nu era Magda, ci Georgeta. Ne mutăm după personaje-actori, între Flaubert şi Rebreanu. Azi, vom continua ramolismentul maniac, nu luciditatea eroidă, pe ploaie, la catedrele de matematică, înapoi, la răscrucea Gala, apoi reclamaţia cocotei, ce-a zis senatul, după ceartă, căciulari pe băltite table prin Cişmigiu, nevasta părăsită la spaţii verzi, diastola-sistola luminii, alt întuneric, la noapte sub ciuperci.

         Dicteul soarelui de după ceaţă. Oblivion. Autodafeul cocotei. Când se sinucide, ce faci, că aţi mai păţit-o cu aceeaşi. Nu se va lua leafa întreagă pentru că nu şi-au plătit studenţii străini taxele în dolari. Stoilow, filolow, inginerul Cabiriei, Sonata de Cesar Frank, Arabesca de Schumann, O, sole mio, panourile matematice, mă umflase secretara de partid, vine madame Honnecker, Ţiţeica a fost inspector general, şi Coşbuc, şi Minulescu, şi Eminescu a fost, l-a inspectat pe Creangă, Solomon se interesa de ascultători, centralista că mă caută rectorul, vrea album Tătărăscu, Grigorescu, îi trimit Ţuculescu, Grigorescu şi icoane pe sticlă, ziduri dărâmate, lasă, Andreescu fusese în gândul meu, nu şi-n raft, cu şi fără model picteaz-o pe dumneaei, toţi inginerii angajatei temporare.

         Astianax şi nu l-ai răpi Deifob imitatul Atenei am zis Homer ai răspuns Eminescu, auzisem Hafiz Baudelaire nemaiavând loc de beckettieni lăsaţi-mi-l strigase Hecuba Andromaca arde hainele duvaliene.

         Croitorul de femei, regizoarea, unde-ai cunoscut-o tu, păi, mate-fizică, p-ailaltă, guguştiuca-păsăruca a început să cânte, suspiciune de alcool, contra-povestire, Neluţule, ai vrut să mă violezi, şi era cu două-trei capete mai mare decât ministrul, jocul exemplarelor din Becherescu (80), dedicaţia către Hortopan, o pe Zoe, e bine, Ovidiu supărat că nu ne-am dus la expoziţie, cum şi-a rupt Eminescu princeps-ul şi Creţia îi încercuie abisul urii cu suspense, ghid, surse, satura, Id musulman, I.D. Ştefănescu, Steinmatzky, vine tata, păi n-a murit? poate vine-n plumb-plop, bine, domnule, de ce nu sunteţi de acord, lunganul ăla cu baronul, de la Buzeşti la Ana Ipătescu, palma buldozerului cu vibraţii pentru Bruce Lee, if, capitale criminale, care mai de care, forma-ntâi a armistiţiului, renunţasem la reviste pentru vreo libertate tăcută, Muşata-Otakar-Lupaşcu, frământătoare provincii.

         Relaţiile se închegaseră lume. Comparasem pe Eminescu (sfâşiindu-şi cartea) cu Antonescu (răspunzând la proces). Rasa, uite-o, nu e, înconjururi de fascisme, vanitatea tinerilor din când în când. Sarmale şi resturi, n-ai gusta Beckett, că ar fi pentru sătui, nu, rataţi şi impotenţi îl animă, nu te mişcă, tot sătuilor de scris în căutare de altceva li s-ar adresa, neînţeleşi, mortul din buric, în centrul unde scormonisem ieri, până azi, acoperit, jurnalul e moara, n-o duce după saci, lasă-i să vină, lipeşte-i şi umple-i cu gunoaie întâmplătoare, rostul tinereţii de s-o traduce în supravieţuire, vârste extreme, creştin pentru celălalt, sufocă-te-n trebăluire, adă filme de aviaţie.

         Autodeterminare plină de aşteptări. Nu-mi place Beckett, am văzut Godot la Paris. Stafilin e al lui Arghezi, proastelor, nu Stachelin helvetul. Am scăldat-o cu Giacometti, maeştri de sine, coloanele opal ale lui Bubă, discurile lui Tudor. V-am împăcat câte-un pic, întinsesem mâna şi am primit primul catalog, trei titluri, soţialitate, coniac şi ness, autoiluzionări, rugăciune. Înserarea londoniza reproşuri, când te văd aici, vă căutaţi în modă, nu ne-ntâlnim deci numai la înmormântări, cine ştie ce decor ne-o fi îngropând şi pe plăcere, pierdut subiectul-contrast, mă scuzasei, adevărul că sunt pe jos, ori că i se poate întâmpla oricui, ce-ai mai ţipat, invers, pentru sticla aia, le-aş fi spălat dacă era apă caldă, te sunase naşul, du-te şi tu-n sufragerie, mai stingem o lumină, nu ţi-e ruşine, îmi dai tu ordine, stinge-ţi-o voi.

          Văzuseră Caligula. Punjab, de cinci ori în America, poet niciodată, nu văzuse niciun film. Aniversanţii lui Dragoş, 17 lumânări, poze de Ionuţ. Gobi chirilic. Sunase Victor de la Piteşti. Manuela debitase predilecţia violului şi homosexualitatea hipoacuzicilor. Gabi-şi avea pe-al ei scenograf în RFG. Aunty Margaret mergea la Remus şi la nepoţică, doctoriţa urâtă, pierită de cancer, fecioară pe la 28 de ani şi jumătate. Bătaie cumplită a lăzăriştilor, acum două zile. Palincă, fetească, Bechet (pronunţat Beckett), verisajul se lungise, Dorotheea beată, Cristina, bă, mie nu-mi plac femeile, da’ prefer o femeie cu pulă decât un bărbat cu pizdă.

         Eu i-am lăsat pe-amândoi, eu n-am văzut cum îl cheamă pe-al doilea şi l-am tăiat, eu i-am tăiat pe-amândoi, că nu-i cunosc, idem, eu nu m-am dus. Film vorbit bulgăreşte, cu Gabin. What a relief in Vrindavana. India, moi liubov (Vâlceanov). Shehenaică nostalgie. Simetriile nesfârşirii. Cenuşi în exil. Ken Folett. Solarul şi-l aranjaseră peste conducta caldă, de la şcoală. Mâncam, beam, ţuică de-asta, mai apoi vin, şi povesteam ritualul iubirii noastre. Încălziseră camera dumnezeieşte, şi am visat frumos. Şi tu. Oniţă Ştefan a început să vocifereze că ăia sunt eroii noştri de la ‘916 şi să luăm aminte. Se reîncarna flacără în aer vechi. Floarea dovleacului pe umărul soldatului.

         Românii sunt născuţi funcţionari, i se pare Adrianei. Inot până la genunchi în baligi, şi sunt şi doamnă, spusese mireasa. Pomeni ţigăneşti până-n India. Mâncarea o prepara taicu, baba numai o vindea. Sobe face şi Mariţa. Tras cuţit, mălai albit. Bune vise dă ăst vin, femei frumoase din mopete al lui Ivănescu, wagneriană linişte. Visase c-o Continue reading „George ANCA: Feluri de surâsuri”

Cristinel CRISTEA: Poeme de dragoste

Sunt fericit

 

Când m-am trezit de dimineață

Și-am întins mâinile în pat,

Perna cea rece lângă mine

Îmi spune iar, că am.visat.

 

Ce vis frumos, ce bucurie!

Era de parcă nu era

O zi pe lume fără tine,

Eterna-nchipuire-a mea.

 

M-am săturat de-atâtea vise

Și voi porni în căutare,

Te voi găsi, te voi răpi,

Femeie scumpă, ce mă doare!

 

Și voi păcătui pe loc,

Uitând de orice etichetă,

Doar tu și marea de copii,

Cei mai frumoși de pe planetă.

 

Pe perna ce te aștepta,

Uitând de orișice răpire

O să tresalți în mâna mea

Zâmbind, în valuri de iubire.

 

Te voi fura din lumea rea

Și îți voi da o lume nouă,

Cu dimineți de Paradis

În iarba ta scăldată-n rouă.

 

Iubirea este peste tot,

Întinde mâna și-o primește!

Acest nebun sentimental,

Cu toată ființa te dorește.

 

Eu cunosc legi nepământești,

În lumea mea deosebită,

În care azi împărătești,

Și mă supun să-mi fii iubită!

 

Împărăteasa mea din vis

A luat destinul meu în mână,

S-a încuiat în viața mea

Dând de-nțeles c-o să rămână.

 

Sunt tare trist și abătut

Că o să te iubesc într-una!

Ești Luna mea și al meu Cer,

Ca tine-n lume nu-i niciuna!

 

 

Mă bate vântul

 

Mă bate soarele pe față

Cu raze calde și mi-e greu,

M-a întristat realitatea,

Eu mă visam la sânul tău.

 

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Poeme de dragoste”

Dorel SCHOR: Amalgam

Într-o zi s-a prezentat la cabinetul dentistului Kleinergrois o domnişoară care căuta de lucru. I-a spus că a terminat un curs de asistente şi a prezentat o adeverinţă stampilată, în acest sens.

– Foarte bine, a spus doctorul care tocmai curăţa dantura unui ospătar… Pe tăviţa din dreapta sunt câteva instrumente. Dă-mi, te rog, unul pentru detartraj.

Fata s-a uitat lung şi melancolic la obiectele lucitoare, a ezitat câteva minute şi a renunţat să decidă. Kleinergrois m-a asigurat că orice piesă era bună întrucât erau pregătite exclusiv pentru acea misiune. Tinerele talente trebuie totuşi încurajate, aşa că n-a descurajat-o pe pretendenta la incadrare şi a supus-o discret la altă probă.

– Domnişoară, i s-a adresat el amabil, scoate din dulăpiorul de lângă dumneata materialele trebuincioase pentru un amalgam.

– Pentru ce?! a ciripit ea.

– Pentru amalgam. O să-i preparăm dumnealui o plombă dentară.

Tânăra era frumoasă şi elegantă dar, pe cât se pare, nu prea în temă. A ridicat din umeri şi a oferit o explicaţie gen „am lipsit de la lecţia asta” sau „când eram mică am suferit de otită”…

Bunăvoinţa lui Kleinergtois nu se termnase însă, i-a mai oferit o şansă, dar tipa era cu totul în aer.

Continue reading „Dorel SCHOR: Amalgam”

Gheorghe PÂRLEA: Un deznodământ cu… părticele

 (sau Când dibăcia descoase gura satului)

În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război.

        Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire, privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos.

        Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului.

        Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate peste săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.

        – Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică.

        Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus:

        – Doamneee!…

        Și imediat schimbă numele celui asupra căruia își îndreaptă năduful:

        – Ce-ai făcuuut, Dumitreee!… Ce-ai făcuuut!…

        Și nu reușea nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Uitându-se mirate una la alta, femeile din preajma sa încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei.

        – Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”.

        – Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!… Doamneee!… Ce-ai făcuuut, Dumitreee!

        Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică colbul drumului până-n vârful copacilor.

***

        Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului.

        Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mână, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea moștenitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate.

        Într-o zi, bătrâna nu-și mai găși agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temenicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Un deznodământ cu… părticele”

Mircea Dorin ISTRATE: Hrisov de suflet (poeme)

HRISOVUL  LUI  ŞTEFAN

2 Iulie 1504 -ziua în care a murit Ștefan cel Mare

 

Logofete, ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

*

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

 

O   VORBĂ  ’ MBĂRBĂTARE

 

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Hrisov de suflet (poeme)”

Alina CRISTIAN: Între mine și tine

Între mine și tine
este o inimă
ce bate uneori
revoluționară
alteori tăcută
și cuminte
ca o fecioară
sau arţăgoasă
fără un motiv anume
între mine și tine
va exista mereu ea
inima ce ne apropie
sau ne distanțează
însă bătăile ei
mereu ne unesc
într-un sincron perfect
al unui ceas
ce indică
dragostea exactă
indiferent de vreme
între mine și tine
este o inimă
ce întotdeauna
va îmbrăca
distanţa dinte noi
(cu dragoste…)

——————————–

Alina CRISTIAN

30 iunie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Femeia se va opri-n pragul fericirii

Femeia se va opri-n pragul fericirii

 

Vom pierde și noaptea aceasta neîncepută

cu multe clipe rătăcite-n ungherele inimii

mușcate din foamea somnului întârziat

fără vise și alte trăiri admirabile

de care să-ți pară rău.

Se vor duce orele nemiloasei așteptări,

va înflori pielea pe sânii tăi,

se vor coace-n flăcările silabelor

acoperite de consoane pe sfârcuri

abia rostuind în coaja lor miezul.

Femeia se va opri-n pragul fericirii

de parcă mai departe urmează marea

cu răsăritul lunii din ape,

cu vase de pescuit și alte siluete la orizont.

Dar unde-i faleza aceea liniștită

pe care trec îndrăgostiții ca niște fantome noaptea?

Unde-i farul din golful larg al portului

unde vin și pleacă vapoare?

Se-ndepărtează-n gânduri și vise,

plecăm și noi pe întinderile nedefinite,

ne desprindem de monotonia zilelor,

să zidim în suflet catedrala timpului trecut.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

1 iulie 2019