Din tăcere se nasc cuvintele, acolo unde
timpul nu mai are consistență.
Plutești pe o suprafață
în rătăcire,
într-un ceas fără limbi
se întâlnesc trecutul
și prezentul transparent.
Privește și ridică-te!
Ești tu, puternic, strălucitor!
Ridică-te în picioare și privește!
Asumă-ți propria măreție!
Mergi dincolo de frică. Crești.
Lucrurile se desfac singure.
Știi când să te oprești,
să te bucuri, să înflorești.
Atracție, recunoaștere,
rezonanță, similitudine.
Recunoști cerul și pământul,
apele interioare
și luminile confuze.
Un centru
preschimbă haosul în cosmos.
Mările și fluxurile cosmice
curg prin pietre,
prin iarbă,
prin copaci,
prin păsări și prin tine.
Același cer curge în tot.
Același pământ ne ține.
Un trubadur ești,
respiri viața
printr-o privire proaspătă,
asculți realitatea efervescentă,
în noi direcții mergi,
cu noi provocări.
Un dialog se extinde ritmic,
curgător, moale, viu,
deschis
în fața realităților,
în fața întâmplărilor vieții.
Sunetele și culorile fuzionează
cu aripi de fluture,
asemeni destinului,
adâncurile te cheamă
cu nostalgia secundei,
cu înțelegere,
atât de aprig, atât de fermecător.
Totul este pulsație,
un nou ciclu îl poți modula.
Cu tălpile privești în miezul tău,
prin rădăcinile întinse
pătrunzi în șoaptele nopții,
în întunericul pământului,
în urmele lăsate în carnea,
în oasele,
în urmele și visele
purtate prin timpuri.
În tine sunt toate lacrimile,
în tine toate zâmbetele simțite
și trăite vreodată.
În spațiul vieții
și-al morții ți-s rădăcinile.
Pentru a da lumină,
respirația ta scaldă spațiile realității.
Cu fiecare inspirație renaști,
cele mai îndrăznețe vise
se întrupează,
devin realitate,
cu fiecare expirație
un sfârșit, dar și un nou început.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
10 martie 2019
