RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

După serioase şi îndelungate tratative, Sazonov şi-a dat acordul la propunerile lui Brătianu privind frontiera în Bucovina, cu condiţia intrării în acţiune a României în intervalul menţionat. Puterile Antantei depuneau mari eforturi pentru a determinai intrarea României în război, în vara anului 1915. La 25 iunie, Brătianu scria lui Diamandy, la Petrograd, că Sazonov era sceptic în privinţa intrării ţării în război, aceeaşi neîncredere exista şi în cele două capitale  ale Antantei. Diamandy relata primului ministru afirmaţiile aceluiaşi Sazonov că dacă guvernul român nu se va decide să intre în război, după acceptarea noilor propuneri, Antanta va renunţa definitiv la sprijinul României, iar tot ce s-a convenit anterior va fi anulat. Diamandy sublinia că Antanta era dispusă la concesii, dar numai cu condiţia ca România să intre în acţiune la termenul fixat. La 10 iulie 1915, în răspunsul către Diamandy, Brătianu afirma că guvernul român era gata să încheie fără întârziere o convenţie politică în privinţa viitoarelor frontiere ale României, ceea ce implica şi o cooperare militară, dar momentul intrării în acţiune rămânea la latitudinea sa.

La 25 iulie Brătianu înştiinţa pe Diamandy că ambasadorul rus a fost împuternicit de Sazonov să declare că ,,se acceptă condiţiile pentru convenţia politică, cu condiţia ca România să se angajeze a nu permite să treacă niciun fel de muniţii sau materiale de război pentru inamici şi ca Antanta să poată supraveghea această trecere”. Guvernul rus urma să trimită un însărcinat la Bucureşti pentru a se elabora o convenţie militară. În scrisoarea către Brătianu, din 5/18 august 1915, Diamandy nota că atitudinea Antantei faţă de România era oscilantă, în funcţie de succesele sau înfrângerile de pe front, şi mai remarca că nu toate ţările alianţei erau doritoare să susţină întregirea hotarelor ei. Nemaivorbind de Rusia, iritată şi nemulţumită de ,,pretenţiile” României, el observa că Anglia era rezervată în această privinţă, unii oameni politici britanici nu voiau dezmembrarea Austro-Ungariei, nici Franţa nu susţinea constant aspiraţiile naţionale româneşti, doar Italia sprijinea cu căldură drepturile legitime ale ţării noastre. În general, puterile Antantei nu doreau altceva decât intrarea României în război, în mod necondiţionat, şi ar fi fost satisfăcute dacă guvernul român cerea cât mai puţin.

În mod cert, în condiţiile existente, în întervalul cuprins între vara anului 1915 şi vara anului 1916, nu era posibilă intrarea în război a României, propunerile ei nefind luate integral în seamă şi fiind supusă presiunilor. La începutul lui noiembrie 1915, Brătianu declara ministrului englez la Bucureşti că, în vederea intrării în război, România punea următoarele condiţii: concentrarea unei armate anglo-franceze de 500 000 oameni în Balcani şi a unei armate ruse în Basarabia; declanşarea unei ofensive ruse puternice pe tot frontul de est, din Baltica şi până în Bucovina; trimiterea de armament şi muniţii de către Franţa şi Anglia. El prevenea puterile Antantei că fără acceptarea acestor condiţii, România îşi păstra libertatea de acţiune. La începutul negocierilor, cercurile militare şi guvernamentale ruse nu împărtăşeau ideea încheierii unui tratat de alianţă cu România, în condiţiile puse de partea română. Dar, în urma telegramei trimise de Poklevsky lui Sazonov, la 19 octombrie/1 noiembrie 1915, acesta şi-a schimbat atitudinea şi, în decembrie, el declara în faţa Dumei că relaţiile cu România sunt amicale şi tind spre o alianţă cu Antanta, ,,atunci când împrejurările favorabile se vor produce”.

Mai mult, generalul Alexeev însuşi se vedea nevoit acum să cedeze şi, în ianuarie 1916, concluziona că poate disloca o armată rusă de zece divizii pentru a sprijini România, când aceasta va intra în acţiune, dar nu pe Dunăre, ci în sudul Moldovei. El considera că se va angaja şi o ofensivă spre nord-vest şi pe tot frontul estic, pentru a permite armatei române să trimită forţe în sud, spre Bulgaria, şi în nord, în Transilvania. Ca urmare, generalul rus cerea trimiterea unui ofiţer român la Cartierul general rus, pentru a discuta bazele unei convenţii militare. Astfel, negocierile  diplomatice româno-ruse intraseră pe un alt făgaş, favorabil încheierii unei înţelegeri. În capitală rusă sosea şi N. Filipescu, ,,şeful partidului francofil”, care a fost primit de Sazonov şi de ţar, a avut discuţii cu ambasadorul francez M. Paleologue, arătându-se nerăbdător ca armata română să se alăture armatelor aliate. Pentru accelerarea negocierilor, preşedintele R. Poincare a adresat o telegramă ţarului Nicolae, în care solicita ca Rusia să fie mai conciliantă în vederea cooperării militare cu România. În telegrama din 3 martie 1916, ţarul răspundea preşedintelui francez că a însărcinat pe Tatarinov, ataşatul militar rus la Bucureşti, pentru negocieri cu guvernul român în vederea încheierii unei convenţii militare.

În aprilie 1916, generalul Alexeev arăta generalului Joffre, comandantul suprem francez, că pretenţiile guvernului român erau exagerate şi nu puteau fi acceptate: ,,trebuie dat de înţeles…că adeziunea României nu este o necesitate absolută pentru puterile aliate. Ea poate conta pentru viitor pe o compensaţie care va corespunde exact eforturilor pe care le va face şi acţiunilor sale militare”. Generalul Joffre, pentru moment, aprecia şi el că ,,concursul său (al României), deşi este de dorit, nu este indispensabil…”. Însă, dincolo de această retorică, în acelaşi timp, guvernul român ducea negocieri pentru încheierea unei convenţii militare şi cu Franţa. Aceste discuţii erau în curs între ofiţerii francezi şi colonelul V. Rudeanu, şeful misiunii militare române la Paris, referitor la achiziţionarea şi transportul de armament spre România. Negocierile au început la 16/29 mai 1916, iar proiectul de convenţie militară cu România a fost stabilit în şedinţa din 23 iulie/5 august 1916, cu participarea reprezentanţilor militari din partea Franţei, Rusiei, Angliei, Italiei, Serbiei şi României. Transporturile de muniţii şi armament către România erau pregătite încă de la începutul lui iunie 1916.

În iunie 1916, odată cu declanşarea ofensivei Antantei, au fost iniţiate noi demersuri pentru intrarea rapidă a României în război. Atât Sazonov, cât şi Alexeev considerau acest moment deosebit de oportun şi au insistat în această direcţie pe lângă C. Diamandy şi diplomaţii Antantei, pentru ca aceştia să depună diligenţe serioase ca să convingă pe Brătianu. Primul ministru Brătianu, realist şi lucid, declara lui C. Blondel, ministrul francez la Bucureşti, că era gata oricând să semneze o convenţie militară cu Antanta, dacă aceasta îndeplinea următoarele condiţii: 1. sosirea primului tren cu muniţii la frontieră şi garantarea de către Rusia şi Italia a furnizării a 300 tone de muniţii pe zi; 2. Ofensiva generală a aliaţilor să fie continuă; 3. Ofensiva armatelor ruse în Bucovina şi Galiţia; 4. Garanţii contra unui eventual atac bulgar, în cazul intrării României în război. El mai cerea încheierea unui tratat politic, care să recunoască drepturile României asupra Transilvaniei şi Bucovinei.

Pentru a determina intrarea României în război, la 9/22 iulie 1916, primul ministru francez Briand a dat instrucţiuni lui C. Blondel să aducă la cunoştinţa guvernului român că au fost îndeplinite toate condiţiile puse de acesta şi, pentru a avea valoare, intervenţia trebuie să fie imediată: ,,România îşi va lua locul în coaliţie la momentul psihologic şi va asigura legitim, în ochii tuturor, larga satisfacere a aspiraţiilor sale naţionale (…). Puterile occidentale n-au încetat de a acorda încredere lui Brătianu şi poporului român. Dacă România nu va folosi prilejul actual, ea nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin reunirea fiilor săi”. La Petrograd, Sazonov s-a arătat satisfăcut de declaraţiile lui Briand.

Condiţiile puse de România pentru cooperarea militară erau acum, în sfârşit, acceptate şi în curs de înfăptuire. Într-o scrisoare, datată 29 iunie/12 iulie 1916, se comunicau instrucţiunile date ataşatului său militar la Bucureşti de către guvernul francez, precizându-se că toate condiţiile erau acceptate, iar primul tren cu muniţii va trece frontiera României la 12/25 iulie. Generalul francez M. Janin preciza că intervenţia trebuie să fie imediată: ,,Un atac puternic…va fi o sarcină uşoară pentru armata română dornică de a realiza aspiraţiile sale naţionale”. Dar furnizarea de armament şi muniţii nu scăpa observaţiei agere a ministrului Czernin, care menţiona din surse sigure că, încă de la mijlocul lui iulie 1916, sosiseră la frontierele României muniţii şi piese de artilerie (tel. din 12 şi 17 iulie 1916). Burian informa prompt guvernul german despre pregătirile de război făcute de  România.

Dar guvernul român era deja pe calea angajării definitive de partea Antantei, la 18/31 iulie 1916, aliaţii stabileau să întreprindă un ultim demers colectiv pe lângă guvernul român, pentru alăturarea fără întârziere la Antantă. Generalul Alexeev fixa termenul de intrare în acţiune a armatei române cel mai târziu, la 7/20 august 1916. Generalul Joffre înainta lui Briand, la 21 iulie/3 august 1916, un expozeu secret asupa problemei române, în care se arăta că scopul urmărit de aliaţi era determinarea intrării rapide în război a României, prin acceptarea tuturor condiţiilor puse de Brătianu. Anglia, îndeosebi, era pentru intrarea neintârziată  şi cu orice preţ a României în război.(tel. generalului Jilinsky din Paris către generalul Alexeev, din 21 iulie 1916). Dar oricât de binevoitoare şi sincere, aceste declaraţii nu erau determinante pentru guvernul român, care insista asupra necesităţii încheierii unui tratat (convenţii) în care să fie consemnate aceste promisiuni. În sensul acesta acţionau diplomaţii români din capitalele Antantei; astfel, la 23 iulie 1916, ataşatul militar român la Paris trata cu delegaţii militari ai Antantei încheierea unei convenţii militare, România opunându-se unei acţiuni militare în sudul Dunării sau declarării de război Bulgariei. În cele din urmă, aliaţii (generalii Joffre şi Alexeev, Briand şi Grey) au căzut de acord ca armata română să lupte numai pe frontul austro-ungar. Generalul Alexeev a insistat ca primul ministru român să fixeze data definitivă, când armata română va intra în acţiune.

Primul ministru Brătianu luase din vreme măsurile necesare în vederea intrării în război. Într-o telegramă din 19 iulie/1 august 1916, adresată generalului D. Iliescu, adjunct al şefului statului major al armatei române, el spunea: ,,Rog aranjează-te astfel ca să ştiu unde eşti, căci măsurile pot fi grabnice. Chiamă contingentele de completează, iar din ofiţerii de rezervă numai un număr redus”. La începutul lui august 1916, preşedintele Franţei Poincare făcea un nou demers pe lângă ţarul Rusiei Nicolae, pentru finalizarea negocierilor cu guvernul român, în vederea intrării neîntârziate a României în război. El aprecia că această oportunitate nu trebuia pierdută: ,,Intervenţia românească imediată va permite ruperea definitivă a echilibrului în avantajul nostru. În câteva săptămâni, când zăpada va cădea în Carpaţi, şi când trecătorile vor fi păzite, momentul util va fi trecut”. Dar noul ministru de externe rus B. V. Sturmer, care luase locul lui Sazonov, minimaliza deliberat însemnătatea intrării în război a României, deoarece nu voia să fie încheiat un tratat prin care să-i fie recunoscute drepturile la conferinţa de pace. În final, la 27 iulie /9 august 1916, ţarul răspundea preşedintelui francez că era de acord cu ideea intrării României în război şi autoriza pe ministrul rus la Bucureşti să semneze convenţia, recunoscând astfel cererile guvernului român.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

17 martie 2019