Dan-Obogeanu Gheorghe: Flori de tei

Flori de tei

 

Te voi îmbrățișa cu verdele pădurii
şi printre vise iţi aduc lumina
florilor din bolți
lăsate de sfinți să licărească
în ochii tăi…
Priveste-mă cu stelele!

……………………………….

În dealul în care
nu bate gândul tău amar
le-m spus teilor să cânte
cu florile din inimile lor…
Ce minune s-a făcut
şi câtă lumină
se împrăștie în verdele codrului!
Am îmbrățișat teiul
şi ţi-am ascultat şoaptele….
i-am pus mâinile pe trup
şi îţi bătea inima….
Era dorință
sau numai în mintea mea
era nepricepere?!

…………………………………

În anul care vine
voi auzi acelaşi tremurat
şi parfumul din părul tău…
Vei înflori pentru mine?!
Voi aştepta o vară cu arşiţe,
o toamnă cu tâmplă albă
şi primăvara în care vom trăi
veșnicele răsărituri de viață….
Rămâi pentru mine
şi pentru tine
teiul din nopţile lungi…
Cerne cu flori peste sufletul meu!

–––––––––––-

Dan-Gheorghe OBOGEANU

11 iunie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Hamac din două vise

Hamac din două vise

 

Din două vise am să-ți țes hamac
Iubirea ce în inimă ți-o port,
Te voi străbate fără pașaport
Si ostenit escală am să fac

 

Pe pieptul mirosind a busuioc
Și-a cetină foșnind în ‘nalții munți…
Din șoapte între noi dura-vom punți
Și îmi vei fi noroc și nenoroc.

 

Vom paște vulturi pe câmpii de nori
Și-am să te legăn descântând mereu,
Vom fi doar trei: eu, tu și Dumnezeu
Pășind prin roua ultimilor zori.

 

Am să-ți agăț cireșe la urechi
Săruturi coapte-n nopțile târzii
Și curioși, în taină vom urzii
Păcatul celei de întâi perechi…

 

Apoi, cu șarpele jucând barbut,
Singurătății negăsindu-i leac,
Din două vise am să-ți țes hamac
Iubirea, și-o luăm de la-nceput…

––––––––––––

Nicu GAVRILOVICI

10 iunie, 2018

Mugurel PUȘCAȘ: Vino

VINO

 

Vino mai aproape…
Pajiști stelare-ntre noi…
Noapte de vară
Împărăţind ancestrală.

 

Vino mai aproape…
Câmpuri cu maci și-amintiri
Mângâie clipa…
Timpu-și răsfrânge aripa.

 

Vino mai aproape…
Păduri de verde-aburind,
Spre dimineaţă,
Sărut de rouă-mi răsfaţă.

 

Vino mai aproape…
Stau licuricii covor…
A mea lumină
Să fii mereu, fără tihnă.

–––––––––––

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

10 iunie, 2018

Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri

Mă topește avatar

 

Pe un colț de filă neagră lumii
Ca o lacrimă de tuș vărsată,
Albastră,tristă și-ngândurată
Cursă din călimara inimii.

 

Stătea ascultând viori de tei
Printre iadurile ei cătrănite,
De răbdări ce par infinite
Să-i răsară un astru cu ulei…

 

Pentru candela privirii de miei
Ce așteaptă răstignire-n fire!
Să se înalțe iar în iubire
Cu focuri ambre de mir de tei.

 

Închinată geniului prea iubit
Ce-i apare doar la asfințit,
Cu toiagul lui de raze moarte
Printre astre și vremi departe.

 

Pomenindu-l zi după zi
Poate o învia iar pe aici…
Să-i nască în priviri sclipici
De copil cu stele ambre de tei!

 

Ei, lacrimă albastră de înger
Care m-a făcut din nou să sânger..
Din călimara inimii versul
Cu neasemuirea ei în universal

 

Continue reading „Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri”

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Poeme

POEM DIN ZGÂRII DE PENIȚĂ

 

.. .ieri chiar m-am fost într-o răspântie !
una de durere și a durerii,
dureri împletite pe două nivele, fizic și emoțional …
mă transpusesem cu totul într-o viitură a durerii
menită să umple răspântiile zilei în care
până și oboseala îmi venise în ”ajutor”
buldozer !
geana nu îmbrățișase odihna decât în intervalul
leagănului roților de tren,
în cântecul acela monoton și chinuit,
drumul până acasă părea un șarpe care-și mușcase coada,
părea ceva infinit, interminabil,
doru-mi de tu se amestecase
printre metaforele TITANIEI și se ieșise
așa o superbie de poem din zgârii de peniță …
ah da !
și zgârâiul ăla de peniță se sfâșie prin baierile inimii
și-n atrii încă se erau inseminări de Atrium,
ah tu, ATRIUM !
acolo s-a fost marea descălecare a iubirii !
nu cred, Comoară, să-mi ies din această viață
și să nu păstrez atât de viu acest moment …
și ce moment care crește cu fiece clipă,
care crește cu fiece fărâmă,
care crește din fiece crepuscul ce ne ține-n Lumină,
Lumina, Comoară Mărțișor, Lumina este Calea,
iar noi ne-am lăsat chiar de Cale,
nu-mi este dat un cât de exist să nu ne fim acolo
și Acolo duc tumultul scrierii …
zgârie-ne și zgârie-ne întru mereu, peniță !
mai știți când vă pomeneam de un Înger ?
l-am adus de mărturie în GARĂ PENTRU DOI,
apoi ni s-a alăturat în RĂSPÂNTII,
nicio poezie de dimineață fără de protecția aripilor lui,
cum s-au adeverit vorbele lui
din trenul dinspre București spre Brașov,
îmi aminteam acum, în trenul acesta,
care mă aducea dinspre Brașov acasă,
acolo unde inima mi se lăfăia în hamac de liniște
și neliniști, acolo unde IUBIREA își frământa așteptul
întru întâmpinare, din dor, în cele mai calde brațe !
dar, care brațe, Comoară ?
mă tem că te-ai fost în confuzie după șocul colicii renale,
nu brațele mele arau acelea calde,
Comoară !
inima mea-și scosese brațele afară și și le mulase pe tine
cumva, cum să-ți spun, cum să-ți spun …
în ciuda ciudelor !
ca eu să mă scurg în lacrimă,
dar nu m-am scurs !
era atâta iubire, încât SUPLICIU ÎMPĂRȚIT DE DOI
îmi turna-n gene suspansul,
cum SUPLICIU fără IUBIREA – IUBIRE !?
iar inima mea știa asta de dinainte de SUPLICIU,
încât nu e de mirare că ea mi te-ar iubi mai mult ca mine,
uf, mereu mă las înapoi,
dar am Sărutul !
și el mi s-a mutat în GARA PENTRU DOI !

 

AȘTEPTUL ÎN HAMACUL DEPĂRTĂRII

 

… și da,
ea, TITANIA, își avea jocul ei
cu care trecea de secantă asupra lumii,
asupra a tot ce era al lumii …
îi plăcea ce-i plăcea ochiului din orice cădere de pleoapă,
ba nu disimula această plăcere,
împletea orice priveliște într-un hamac
prin care aduna așteptul în depărtare …
îi știam jocul pe dinafară !
mă și amenințase de câteva ori, doar era TITANIA !
eh, amurg, amurg …
dar am prins-o la colț de răbdare și s-a predat:
– foiță de aur …
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Poeme”

Pietro BERRA: Odă pădurii

                                              Gustave Klimt

 *

Odă Pădurii

 

Îți mulțumesc, pădure, că ochii mi-i înapoiezi
chiar și în timp ce-i țin strâns închiși,
odihnindu-mă-n în iarba poienilor tale.
Pentru rostul pe care-l dai mâinilor mele
să mă pot agăța de brațele tale-rădăcini,

când pământul îmi fuge sub picioare.
Pentru că mă-nveți să-mi stăpânesc acea teamă
când ies la plimbare prin miezuri de noapte
printre sunete pe care nu le știu,
scoase de făpturi cărora nu le văd
decât ochii răsărind
ca mici luni pe cerul
din scoarță de negru vârtos,
scrutând acel suflet pe care tot eu
am uitat că îl am.

Pietro Berra, Como, Italia

Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg

(inedit)

***

 

Ode al bosco // Grazie, bosco che mi restituisci gli occhi/anche quando li chiudo/disteso nel tuo prato./Che dai un senso all’avere le mani /per aggrapparmi alla radice/se il piede cede con la terra./Che mi hai insegnato a vincere /
la paura di camminare di notte /tra rumori che non conosco, /di esseri che non vedo/se non per gli occhi, /che come piccole lune compaiono/dietro un cielo di corteccia nera /e mi scrutano l’anima /che non ricordavo di avere.

,,Celebration 100 Identity”- Artista vizuală Mirela Trăistaru este invitată să susțină ,,un performance” în Elveția

Clubul Român Baden (Elveția) vă invită joi, 28 iunie 2018, ora 18.30, la Cabaret Voltaire din Zürich, să participați la evenimentul 100 Connections from susținut de artistul vizual Mirela Trăistaru, doctorand la Universitatea de Vest din Timișoara.

Coordonator proiect: Conf. Dr. Habil Ioan Augustin Pop

Moderator: Katharine Siegling, Referent Art Culture Aubach Embassy of Art / NGU Zürich

Moment de poezie: Miral Solcanu

Regia: Chris Simion-Mercurian

Cabaret Voltaire este locul în care, cu un secol în urmă, artistul și scriitorul român Tristan Tzara a inițiat mișcarea de avangardă DADA. Cei peste 100 de ani de relații culturale România-Elveția sunt marcați printr-un performance în care arta plastică, literatura și teatrul se împletesc.

Tristan Tzara, Marcel Iancu și Lucian Blaga sunt doar câteva nume sonore care au trăit și creat în Elveția. De la Tristan Tzara și apariția Cabaret Voltaire am traversat un veac de utopii și idealuri, de răsturnări de convenții. Artista contemporană Mirela Trăistaru își asumă climatul artistic interactiv al secolului XX și exploatează culoarea dincolo de coloriști, dincolo de convenții, transformă trupul în peisaj, în manifest, în scriitură, în motiv decorativ desprins din istoria ancestrală.

Invitația se adresează publicului iubitor de artă și specialiștilor din domeniu, cu ocazia evenimentului de body painting susținut de Mirela Trăistaru, artist, scenograf, pictor și doctorand la Universitatea de Vest din Timișoara.

Curatorul evenimentului este Ioan Augustin Pop, artist și coordonator doctoral în cadrul aceleiași universități timișorene.

Proiectul conceput de curator și Mirela Trăistaru pornește de la fundalul moștenit de tradiția avangardei și ne aduce azi, în 2018.

Pentru acestea, dragi iubitori ai artelor, vă invităm să fiți alături de noi.

Fițți altfel, fiți DADA!

Eveniment privat:

Celebration 100 Identity

Duminica, 1 iulie 2018, Aubach Embassy of Art Rapperswill, St. Gallen (Elveția)

 

Link-uri utile:

http://mirelatraistaru.ro/

http://www.cabaretvoltaire.ch/en/

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Țara mea

 

Plai străbun din cartea de poveşti
Ți-au promis tâlharii o idilă ,
Prinț de vânt coboară din caleşti
Dintr-un timp, de humă şi huilă.

 

Trupul sfârtecat prin râu de sânge
Este pe-un făraş de griji strivite,
Ochiul care nu mai poate nici a plânge
Speră să întoarcă minți greşite.

 

Te jelesc prin cramele cu vinuri
Într-un curcubeu trădat din lacrimi,
Iar prostimea cară-n spate chinuri
Mulți Hristoşi ce-şi poartă crucea-n patimi.

 

Peste timpuri ce-au venit tardive,
Dezbinarea e acum mai cruntă.
Prin speranțe slute, costelive
Până și credința ta-i vândută.

 

Tot ce pot ca să te trec prin dor
Deşi simt că nu-s decât decor.

 

Sunt bunică, mamă

 

Pe un drum de țară, văd o casa tristă
Pereții din humă plini de mucegai
Poarta atârnată de-o balama ruptă
Poteca ei poartă, volburi, spini şi scai.

 

Pe piatra din stradă, văd două picioare
Prinse-ntr-o tăcere care nu mai doare,
Cizmele din gumă , negre și murdare
Doar bastonul vieții de prin colb mai sare.

 

Drumul intră-n satul, pustiit și trist
Parcă nu-si dorește să-şi reamintească,
Că-ntr-o casă-n mijloc, eu nu mai exist,
Nu mai e nici tata, care să mă crească.

 

Calc pământul aspru, merg încetișor
Ulițele vremii , peste timp ce doarme,
Şipotul fântânii-i fără de ulcior
Eu mă pierd pe uliți şi îmi uit de foame.

 

La o poartă-naltă, mă așteaptă mama,
Ceaunul pe plită, pus de mamaligă,
Pe un colț de sobă, într-o oală-i zama
Un tăciune roşu, de sub plită strigă.

 

Mă dezbar de mine, am ajuns acasă,
Merg în curtea mică printre bolovani
În odaia scundă, mă aşez la masă
Și-mi adun viața, cursă de prin ani.

 

Văd pe policioară , o sticlă de lapte
De vecinul mamei cred ca e adus,
Mă cufund în mine derulând prin fapte
Apuc sticla mamei şi-o ridic de sus.

 

Soarele țâșnește, peste dimineață,
Cerul cum e oul, prin norii furați,
Mama croșetează dintr-un cap de ață
Șosete din lână, pentru sinistrați.

 

Foamea-n mine creşte, din mare-n mai mare
Trupul mamei firav, vreau să-l strâng în brațe ,
Mijlocul de veacuri, gârbovit mai tare
Iau sticla cu lapte şi-o îndes în mațe.

 

Timpul se oprește, am ajuns acasă,
Mama mă privește, tristă sărăcuța,
Hai cu mine mamă, să mâncăm la masă
Iau cu toată grija să-i sărut mânuța.

 

Ochii ca-n icoană, mă privesc duios
Mămăliga mamei parcă e mai crudă,
Dar divina-i voce, curge mai mieros
Și fruntea-i senină, nici nu mari asudă.

 

Ce şopteşte mama, ruga de-nțeles
Și își face demnă o cruce cam mare,
Cu-o închinăciune, înspre Cel Ales
Apoi scoate blidul, unde ține sare.

 

Ziua lină curge și se schimbă-n mâine,
Și zi după noapte , se preschimbă-n an,
După mămăligă, mama face pâine
Şi-o depozitează, jos pe-un bolovan.

 

În brotinul sobei, mai îndes un măr,
Altul copt mai bine, abia pot să-l scot,
Zeama lui fierbinte, îmi arată cerul
Și-mi suflu în palmă, că atât mai pot.

 

Ies îngenunchiată lâng-un colț de casă,
Lacrima durerii, alinare – mi este,
Haina fericirii parcă-mi e mai groasă
Noaptea-mbracă ziua, prinsă fără veste.

 

Zbor prin suflet tandru, într-un colț de Rai
Ziuă umple foaia, până astăzi albă,
Zurgălăi tatei , ce-i punea la cai,
Mi-i aşez pe suflet, colier și salbă.

 

Peste nori mai creste, prin grădini, cirezi
Și astăzi și mâine, poate și poimâine,
Eu cu mama-n brațe, doar îl priveghez,
Norii răi la suflet , peste ei îl tine.

 

Am venit acasă, să îți spun mamică
Început de viață, sunt acum bunică !

 

Aici consemn ! Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme”

Simina PĂUN-MOISE: Versuri

La noapte

 

La noapte am să împuşc Luna!
La noapte, pe ulița de derbedeu,
Voi scoate luneta, flinta şi briceagul,
Şi-am să mă cert cu Dumnezeu!

 

La noapte-am să mă cațăr între stele!
Am să mă pun pe cer de-a curmeziş,
Am să înfig cuțitul până la prăsele,
La noapte, voi ieşi din ascunziş.

 

La noapte, Luna va urla la mine!
Am să o-mpuşc fără de vreun motiv.
La noapte sângele turbat din mine,
În Lună s-o vărsa definitiv.

 

La noapte, Luna-i sângerie
Şi în al patrulea(!) pătrar.
La noapte, Luna nu va fi, se ştie,
Decât o mască a vieților pierdute în zadar.

 

La noapte, Luna împuşcată,
Va cere îndurare de la noi.
La noapte, când Luna în pătrar se-mparte,
Vom împărți lumea la doi.

 

A mea, va fi la dreapta de Luceafăr!
A ta, la stânga de Polar!
La noapte, Luna nu va fi a noastră,
Iar tu, iubito, nu vei avea habar.

 

La noapte, Luna, ia forma lupilor bătrâni de mare,
Ce vor urla la ceru-ntunecat.
La noapte, Luna ți-o voi pune la picioare.
Dar ce folos acum, că s-a’ mpuşcat?!

 

Dacă

 

Dacă dintr-o dată plec?
Dacă dintr-o dată plec
fară să spun,
fară să vezi,
fară să auzi,
fără să ştii, adică?

 

Dacă dintr-o dată îmi iau zilele…
alea trăite în visarea ta.
Şi plec…

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Versuri”

Costache NĂSTASE: Cupa lui Pitagora

CUPA LUI PITAGORA

 

Impunând în Agora
Măsură și cumpătare
Cupa lui Pitagora
Încă are căutare.

 

Chiar de-i făcută din lut
Cupa are strălucire
Fiindcă-n în ea au încăput
Diamante de gândire.

 

E un obiect util
Și un exemplu grăitor
De cum se-mbină-n mod subtil
Inteligență și umor.

 

Pentru cel mânat de poftă
Și, lacom, vrea tot mai mult,
Sancțiunea este promptă,
Pierzând și ceea ce-a avut

 

Cupa lui Pitagora
Utilizată și acum
Este motivul multora
De a urma corectul drum.

———————————

Costache NĂSTASE

București

11 iunie, 2018