Uneori…
Uneori gândurile mele simt nevoia să tacă,
se strâng unul în altul pline de promoroacă,
și înghețul începe de la minte spre suflet,
ochii mei strălucesc fără urmă de zâmbet…
Uneori… pentru-o clipă, mă simt Om de zăpadă,
care nimic n-aude și nu știe să vadă.
mă rănește-o privire, mă inspiră-un cuvânt,
nu-s din ceruri picată, dar nici de pe pământ!
Uneori sunt acasă doar prin iarba tăcută,
mă simt verde ca ea, și sfioasă și mută…
vorbele ți le-aștept… pașii mei să îndrume,
să mă-ntoarcă-napoi, că-s pierdută de lume…
Uneori mă privesc în oglindă mirată,
unde-i fetița dulce ce-mi zâmbea altădată?
Mă simt… necunoscută, doar privirea o știu,
știu că-i încă devreme, să rostesc… prea târziu!
Îmi place…
Îmi place să-ți colind noaptea prin gânduri,
ca printr-un labirint cu-oglinzi de-argint,
tu să-mi trimiți în cale roi de fluturi,
și să mă chemi cu vorbe de alint!
Îmi place să-ți colind noaptea prin suflet,
ca și printr-o pădure de aramă,
să-ți răscolesc frunzișul cald și umed
să mă-nfășor cu-a dorului maramă!
Noaptea îmi place să mă urc la stele,
să te privesc de-acolo, să te strig,
după ce număr câteva din ele,
să nu ne vadă nimeni… Luna sting!
Îmi place noaptea lin să te străbat,
ca un izvor ce susură cuvinte…
Tu să te lași de vorbe îmbătat,
să fii nebun, și eu să fiu cuminte…
————————
Zenovia PRIBOI
17 ianuarie 2019
Foto: Imagine internet