CLIPA
ploua în cer și era frig
în tine, în noi
se scurgeau tăceri printre mâini obosite
ai plecat în zori în mijlocul unui cuvânt nerostit
rătăcesc alegoric prin ani
era vremea plecării și totuși mergeam
noaptea mă zbăteam între vise proscrise
prin acoperiș cădeau picături de lumină
se spărgeau apoi zgomos de pereți
atât de reci, atât de goi
la fereastră nu’i nimeni
doar un cocoș răgușit răsturna în zori zările
eu pribegeam zadarnic cărările
trăiam pe acoperișul lumii
pe umeri purtam aripi
să descifrez depărtările
uneori răsfiram pagini calculând imaginare procente
tovărăș nu aveam decât o pipă
uitată într-un sertar de buzunar
mereu,
ea, eu și visele
în palme adunasem amintiri
ale unor clipe ce mâine le voi uita
târziu,
valurile au descoperit un țărm
eram apa, tu țărmul
te-am atins o clipă doar
și ai tremurat înfiorată ca întâia dată
ARIPI ARSE
eu sunt nebunul lumii
azi râd și plâng pe cioturi goale
între gânduri infern
în cuvinte catren
pe chipul sorții înfloresc magnolii
mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou
între perfecte și imperfecte clipe
nășcute într-o noapte
pe rugul rațiunii
mi’s aripe arse și zborul e absent
eu sunt nebunul
rănit pe drum de jugul sorții
mai trec nepăsător printre orbite goale
satanici ochi mai curg în cale
mă descompun la fiecare pas
trecut, rămas
și ce-a rămas, femeie
dintre iubirea celor doi
doi nebuni pe o plajă
când moare ea, mai mor și eu
că n-am putut să fiu un fiu de zeu
e lumea oarbă și iubirea crudă
pe chipul meu, demoni înfloresc
azi dorm la masa sorții
stilou cade pe o coală răsucită
întrebător cu noi
sărut a fost sau nu a fost
pe aleile de tei trece nepăsătoare noaptea
se scuturau și plopii a întrebare
femeia mea
eu am plecat pe jos
aicea toate nu mai au vreun rost
pe drum mai picur stranii picături de ploaie
din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții
CASA
e noapte
o lume însingurată și tristă
viața și moartea
două cuvinte aruncate pe o tablă
renaștem mereu din cenușă și zoaie
chipuri de piatră
legănăm fără vlagă vise ucise
în noaptea ce curge prin noi
zeul își întoarce privirea de piatră
noi ne-am născut din tenebrele lumii
din noapte în piatră
aspri și palizi ca piatra
biete făpturi ale sorții
azvârlite pe o tablă
la o masă cu morții
e noapte
o lume însingurată
o casă cu pereții scorojiți printre veacuri uitate
în curtea durerii un copac și o casă
vântul plânge în frunze
frunzele cântă o poveste sub pleoape
la margini de mare, o biserică, cu turle ce urcă spre soare
pe crengi, o casă
o casă cu pereții albi printre neguri
rezemat de cer, un pat
în pat un prunc
surâde în somn devenirii
în palme ține acoperișul lumii
POARTA
se scutură umbre pe ziduri
în tristul ungher
un om își caută pasul
în trist decor efemer
ciuturi de lemn coboară agale
lângă casă, în curtea străbună
plânge o mierlă, a jale
în oglindă se stinge iar gândul
vântul strigă agonic prin luncă
stele își spală paloarea în vatră
foșnește gândul rămas
mai cântă un cocoș, într-o baltă
la fereastră, bolta e spartă
trec în goană păsări de munte
gândul să’l poate iarăși
dintr-o parte în altă parte
clopot stins mă cheamă
umbre curg pe perna goală
tu tremuri, lângă ultima poartă
slabă, rezemând tăcerea
tu respiri și plângi pe o pernă
ochii curg,
privirea e lacrimă toată
norii trec grăbiți către cer, încă o dată
te învelesc în neagra pânză
busuioc în păr, crini albi pe buze
tu ai rămas pe perna goală
printre spini și neguri iară
vântul bate în poartă
o dată, încă o dată
eu aștept pe țărm femeia
ce a plecat la drum, pe o poartă
DRUMUL
nu voi să spui acum nimic
de ce-aș vorbi
e noaptea în care lacrimi plâng
și stele cad din cer, în gând
tăcerea mea e plâns amar
în aste sfârtecate lumi
biet suflet efemer
pe țărmul vieții rătăcit
atâtea întrebări de pus
fără de răspuns
pe aici, pe undeva, cândva
curgea odată un izvor
creat din lacrimă și dor
noi doar tăcem în tragicele șoapte
acum, aici, în prag de noapte
aș vrea să mai desfac un gând
încet-încet, pe rând
am obosit de atâta mers în gol
să stau, să merg..
aici, totul este șters și fără sens
într-un deplin consens
am umblat aiurea printre ani
printre plopi și castani
uneori beat alteori obosit
pe o stradă a vieții mi se pare
cine știe, poate, oare…
aveam ochii legați la spate
să nu văd lacrima timpului cum arde
valul vieții ștergea urme pe nisip
pășeam pe un drum
un chin nesfârșit
era începutul unui sfârșit mereu neînceput
alunecam pe pământ
mă loveam de gânduri
ascuțite gânduri
mi-e trupul obosit de mers în gol
luna se-apleacă
dincolo de ceața din jur
pășesc spre acel îndepărtat meleag
unde nu e durere nici suspin
decât un chin
ce viață, ce destin
să plec, să vin…
––––––––––––
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
29 mai, 2018