Am fost întrebat mereu de când scriu. Sunt medic, de o viață tratez trupul, am vindecat mii de oameni și totuși am simțit că este prea puțin. Am început să scriu, în versurile mele se regăsesc gândurile, suferințele, durerile oamenilor, lacrimile lor. Fiecare rețetă este o poveste reală, un strop din viața unui om.
Cine sunt… M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni, uneori mă regăsesc nicăieri. Nu, nu mi-am pierdut rădăcinile și asta m-a salvat ca om. De când mă știu, când mă plimbam pe malul Jiului visam să citesc, să scriu, să mor pe țărmul mării. La 6 ani am fost internat într-un sanatoriu aproape doi ani. Acolo am învățat să citesc. Citeam mult, la 7 ani trăiam poveștile și poemele lui E.A. Poe. Atunci am hotărât să fiu medic, să înlătur suferința. Am ajuns pe malul mării, sunt medic, scriu, ce poate fi mai frumos.
Și totuși, de ce scriu… Scriu ca să pot respira. Știi, atunci când tratezi un om, medicul adevărat ia cu el suferința omului bolnav în sufletul lui. Și asta o face mereu, zi de zi. Fiindcă asta îmi este menirea și destinul, lacrima și chinul.
Tatăl meu a fost preot, în acele grele vremuri, a reușit să ridice o biserică. Copil fiind mă întrebam atunci, eu ce voi face când voi fi mare. Și m-am făcut medic. Au trecut ani, mulți, puțini, e greu acum de spus. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții, a stărilor de conștiință, să pot respira.
Improvizez pe claviatura creației, pășesc în profunde căutări existențiale, creez o stare, scriu poezii, o analiză atentă a clipei, a bolii, o incizie în scop terapeutic, o stare de singurătate generatoare de conflictuale introspecții. Sunt peste tot și pretudindeni, dezamăgit mă întorc mereu în mine, căutând, întrebând.
Comunicare, comuniune, cuminicare-obsesia unui suflet. Fiind român sunt pretutindeni.
Mai bătrân și mai tânăr decât lumea, trăiesc cu vremurile toate laolaltă. Desenez inscripții pe nisipul eternității cu degetele înfiorate sub lumina purpurie a zilei. Am două mii de ani și o zi, deci sunt copil, pot să mă joc, nu? Nu ofer poeme, comunic stări, spre meditare profundă. Fericirea durează doar o clipă, tratând pacienții, bolile și sufletele lor, vreau să creez o clipă eternă.
Trăind lângă tatăl meu, logic, gândurile, poemele mele au simboluri și inspirație biblică. Au o notă mare de neliniște, un torent de întrebări, Sfânta Cruce, toate trăirile, nu am venit ca să stric ci să împlinesc cuvântul Lui. Calea, Adevărul și Viața, lumina dintâi din care Demiurgul ne-a întrupat și care ne locuiește. Cerul-ocean iar marea un fluid curgând necontenit spre infinire pe pământul incendiat. Am întins într-o zi mâinile către cer, erau aspre de întrebări, a rămas cuvântul răstignit pe o cruce. Știi, pe cruce și cuvintele plâng. Sunt o pană ce visează pe o coală albă, nu sunt nici far și nici lanternă, sunt doar o scânteie.
Zilnic, la cabinet, le citesc pacienților din poemele mele, arătând drumul iubirii, e un zbor nesfârșit, iubirea e verb, e acțiune, e umilință, e dăruire. Îmi caut calea ascuns între gânduri, ruga îmi dă puterea de a merge mai departe. Prin vers mă mărturisesc, mă dărui complet și ard în propria ființă în căutări de construcție a iubirii și scriu…
Trăiesc și mă scriu. În 2015 am întâlnit un om minunat, scriitorul-editor Ștefan Doru Dăncuș. A apreciat și apoi a publicat primul meu poem de versuri numit „Lacrimi”.
Analiza literară realizată de criticul G. Coandă și ulterior de alți critici literari mi-au confirmat drumul ales. Ce a urmat, a fost o minunată poveste ce continuă și astăzi.
–––––––––––––
Dr. Viorel BIRTU-PÎRĂIANU
Cernavoda, septembrie 2018