Silvia C. NEGRU
Harpa de piatră/The stone harp
(Traducere Olimpia Sârb)
Editura Eurobit,Timișoara, 2020
„Când picură viața, grădinile cântă” (Pag. 222)
După un număr remarcabil de volume, versuri, eseuri, biografii, proză scurtă, dramaturgie, Silvia C. Negru, membră UARF și la Societatea Enciclopedică Banatul, așa cum rezultă și din Fișa de autor, de la finele cărții în discuție, „Harpa de piatră”/”The stone harp”, intervine în spațiul literar cu noi pagini care întregesc frumos profilul său de scriitoare. Debutând la prestigioasa editură Facla din Timișoara, în 1985, cu volumul „Carnavalul florilor”, și fiind bine primită de confrații întru scris, {numim doar paginile de întâmpinare semnate de poetul vremii, Damian Ureche sau Aurel Turcuș}, Silvia C. Negru a străbătut un drum al creației literare fără sincope. De câte ori avem de-a face cu o asemenea implicare știm că este vorba de răspunsul dat la trăirile interioare. Se adaugă totdeauna, perseverența înrudită cu truda și pasiunea.
Deși s-au adunat sub același nume, de-a lungul vremii, volume cu trimitere la mai toate genurile literare, deși a fost prezentă cu articole în diferite reviste sau la conferințe, ori activități culturale, totdeauna, Sivia C .Negru s-a considerat în primul rând, poetă. Poezia este pentru ea o emblemă a existenței personale, drept pentru care, ne vom referi cu precădere la acest statut al său.
Volumul în discuție, recent apărut, invită încă din titlu, la o colaborare cu cititorul. La o descifrare a metaforei. „Harpa de piatră”, ni se sugerează, că va cânta cumva, nu este doar o imagine picturală, decorativă imprimată pe copertă. Cum și ce sunete va scoate o harpă din piatră? Cine o va însufleți oare? Poate versul. Poate imaginația poetică. Sau, ambele duse/aduse în rotundul expresiv prin harul creatorului de univers artistic. Oricum este un titlu inspirat și ne duce cu gândul la Eichendorff, care, nota, mergând pe linia magiei cuvântului stilizat în scris: „Dacă găsești cuvântul magic, lumea începe să cânte”.
Cartea de față, este un sumum de trăiri împletite cu o vibrație particulară. Spun particulară, întrucât, avem de-a face cu o derulare a acestora, într-un spațiu larg, între pământ și cer. Coordonata principală a stucturii volumului este însăși existența. Esența acesteia. Existența în poliedrice trăiri și reverberații artistice. De aici, desfășurarea unui mosor, adesea invocat în versurile volumului. Firul mosorului conduce sugestiv spre o notă magică. Magica traversare a vieții terestre, dublată de magica iluzie a percepției celeste. Două fațete ale simțirii profunde. Superficialul cotidian, mărturisește chiar un vers, o irită pe autoarea care, a avut chemarea spre esență, spre raportul om-univers încă de la volumele de început. Argumente sunt și unele titluri ale acestora, precum „Stihuri pentru cruce și destin” (Editura Pardon, 2006), „Altar” (aceeași editură, 2007), sau „Întrupare” (tipărit la Drobeta Turnu Severin, Editura Profin, 2013). Versurile volumului surprind intersectări frapante în derularea neliniștilor încercate în perimetrul existențial concret sau, imaginat, descifrat parțial, adică, om-cer-pământ-divinitate.
Ilustrăm citând câteva din multele versuri exemplificative:
„Aerul ne încearcă rezistența la mari înălțimi
Vocile spectaculare sunt pline de Cer
Mă mângâie atentă însingurarea.
Din Biblia gândirii noastre
Se rescrie seva spiritului ales”
(ecou modulat – pag. 42)
Existența terestră, umană, are sens doar în pandant cu imaginea sa celestă. Divinitatea fiind prezentă și când nu-i este pronunțat numele. Sugestia funcționează la parametri subtili, dar înalți ai senzorialului particular. Cititorul are avantajul de a se compara cu sine, în trecerea de la o trăire la alta. Citez poemele „Semn în imgine” (pag 154) adăugând și titlul altui poem „Trăite și nerostite” (pag. 174). Dacă poemele au marca existenței, a esenței, obligatoriu, în logica interdependenței, intervine firește, ideea de trecere. Și asta nu se poate imagina/defini, decât prin raportarea la durată. Timpul devine astfel, o altă coordonată de susținere a imaginilor poetice. Am putea spune că infiltrarea acestui concept în vers are dimensiuni absolut fascinante, de la incertiudine și flacără, la regăsirea luminii divine. Iată doar un exemplu de poem:
„Clipa se dezbracă pe calea căinței
În vetuste oglinzi,stă sacralitatea…
Priveliști,balsamuri și arderea Păsării
pe cântatul necântat,în derobarea clipei.”
(Pag .16)
În magia existenței între pământ și cer, între real și cerul imaginat, este loc pentru singurătate, stigăte, nopți cu lună, vise, cununi de lauri, păsări care poartă semințe germinatoare, munți, dealuri, harfe… Harfe din piatră care pot cânta dacă versul este slobozit, precum sugerează poezia care dă și titlul volumului:
„Plini de speranțe ne trecem
Pe lângă piscuri cu iarbă albastră
Acordurile-n piatră cer rânduială clerului
Peste armonii necunoscute
Muzica ne fură iubire!
Nemărginirea e fără păcat
Spiralele în panta domoală
Ne dăltuie în trup, smerenia clipei
Născătoare de aripi la cer”
(Pag. 222)
Mult dăruite de har sunt versurile despre puterea clipei, în poemul cu același titlu:
„Au înflorit pietrele
Între noi
vor curge ape neprihănite
…………………..
Zbaterile, toate în năvod peste ape
peste praguri deschise
florile pietrei cu vise”
(Pag. 152)
Iubirea,coordonată esențială a existenței, nu putea absenta din acest palmares al trăirilor. Și de data acesta însă, Silvia C. Negru, ne conduce spre percepții înalte. Este o iubire cu marca sacralității. Ne putem imagina o iubire cu vectori esențiali: iubirea umană dublată de iubirea divină. Fără de care, în ambientul terestru nu ar avea aripi. Nu ar avea deschiderea infinitului. Și deschiderea spre visare:
„Nu laude deșarte, nu mari cosmogonii
ci, în tremenii luminii
ne rânduim a fi
avem puterea de-a iubi,
ca simpli călători pedeștri
Recunoștință -semn pe semne-
În For interior, doar pentru Tine, Doamne,
e spațiul trăirii mele
smerit și închinător.”
(Pag.164)
Sau:
„Aproape strigam la cer,Doamne,mi-e frică
de o altă iubire
Brațele fotoliului Fittness,mă îmbrățișează
Stelar.”
(Pag 34)
Iubirea divină dătătoare de lumină într-o necuprindere a timpului, nu poate fi exprimată decât poetic. Acest fior metafizic susține tonul meditativ al volumului. Nu lipsește nici tonul unei confesiuni discrete dar și aceasta, nu capătă rezonanță decât într-o trimitere spre etern, spre proiecția cerului umanizat prin trăirile poetic-umane.
Poezia este o a doua stare existențială. Acest lucru răzbate în valuri, de la o pagină la alta. De pildă:
„Mă locuiește o stare
Ca de-o prelungită viață.”
(Pag 56)
Foarte sugestiv și reușit integrat in vers,ar fi de notat poemul „Noaptea când se fură caii”. O lume cu aură misterioasă, e viața și e dispariția, e prezentul cu speranța și tristețea și necuprinsul laolată, într-un singur suflet:
„E noaptea-n care sufletele mor?
Secundele mai bat în cer?
Pe-ntinsa mea tăcere
E flacără, nu ger.
Din când în când, tresar,
Că-mi este foame
De liniște în suflet
De tine și de Paradis.
(Pag.70)
Puterea magică a poeziei. Drumul său are cotituri și înălțări dar, poate, cea mai elocventă imagine a sa, ar fi un anume ritm, care ține tot de viață, de existență.Ce -ar fi lumea fără mișcare? Dar fără cântec și vers? Iată că, poezia salvează lumea de o stare seacă, aridă, chiar nevibrațională. Până și o harfă din piatră poate fi racordată la sunetele existenței. Doar în poezie, așa cum spune însuși versul volumului de față, se poate găsi magica forță a luminii divine, dătătoare de sens și suflare. Se poate, poetic, așa cum sugerează o admirabilă metaforă dintr-un vers, parafrazat – o barcă din salcâm, salvare pentru om și vis. La fel în poemul „Arca din lemn de salcâm” (la pag.168)
Aceeași undă poetică marchează legătura autoarei cu marile personalități culturale, vezi poemul dedicat lui Lucian Blaga, sau, legătura afectivă cu spiritul limbii materne care susține dăinuirea poemelor sale. Ilustrativ, convingător, fără ocolișuri, mărturia poetică în „Deslușirea vocalei”, ca și în alte versuri. Cât despre traducere, nu ne este la îndemână a face considerații,decât celor care cunosc perfect limba engleză. Avem încredințarea că atmosfera specifică pomelor autoarei Silvia C. Negru, este redată la aceleași cote de persuasiune și farmec, și în varianta tradusă. Un volum în care valorile cuvântului sunt așezate la rang de sugestie și înțelesuri rezistente în timp.
–––––––-
Veronica BALAJ
Timișoara
26 ianuarie 2021