Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”
Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea.
Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”
Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”
Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.
Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea divine (…) Noi, în odaia caldă, / povești de dragoste vom împleti.” Paleta cea bogată de trăiri pe care anotimpul toamnei o stârnește în sufletul omului poate fi asemuită cu o imaginară expoziție de pictură, pe care cititorul o vernisează în acordurile surdinite ale unui pian nevăzut. El vede cum ,,Frunzele au acoperit pământul / cu o haină maronie” și simte cum ,,Inima se-aruncă în alt anotimp, / ce va să vină din cel ce se duce”. Speranța, cu alte cuvinte. Cea care o stimulează pe Vavila Popovici și care o îndeamnă să se confeseze în fața cititorilor: ,,Și totuși iubesc Toamna! / Îi iubesc farmecul, generozitatea, frumusețea, / furia, blândețea (…) Căci nimic nu se sfârșește, nimic în lume – inutil, / anotimpurile se rotesc, pleacă și revin.” O stare de melancolică încredere în dăinuirea naturii, care se transferă și în sufletul omului, făcându-l pe acesta să nu se sperie în fața inevitabilului sfârșit. ,,Ridic privirea spre ceru-ntunecat, / văd tot mai multe stele agățându-se de cer (…) Acele pinilor verzi sclipesc în argintul lunii, / brațele lor întinse murmură speranțe…”
Nu am nici o îndoială că în această emoționantă Simfonia Toamnei vibrează și imaginile toamnelor trăite în România. Așa cum am mai scris și cu alte prilejuri, Vavila Popovici trăiește în America, dar a luat și țara de baștină cu ea. Rădăcinile nu se pot smulge. Sufletul nu se rătăcește. Inima nu bate în alte ritmuri. Mintea – izvor cu apă vie. Iar eu nu mă mai satur uitându-mă la coperta admirabilului volum: Parcul din Pitești, pe care Vavila Popovici l-a luat cu dânsa, să-i țină de singurătate și de drag.
–––––––
Vasile Filip