„Ştiu, de bujori de câmp / Însângerat mi-e plaiul.
Ici pe pământ străin / Mă tem să nu-mi uit graiul”
(Simion Plămădeală. Cântec de dor. Karaganda, Kazahstan, 5.05.1986)
Astăzi se împlinesc 71 de ani de la cel de-al doilea val de deportări – deportările de la 6 iulie 1949. În legătură cu acest trist eveniment un grup de autori au creat un film „Siberia din oase” despre drama a mii de români basarabeni deportați în Siberia, care va fi prezentat pe parcursul săptămânii pe postul de televiziune TVR.
Această mare crimă a făcut parte dintr-un întreg lanț de acțiuni ale regimului de ocupație sovietic, care se încadrează în noțiunea de genocid:
- Deportările de la 13 iunie 1941;
- Războiul pornit tot de regimul sovietic în contextul teoriei leniniste despre revoluția mondială „Fie ca 90% din poporul rus să piară (doar că pe lângă poporul rus mai erau vreo 200 de popoare mici neruse), dar măcar 10% să ajungă la revoluția mondială” declara acest „mare umanist” V. Lenin;
- Foametea organizată din a. 1946-47;
- Colectivizarea forțată (1944-1951);
- Deportările de la 6 iulie 1949.
Atât foametea organizată cât și deportările de la 6 iulie 1949 au fost acțiuni criminale întreprinse de regimul de ocupație sovietic pentru ai „îmblânzi” pe țăranii gospodari și ai „convinge” să intre în kolhozuri. Doar în satul meu de baștină de foamete au murit peste 500 de oameni (apr. 25%din populație(
În general, majoritatea ţăranilor basarabeni (cu excepţia celor fără pământ, care nu pot fi numiţi ţărani ci argaţi!) aveau o atitudine extrem de negativă faţă de kolhozuri. Iată doar unele păreri ale ţăranilor: „…la noi, slavă domnului, kolhozul s-a desfiinţat şi noi iarăşi vom trăi pe vechi – individuali (nu ştia ţăranul ce fiară s-a apucat de capul lui – n.n.). În kolhoz nimeni nu doreşte să se înscrie…” (s. Chircani, jud. Cahul). „…La noi organizează kolhoz, însă nimeni nu doreşte să se înscrie…” (s. Larga, jud. Cahul). Documentul mai conţine încă 19 opinii ale ţăranilor.
Dacă deportările din 1940-41 au fost mai mult o ofensivă politică a regimului comunist de ocupaţie, atunci foametea din 1946-47 şi marea deportare din 1949 au avut, în special, un caracter economic. Foametea din 1946-1947 a accelerat colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti. Astfel dacă la 1 iulie 1946, în Republică existau 2 kolhozuri atunci la 1 iulie 1947 – deja 146, crescând în 1948 până la 46958, iar în ianuarie-septembrie 1949 (în special după marea deportare de la 6 iulie 1949!) – de la 89791 la 330489. În conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS, din 17 august 1947, Biroul CC şi guvernul republican au adoptat decretul despre depistarea, în judeţe, a gospodăriilor „chiabureşti” şi impozitarea lor. „Acest lucru este adevărat (deportarea) mai ales în ceea ce priveşte efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949, cota gospodăriilor ţărăneşti care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 1951…Un efect scontat al deportării din 1949 a fost înregimentarea accelerată şi masivă a ţăranilor în kolhozuri, aşa-numita colectivizare, sau „ofensiva decisivă a socialismului asupra satului” dintre Prut şi Nistru. Legarea ţăranului de glia kolhoznică, prin dictatul regimului bolşevic, a avut drept urmare lichidarea proprietăţii private şi pierderea sentimentului de iniţiativă economică la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor. Odată cu încheierea colectivizării, a fost instituit un mecanism special al relaţiilor de producere şi repartiţie, care permitea statului sovietic să controleze în totalitate producţia agricolă, ţăranii primind de la stat doar minimul necesar pentru a supravieţui şi a munci din greu pe terenurile kolhoznice” (Raportul Comisiei pentru aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Noldova”.
Chiar şi după această foamete straşnică, puţini ţărani doreau să între în colhoz. La data de 1 iulie 1948, în kolhozuri erau cuprinse doar 11,7% din toate gospodăriile ţărăneşti. Pentru a-şi îmbunătăţi indicii, ştabii partiinici au început pregătirea celei de a doua mari deportări. Într-un raport al Ministerului Afacerilor Interne al RSSM din 12 octombrie 1948, adresat ministrului de interne al URSS, Kruglov, se menţiona că în decurs de doi ani şi jumate organele MAI au tras la răspundere penală 44160 de oameni, din care în 1946 – 15550, în 1947 – 21707 şi în prima jumate a anului 1948 – 6903 oameni. În majoritatea cazurilor pentru nedorinţa de a intra în kolhoz, pentru neachitarea birurilor insuportabile etc.
La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509 (bun cadou pentru românii basarabeni!) “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSSM a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor, care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”, la care se anexează 67 de liste cuprinzând 11342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”. Bun cadou, n-ai ce spune. În realitate, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate „pe vecie” în cadrul Operaţiunii „Iug” („Sud”) în jur de 36000 persoane (9864 bărbaţi, 14300 femei şi 11889 copii). Basarabenii au fost deportaţi în diverse lagăre ale Gilagului sovietic Siberia (Kurgan, Tiumeni, Irkutsk, Habarovsk) şi în Kazahstan (Aktiubinsk, Jambul şi Kazahstanul de Sud). Și din satul meu de baștină au fost deportate „…6 dintre cele mai harnice familii carpeștene ce au mai rămas după deportările din 1940-41 și 1944-49 și anume Ghiță și Pelaghea Dănălache, Țăpordei, Postu, Tiron, Chiperi” (V. Bălan. A baștinei eternă amintire). Numărul deportaților ar fi fost mult mai mare dacă o bună parte din intelectualitate, gospodar, nu s-ar fi refugiat în a. 1944 (având experiența amară și exemplul viu din prima ocupație a Basarabiei la 28 iunie 1940) în România. Câți basarabeni au devenit mari intelectuali în Țară.
Doamne, câte râuri de lacrimi s-au scurs, câte familii distruse, câte suflete mutilate de copii se ascund în spatele acestor cifre şi rapoarte seci. Executorii acestor crime împotriva umanităţii trebuie să fie cunoscuţi publicului larg. Iată doar unele nume ale celor care au planificat şi realizat acest genocid:
- General-maior Mordoveţ Iosif Lavrentievici – ministrul securităţii de stat al RSSM;
- General-maior Ermolin Ivan Ilici – responsabil al MSS al URSS;
- Colonel Kolotuşkin Alexandr Alexeevici – viceministrul de personal al securităţii de stat al RSSM;
- Colonel-locotenent Ostreacov Serghei Zaharovici – şeful ştabului conducerii operaţiunii;
- Maior Iacovlev – şeful secţiei nr.2 a MSS al RSSM;
- Căpitan Şvarţman Lev Zinovievici – şef sector secţie nr.2 MSS al RSSM;
- Locotenent Mordoveţ Leonid Iosifovici – responsabil operativ superior al secţiei nr.2 a MSS al RSSM (fiul ministrului I. Mordoveţ!).
În total – 30 de persoane, care au participat la conducerea nemijlocită a aşa-numitei „operaţiunii”. Observaţi în această listă vreun nume de basarabean, fie şi coadă de topor? Nu. Încă o dovadă că regimul sovietic a fost unul de ocupaţie.
Ştiau ei ce ştiau. Un popor decapitat, înfometat, înfricoşat, îngenunchiat era mult mai lesne de băgat în kolhozuri – această anacronică pentru ţăranul basarabean formă de gospodărire a pământului. Iată că organele de partid şi de securitate (mai corect de exterminare) şi-au văzut planurile aprobate la cel mai înalt nivel.
Lichidarea, ca grup social, dar uneori şi fizică, a ţăranilor înstăriţi, declaraţi chiaburi, prin exproprierea şi deportarea lor, viza accelerarea ritmurilor colectivizării şi transformarea acestui proces într-o acţiune de masă. Se miza pe frica de deportare, oculată tot mai adânc ţăranilor. Deportarea din 6 iulie 1949 a avut efectul scontat: timp de câteva zile, populaţia RSSM a trait într-o stare de frică imensă că va fi deportată în Siberia daca nu va intra în kolhozuri. Asa că, între 6 iulie şi 1 septembrie 1949, în RSSM au fost organizate 750 de kolhozuri, în care au intrat 183.333 gospodarii ţărăneşti! E. Enghirs, contabil în Soroca, spunea că deportarea ţăranilor înstăriţi „s-a facut pentru a influenţa restul masei ţărăneşti şi a o forţa să intre cât mai repede în kolhoz, adică a realiza colectivizarea delaolaltă în Moscova”. Istoricul britani Larry Wats vorbește de un număr de peste 1 500 000 de victime ale războiului, foametei organizate, celor 4 valuri de deportări (13.06.1941, 6.06.1949, 1.04.1951 și cel de-al 4-lea val de deportări „benevole” 1956-1991). Să nu uităm nici pentru o clipă că nepoții celor care i-au deportat pe părinții și bunicii noștri, ne mai conduc astăzi!
Eternă amintire acestor „vinovați fără vină”, oasele multora din ei fiind împrăștiate pe întreg teritoriul Siberiei până la Cercul Polar.
—————————
Valeriu DULGHERU
Chișinău, 6 iulie 2020