„Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor”.
(Nicole Iorga)
Semnarea Declarației de Independență pe data de 27 august 1991 a fost precedată de patru ani de luptă cu regimul sovietic de ocupație. Ample manifestări de zeci de mii de participanți, care au culminat cu Marea Adunare Națională de la 31 august 1989, la care au participat peste 700000 de participanți, au pregătit semnarea declarației de Independență. Chiar dacă valul Mișcării de Eliberare Națională declanșat din a. 1988 nu a finalizat cu ReUnirea cu Patria-Mamă România, acesta fiind scopul principal al Mișcării, semnarea Declarației de Independență a însemnat la prima etapă ruperea de Imperiul Sovietic. O parte a semnatarilor Declarației vedeau independența față de URSS nu însă și față de România, declarația conținând acest ideal. Perioada deosebit de incertă în Rusia de după puciul GKCP-ist și declararea independenței de către Rusia (nu prea era clar independență față de cine, deoarece urss era de fapt aceeași Rusie puțin lărgită), când timp de 4 luni (până în decembrie) în Rusia a existat dualitate de putere (președinții Gorbaciov și Elțin), când vârful armatei implicată în puci era sub arest, când Tiraspolul, de asemenea, implicat în puci, tăcea chitic, a fost deosebit de propice pentru a face următorul pas (cum au făcut înaintașii noștri la 1918: declararea independenței de Rusia la 24 ianuarie 1918 și, peste o lună, la 27 martie – Declararea Unirii cu Patria-mamă): semnarea declarației de ReUnire cu România. Cu regret din cauza Chișinăului și Bucureștiului această șansa a fost ratată, fapt ce a dus la orbecăială timp de apr. 30 de ani în junglele așa numitei independențe cu încercări falite de a crește cap cozii de șopârlă rupte (vorba maestrului Nicolae Dabija). Acum este absolut clar că aceste acțiuni au eșuat lamentabil: astăzi avem un așa numit „stat independent Republica Moldova” falit la toate capitolele, condus de grupări criminale, oligarhice corupte. Unica șansă de supraviețuire pentru această așchie de popor român din Basarabia este ReUnirea cu România, pe care o doresc din ce în ce mai mulți, dar nu se realizează din cauza miticismului unor lideri, din cauza separatismului unor unioniști (sună cam bizar!). Totuși Semnarea Declarației de Independență a avut și mai are un rol important: posibilitatea ruperii totale de trecutul sovietic.
Să facem un scurt excurs a acțiunilor de pregătire a semnării Declarației de Independență. Cucerirea Independenţei Basarabiei a avut loc treptat, în urma transformărilor sociale în RSSM, datorate dezgheţului gorbaciovist, demarat la mijlocului anilor 80. La sfârşitul anilor 80 Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională ajunsese la apogeu. Să încercăm să facem o scurtă retrospectivă a evenimentelor, care au precedat Declaraţiei de independenţă şi au finalizat cu declararea Independenţei la 27 august 1991.
- La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM, ţinând cont de doleanţele celor peste 700000 de oameni de la Marea Adunare Naţională, a adoptat legi privind decretarea limbii moldoveneşti (române) ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin;
- Realizarea primului pod de flori: a fost o sentimentală idee, care a semnificat frăţia, dorinţa de apropiere, istoria comună a ambelor maluri ale Prutului. Atât de doriţi erau unul de altul fraţii de pe ambele maluri ale Prutului, despărţiţi de sârmă ghimpată timp de apr. 50 de ani. În ziua de 6 mai 1990, între orele 13:00 și 19:00, locuitorilor din România li s-a permis să treacă Prutul fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești. Pe 6 mai 1990 cortina de fier dintre URSS și România a căzut (doar pentru o zi, ce este puţin puţin dar suficient pentru a trezi simţul apartenenţei de neam la basarabeni şi reaprinde flacăra reîntregirii cu Ţara) şi românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au reîntâlnit. Peste un milion de oameni de pe ambele maluri au participat la acest „pod de flori”, aruncând mii de flori în apa Prutului de pe ambele maluri, din care au materializat acest pod;
- Semnarea Declarației de Suveranitate (23 iunie 1990);
- Al doilea „pod de flori” care a avut loc la 16 iunie 1991, ocazie cu care deja cetăţenii din Republica Moldova au putut intra în România fără acte. Chiar dacă scopul re-unificării nu a fost atins atunci, momentul „podurilor de flori” a reactivat multor oameni conştiinţa faptului că indiferent de ce parte a Prutului trăiesc, aparţin unui singur neam. Iniţiatori au fost Asociaţia Culturală „Bucureşti – Chişinău” şi Frontul Popular din Moldova ;
- Declaraţia de nesusţinere a Referendumului de la 17 februarie 1991 privind menţinerea URSS ; Parlamentul ;
- Declarația adoptată la 21.08.1991, în care acţiunea puciştilor era calificată drept „o lovitură de stat reacţionară şi anticonstituţională, tentativă de a restaura trecutul prin înşelăciune, presiune şi violenţă”.
- La 24 august 1991 prezidiul Legislativului a convocat pentru 27 august 1991, ora 12.00 şedinţa extraordinară a Parlamentului dedicată proclamării independenţei.
Declaraţia de Independenţă
În contextul autoproclamării formaţiunilor ilegale din transnistria şi găgăuzia, a rezultatului puciului de la Moscova din 19 – 21 august 1991, interzicerii la 23 august 1991 PCM în urma eşuării „loviturii de stat”, declarării independenţei Ucrainei la 24 august 1991, a fost convocată la Chişinău o Mare Adunare Naţională, care a întrunit peste 600000 de reprezentanţi din toate raioanele şi oraşele Republicii. Aceştia au cerut parlamentului să proclame şi să voteze independenţa Republicii Moldova. Întrunit într-o şedinţă extraordinară la 27 august 1991 Parlamentul adoptă Declaraţia de Independenţă.
Dintre toate documentele adoptate de parlamentul anilor 1990-1994, Declaraţia de Independenţă a fost de cea mai mare importanţă. În continuare se vor prezenta doar unele din opiniile celor care au votat această Declaraţie.
„Până a ajunge la acea zi nemaipomenită de 27 august au fost mai multe lucruri. Chiar această lupoaică a fost adusă aici cu toată împotrivirea politică de atunci. A fost adusă în 1990. Era adunată lume de peste lume. Iarăşi, noi parcă am fi făcut repetiţie generală pentru acea zi istorică din viaţa poporului nostru”, afirmă Ion Ungureanu. Paralel cu şedinţa Parlamentului la care a fost votată Declaraţia de Independenţă, în centrul capitalei avea loc Marea Adunare Naţională. Ion Ungureanu îşi aminteşte că în acea zi, el fiind deja ministru al Culturii şi Cultelor, a fost rugat de primul preşedinte al Legislativului, Alexandru Moşanu, să modereze adunarea. „În piaţă era o mare de oameni. Ei, îndrăzneşte tu să nu votezi independenţa când în piaţă era deja declarată independenţa în suflet. Desigur, aveam un sentiment absolut înălţător şi de aşteptare a acestui act de trezire, de ieşire din acest imperiu al răului”, susține Ion Ungureanu. „Fiecare clipă de atunci cântăreşte nemaipomenit de mult la cântarul istoriei. Am fost atunci la înălţimea istoriei. Asta să o înţeleagă toţi”, spune el.
„Am vorbit şi în Parlamentul Republicii Moldova şi în Parlamentul URSS despre drepturile poporului român şi despre jafurile teritoriale săvârşite de imperiul sovietic împotriva României. De ce m-am implicat în mişcarea de eliberare naţională? Pentru că vreau ca nepoţii şi copiii noştri să aibă o ţară întregită, să aibă dreptul la limbă, la grafia latină şi la istoria română, să nu moară ţara aceasta, pentru că fără limbă poporul moare…M-am implicat în această mişcare pentru că nu-mi place moartea, mai ales moartea copiilor” spune Leonida Lari, poet, deputat în Parlamentul Independenţei.
Din păcate această independență a fost înecată în sânge practic din momentul declarării. Separatiștii găgăuzi (pe care astăzi kremlinezul Dadon în consider garanți ai statalității), care și-a declarat independența pe 19.08.1990 și transnistreni care și-au declarant „independența” pe 02.09.1990, au declanșat acțiuni subversive împotriva independenței Republicii Moldova. Începând cu perioada 19.08-7.12.1991 bande comiteau acte de terorism și provocări armate. Primele victime s-au înregistrat la 13.12.1991 printre polițiștii de la Dubăsari (4 morți și 9 răniți). Iar la 2 martie 1992, în momentul când președintele Mircea Snegur își ținea discursul la ONU cu prilejul primirii Republicii Moldova în ONU Rusia, sub masca gardiștilor transnistreni, a declarat război tânărului stat, recunoscut de comunitatea internațională doar de câteva ore.
În final merită de menţionat că acel parlament condus de academicianul Alexandru Moşanu împreună cu primul preşedinte al Republicii Moldova Mircea Snegur în condiţii de incertitudine, create de puciul antigorbaciovist de la Moscova, au declarat independenţa de U.R.S.S. Oricare ar fi opiniile celor aflaţi pe extrema dreaptă sau cea stângă clasa politică de atunci a dat dovadă de eroism, având în rândurile ei personalităţi de vază, care au returnat istoria (din păcate astăzi avem foarte puţini astfel de personalităţi). În condiţiile când la Chişinău se afla o unitate a Armatei Sovietice (alte două unităţi aflându-se la Bălţi şi Cahul, nemaivorbind de cea de la Tiraspol care se află acolo şi astăzi, după 25 de ani de „independenţă”!!!) acesta a fost un pas riscant pentru securitatea personală a acelora care au luat această decizie.
Oricum, a fost un eveniment de importanţă majoră pentru această aşchie de popor român (păcat că nu a fost făcut pasul următor – Unirea cu Ţara. Poate astăzi eram împreună cu Ţara în Uniunea Europeană şi ne na mai bălăceam în această mizerie materială, morală şi spirituală, în care ne aflăm astăzi). De iure sclavul sovietic de ieri, trecut prin deportări, gulaguri, foamete, închisori, colectivizare forţată şi deznaţionalizare acerbă, devenise liber. Nu însă şi de facto. Imperiul sovietic nu era dispus să cedeze atât de uşor ceea ce a acaparat tătuca Stalin. Pregătindu-se de acest sfârşit ruşinos (regimul avea analişti politici buni) regimul sovietic a creat pe teritoriul Republicii Moldova două enclave separatiste – cea din stânga Nistrului şi din sudul Republicii – Găgăuzia, care pe parcursul acestor 29 de ani au avut rolul calului troian. De asemenea, și-a format coloana a 5-a condusă de kremlinezi gen Dadon, Țărdea, dar și de alde Voronin, infiltrată în toate structurile de stat.
Pe când să facem pasul următor – ReUnirea cu Țara. În acest sens vin cu un îndemn către liderii tuturor partidelor eurounioniste să treacă de la declarații și să construim mai multe punți ale ReUnirii celor două maluri de Prit.
———————————-
Valeriu DULGHERU
Chișinău, 27 august 2020