Adesea este destul de dificil a caracteriza concret termeni deopotriva abstracți şi radicali, precum nihilismul şi postmodernismul. De aceea, scopul lucrării de față nu va fi o critică la adresa celor două realități conceptuale şi epoci culturale, cât acela de a evidenția drama psiho-socială şi spirituală pe care o pot genera.
Evident, libertatea abordărilor metafizice, imaginare şi logice nu trebuie în niciun fel periclitată, dar este oare exagerat a spune că unele dintre ele s-au reflectat într-o ratare a sinelui, consecința fiind chiar ieşirea omului din sacralitatea sa?
Am putea să ne gândim, de exemplu, la ambițiile redemptive ale nazismului, fascismului şi comunismului, întrucât premiza tuturor era aceea de a distruge ceva, adică de anihilare a unei existențe naturale pentru a o înlocui cu una artificială şi reducționistă.
De fapt, cam acesta este şi scopul nihilismului, ceea ce nu înseamnă că trebuie să facem confuzia între laboratorul ideatic şi cultural în care a fost conceput cu felul în care a fost receptat şi pus în practică de anumite forme de totalitarism ce au sedus o europenitate obosită şi debusolată. Şi totuşi, indiferent de situație, ar trebui poate subliniat faptul că rolul moral al creatorului de orice fel este la fel de valabil ca şi libertatea sa de exprimare la care pretinde că are dreptul în mod natural.
Nihilismul, aşa cum putem înțelege printr-o cercetare minuțioasă a istoriei culturii universale, înseamnă condamnarea omului la o libertate absolută în afara căreia nimeni şi nimic nu există care să îi determine în vreun fel existența. Cu alte cuvinte, omul devine prizonier într-o închisoare a singurătății în care liberul arbitru îi este anulat, fiind astfel obligat să îşi dezvolte acea voință puternică prin intermediul căreia să îşi asigura fericirea necesară.
Nihilistul va afirma întotdeauna faptul de a fi liber ca fapt de a manifesta curaj şi demnitate în fața Neantului, acelui Mister Nobody erijat în judecătorul perfect în aşa-numitul tribunal al Vidului.
Ce este de făcut în acest sens? Dacă existența omului presupune în mod logic libertatea absolută, independentă de o Cauză sau Substanță exterioară, în ce măsură mai putem intui o valoare morală a libertății?
Pentru a fi liber, nu este oare necesară integrarea noastră într-un câmp al organizării stabilite şi prestabilite? Altfel spus, în afara regulilor, nu în sens juridic sau instituțional, omul ca entitate rațională nu are cum să îşi dezvolte acel discernământ necesar în lumina căruia să înțeleagă de ce libertatea este cea mai mare cunună metafizică cu care a fost înzestrat, adică valoarea supremă a vieții.
Conform lui Confucius, „omul nu ar fi niciodată liber, dacă o Cauză exterioară nu l-ar constrânge astfel încât să acționeze întotdeauna corect în folosul libertății sale”.
Pe de altă parte, cât de liberi putem fi într-o realitate a permisivității absolute, într-o orchestră sinistră coordonată de Adevărul relativ ca dirijor absolut? În această situație, putem fi, eventual, deținuți în propria noastră libertate, ceea ce înseamnă că libertarea însăşi devine tiranul nostru principal. Astfel, avem de-a face cu un proces de barbarizare a libertății în orizontul nihilismului, chiar dacă jocul seducției pe care îl lansează este uneori ofertant şi provocator.
Evident, nihilismul în sine este o coordonată de principiu a postmodernismului, mai ales dacă luăm în considerare inițiativele deconstructiviste al căror scop proeminent a fost înlocuirea rațiunii cu iraționalitatea ca artă şi vocație a noii societăți. O societate ce condamnă spiritul dogmatic, pentru a-l înlocui cu dogma parcă irezistibilă a ironiei şi a banalizării existenței. O societate în care literatura şi arta şi-au pierdut dreptul de a sensibiliza, fiind într-un fel sau altul obligate să transmită conştiinței lecția agoniei şi a non-sensului. Nu în ultimul rând, o societate în care cea mai mare distanță este aceea dintre om şi el însuşi. Nu ştim de unde venim, încotro ne îndreptăm, cine suntem, parcă destinul ne exlieaza în propria disperare. Dar nu destinul ca determinism natural, ci acel destin imaginat şi construit de propria minte pe care o exultăm, transformând-o în divinitatea călăuzitoare a vieții noastre.
Singurătate şi destin: acestea par a fi coordonatele ontologice între care se desfăşoară viața noastră închinată postmodernismului însuflețit de nihilism, care în ceața sa existențială, îşi propune să contribuie la naşterea lumii noi.
Însă, lumea pretins nouă a postmodernismului este de fapt o lume extrem de veche, înrădăcinată în ceea Cardinalul Henri de Lubac numea „drama umanismului ateu”.
Pentru o lume nouă este nevoie de aspirații mult mai înalte, de asumarea acelei înțelepciuni pozitive, fundamentată pe cunoaşterea Spiritului şi a vocației spirituale a omului. Acea vocație care să ne ajute pe fiecare în parte să ne depăşim condiția materială şi limitată şi să ne familiarizeze cu acele capacități de care nu suntem conştienți, cu acele Adevăruri despre care nu ştim că ființează în noi înşine. În sens contrar, postmodernismul, paradoxal sau nu, va fi întotdeauna o reminiscență a unei lumi vechi şi posomorâte.
———————————-
Tudor PETCU