MOTTO:
„Nu renunţa la iluziile tale. Când ele au murit tu poate mai exişti, dar ai încetat să mai trăieşti”. (Mark Twain)
Mark Twain (n. 30 noiembrie1835 – d. 21 aprilie 1910) a fost scriitor, publicist, antreprenor, și umorist american, autorul popularelor romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur. Scriitorul american William Faulkner a scris despre Mark Twain că a fost „părintele literaturii americane”.
BEMOLII DIN FLIGOARNE
Cu amintiri ajunse, în clipa prea târzie,
regretele rănite mă tulbură din nou ! –
venite să-mi așeze cuvinte-n poezie,
le-aud, nedeslușite, la margini de ecou.
Plecate pe-nserate din triste carnavale,
în pragul neuitării lăsate mai demult,
îmi readuc în cuget acorduri vesperale
pe muzica tăcerii dintr-un refren ocult.
În liniștea rănită, bemolii din fligoarne
coboară neuitarea, din margine de gând,
prin trape redeschise în antice lucarne
din vechi acoperișuri cu turle care plâng.
Acolo sus, în turle, frumoasele vestale,
de strajă neuitării, mă cheamă în trecut,
iar muzica fanfarei, din parcurile goale,
îmi cerne iar bemolii pe dorul renăscut.
Trec singur pe aleea brodată cu mistere
să reascult fanfara, rămasă mai târziu,
iar muzica ajunge în lunga mea tăcere
cu triluri renăscute din vechiul potpuriu.
Privesc în depărtare și parcă o minune
renaște rătăcită la margine de gând –
un tril de clarinete neîncetat îmi spune
că din trecut, iubito, vei reveni curând.
Tatiana Doina Popovici: În aceeași manieră expresionist-onirica, Eul liric este dominat de amintiri și „regrete rănite” aflate „la margini de ecou” sau „în pragul neuitării”. Acestea îi readuc în cuget „acorduri vesperale” pe muzica tăcerii „dintr-un refren misterios”. Prima strofă sugerează că Eul liric pendulează între vis și realitate. Astfel metaforele „la margini de ecou” și „în pragul neuitării” arată că atât ecoul cât și neuitarea se află la limită. Un șir de epitete: „prea târzie”, „rănite”, „nedeslușit”, „triste”, „vesperale”, „ocult” exprimă starea nostalgică a Eului liric.
Aceeași stare o găsim și în a doua strofa în care „liniștea rănită de „bemolii din fligoarne” contribuie la continuarea visului. Personificați, bemolii coboară neuitarea „din margine de gând prin trape redeschise în antice lucarne” (ferestre mici înclinate în acoperișul unei case) Personificarea „turle care plâng” sugerează starea elegiacă a Eului liric. Ultimele patru versuri ale strofe a doua fac trimitere la femeile virtuoase care întrețin focul sacru în templul zeiței Venus, zeița iubirii. Vestalele, rămase de strajă neuitării, cheamă Eul liric în trecut, de unde „muzica fanfarei” „cerne iar bemolii pe dorul renăscut”. Această personificare face legătură între vis și realitate, căci odată cu „dorul renăscut”, Eul liric recunoaște aleea „brodată cu mistere” și reascultă fanfara a cărei muzica „ajunge în lunga mea tăcere cu triluri renăscute din vechiul potpuriu”.
Starea Eului liric se înviorează când „la margine de gând/un tril de clarinete” îi anunță revenirea iubitei. Se observă preferință poetului pentru strofe polimorfe și rima încrucișata. Unele metafore ca: „margini de ecou”, „pragul neuitării”, „acorduri vesperale”, „refren ocult, „margine de gând” sunt specifice lui Corneliu Neagu. Alături de metafore și epitete poetul folosește personificări expresive ca: „turle care plâng”, muzica… îmi cerne iar bemolii”, „un tril de clarinete… îmi spune” etc. Mărcile Eului liric: mă, mi, îmi ne arată implicarea afectivă a poetului care, prin vocativul „iubito” dovedește ca „Bemolii din fligoarne” este o poezie de dragoste în manieră expresionist-onirică.
Corneliu Neagu: Poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE se remarcă, de la prima lectură, prin inovații stilistice și de conținut care îi propun cititorului un nou tip de discurs liric, incitant și inedit. Aceste inovații decurg din faptul că fanfara și bemolii din partiturile acesteia participă la discursul Eului liric, conducându-ne prin meandrele figurilor de stil, cunoscute sau mai puțin cunoscute, dându-le accente cu totul neașteptate.
Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Este un poem de dragoste format din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare.
Prima strofă face referire la amintiri încărcate cu „regrete rănite” care tulbură liniștea Eului liric. Aceste regrete, plecate din „triste carnavale”, se-aud „nedeslușite, la margini de ecou”, venind să-i așeze Eului liric „cuvinte-n poezie”. Acest șir de personificări inedite dau poemului muzicalitate și forță lirică. Strofa se încheie tot cu o personificare a regretelor, de o frumusețe rară, exprimată prin versurile: „îmi readuc în cuget acorduri vesperale/ pe muzica tăcerii dintr-un refren ocult”. Debutul strofei a doua are loc în aceeași atmosferă de expresionism oniric, punând în prim plan „bemolii din fligoarne” care aduc „neuitarea din margine de gând” prin trapele unor „antice lucarne/ din vechi acoperișuri cu turle care plâng”. Se poate observa că șirul de personificări continuă, dând poemului o forță lirică neobișnuită. Continuând parcurgerea versurilor din strofa a doua, aflăm că acolo sus, în turle se află niște „frumoase vestale” care stau „de strajă neuitării”. Să remarcăm faptul că substantivul neologic „neuitarea” apare deja a doua oară, forța sa expresivă fiind net superioară sinonimului comun „amintirea”. Neuitarea „îl cheamă pe poet în trecut”, în timp ce muzica fanfarei „îi cerne iar bemolii pe dorul renăscut” ( alte și alte personificări!). Trecând la strofa a treia, atenția este captată de acțiunile poetului (Eului liric): „Trec singur pe aleea brodată cu mistere/ să reascult fanfara, rămasă mai târziu,/ iar muzica ajunge în lunga mea tăcere/ cu triluri renăscute din vechiul potpuriu”. În această atmosferă de calm aparent, „o minune renaște rătăcită la margine de gând”: un tril de clarinete îi vestește Eului liric că iubita sa va reveni curând „din trecut”.
Apărut în volume de poezie, dar și în reviste on-line prestigioase, poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE a captat atenția multor cititori care și-au exprimat, prin comentariile personale, aprecieri demne de remarcat. Autorul consideră că acest poem este una dintre realizările sale reprezentative care va trece barierele de spațiu și timp ale acestei epoci în care experimentele (uneori jalnice) în căutarea, cu orice preț, a originalității, fără a avea harul cuvenit, vor dispărea fără urmă.
TANGOUL
Răscolind tăcerea, lungile ecouri,
pe la miezul nopţii, se întorc din nou,
să-mi aducă-n taină magice tablouri
redescoperite într-un vechi tangou.
Era o tavernă cu ferestre scunde,
noi dansam tangoul fără spectatori,
muzica viorii ne purta oriunde
sufletele noastre se-mbătau cu flori.
Flori de iasomie din grădini uitate
pe un ţărm de mare fără început
care mai păstrează ludice păcate
din iubiri rămase pe un colţ de lut.
Flori de mirt aduse de pe mal de râuri,
la apus de soare, să le-avem în pat,
sau la cingătoare, să ne facem brâuri
care să ne scape de un vechi păcat.
Am comis păcatul seara pe răcoare,
la-nceput de vară, pe un pat cu flori,
visurile noastre, smulse din izvoare,
ne duceau aiurea, dincolo de nori.
Ne curgea prin sânge râu cu apă vie,
setea de iubire ne-arunca-n delir,
trupurile goale, adâncite-n vrie,
din străfundul nopții sorbeau elixir.
Astăzi doar ecouri se întorc, fragile,
să redeseneze încă un tablou,
cu miresme aduse-n cântec de sibile
din intimitatea unui vechi tangou.
Lunga neuitare retrezește-ndată
doruri revenite-n margine de vis
unde tu, iubito, din trecut plecată,
îmi aduci în suflet magic paradis.
Tatiana Doina Popovici: Titlul, exprimat printr-un substantiv comun articulat cu articolul hotărât „l”, este numele unui dans pasional, dar și al unui tablou creat de memoria afectivă a Eului liric. Tablou vizual susținut de imagini auditive, „Tangoul” revine „pe la miezul nopții”. Articolul hotărât sugerează că nu este vorba de un tangou oarecare, ci de unul cunoscut, pe care, poate, Eul liric l-a dansat cândva. De fapt, poetul face o mică descriere a lăcașului: „o tavernă cu ferestre scunde”. Din strofa a doua apare Eul dual – „noi dansam fără spectatori”, dovadă a intimității. Însoțite de acordurile viorii, „sufletele noastre se-mbătau cu flori”. Și florile își au semnificația lor: „flori de iasomie… care mai păstrează ludice păcate”, dar și flori de mirt…de pus în pat, sau la cingătoare. Paturile realizate din flori sunt invocate „să ne scape de un vechi păcat” (aluzie la păcatul originar). Păcatul comis „pe un pat de flori” arată „setea de iubire” care-i aduce pe îndrăgostiți în „delir”(stare de exaltare). În această stare halucinatorie, „trupurile goale… sorbeau elixir” (băutură cu proprietăți miraculoase căutată de alchimiști).
Strofa a patra întoarce Eul liric în realitate, dar rămâne cu „ecouri… fragile” ale unui „vechi tangou”. Ultimele patru versuri constată că „neuitarea trezește… doruri revenite-n margine de vis”, adică la limita dintre vis și realitate. Întregul discurs liric se referă la cea care „din trecut plecată, /îmi aduci în suflet magic paradis”. „Tangoul” este o poezie de dragoste cu ton elegiac în care Eul liric revedere, „pe la miezul nopții”, tabloul în care, însoțit de iubită, dansează pasional.
Nici de această dată poetul, Corneliu Neagu, nu renunță la maniera expresionist-onirică. De realitate țin: taverna, vioara, flori, acestea căpătând valori expresioniste. „Miezul nopții”, „magice”, „delir”, „elixir”, „și sibile” (femei care prezic viitorul), „margine de vis”, „magic paradis” aparțin oniricului. De subliniat repetarea vocativului „tu”, „iubito”, care materializează obiectul iubirii. Din puncte vedere prozodic, poetul optează pentru strofe polimorfe cu rima încrucișată.
Corneliu Neagu: TANGOUL este un poem de dragoste, cu accente evidente de elegie, derulat pe întinderea a patru strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare, brodat cu amintiri despre clipele petrecute de poet cu femeia iubită, plecată pe căi neștiute către orizonturi de timp necunoscute. A fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a apărut în diferite reviste literare on-line, precum LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE etc.
Povestea de dragoste a celor doi îndrăgostiți este la timpul trecut (ca în orice poveste, a fost odată…). Chiar din prima strofă aflăm că amintirile ajung „din nou” „pe la miezul nopții”, răscolind tăcerea „cu lungi ecouri”. Locul din care pleacă amintirile este o „tavernă cu ferestre scunde”, unde cei doi îndrăgostiți dansau un tangou „fără spectatori”. Muzica viorii îi purta pe undele sale „oriunde”, iar sufletele lor „se-mbătau cu flori” (personificare puternică a extazului generat de îmbrățișarea celor doi!).
Ajungând la strofa a doua, amprenta trecutului și visarea neîngrădită ne conduc către originea florilor din străfundurile Eului dual: „Flori de iasomie din grădini uitate/ pe un ţărm de mare fără început/ care mai păstrează ludice păcate/ din iubiri rămase pe un colţ de lut./ Flori de mirt aduse de pe mal de râuri,/ la apus de soare, să le-avem în pat,/ sau la cingătoare, să ne facem brâuri/ care să ne scape de un vechi păcat”. Originea acestor flori este adusă în prim plan pentru a prefigura ipoteza unei împreunări sub însemnele păcatului, cum rezultă din strofa a treia: : „Am comis păcatul seara pe răcoare, la-nceput de vară, pe un pat cu flori”. Prin trupurile celor doi îndrăgostiți curgea „râu cu apă vie” (figură de stil memorabilă!), iar trupurile goale „adâncite-n vrie”/ din străfundul nopți sorbeau elixir”. În ultima strofă Eul liric îl aduce pe cititor în prezent: „Astăzi doar ecouri se întorc, fragile,/ să redeseneze încă un tablou”…Aceste ecouri ajung pe cântec de sibile „din intimitatea unui vechi tangou”. „Neuitarea” Eului liric se retrezește, dorurile ajung la „margine de vis”, iar iubita, „revenită din trecut”, îi aduce-n suflet „magic paradis”. Final de poem marcat de umbra fostei iubite, care nu se va întoarce niciodată…!
CHEMAREA
Tăcerea răzvrătită, ivită dintr-o teamă
lăsată deoparte pe vârful unui dâmb,
în prag de insomnie fără răgaz îşi cheamă
dulăii neuitării legaţi de gândul strâmb.
Trec orele haine şi somnul nici nu ştie
că visurile-ntoarse pe aripi de mister
vor fi pe veci rescrise în falsa poezie
trecută de pendulă prin ritmu-i auster.
Iar timpul, pe tăcute, adună fără grabă
secundele orfane, pierdute în trecut,
în neuitări sterile ascunse-ntr-o silabă
la marginea tăcerii din dorul convolut.
Tăcerea se destramă şi-o voce siderală
mă cheamă, fără veste, în timp nedefinit,
ascult smerit chemarea şi ultima-ndoială
prin ceasul cu pendulă dispare-n infinit.
Tatiana Doina Popovici: Alcătuită din patru catrene cu rimă încrucișată, „Chemarea” se referă la zbuciumul sufletesc „în prag de insomnie”. Eul liric simte cum „tăcerea răzvrătită” își cheamă „dulăii neuitării legați de gândul strâmb”.
Strofa a doua deapănă „orele haine” în care, „pe aripi de mister”, se-ntorc visurile pentru a fi rescrise „în falsa poezie”. Personificarea „somnul nici nu știe” face aluzie la starea de inconștiență în care timpul, „în ritmul auster” al pendulei, va rescrie visurile pentru eternitate. Secundele pierdute în neuitării zadarnice, adunate fără grabă, „la marginea tăcerii”, ascund „dorul convoiul” (răsucit).
În ultima strofă, „o voce siderală” (astrală) destramă tăcerea. Eul liric, chemat „în timp nedefinit”, urmează umil chemarea ce-i risipește îndoiala provocată de teama care-a răzvrătit tăcerea. „Ceasul cu pendulă” trimite îndoiala în infinit”. Eul liric „în prag de insomnie” simte „orele haine” marcate de pendula care adună secundele și întoarce dorul. Dar, în final, ascultă „vocea siderală” și, chemat în „timp nedefinit”, se lasă prada somnului.
Trecerea timpului, simțită de Eul liric, este încărcată de îndoieli și frământări provocate de „neuitări sterile” și de „dorul convolut”. Starea de halucinație de dinaintea somnului este acompaniată de „ceasul cu pendulă” care măsoară timpul (orele, secundele, timp nedefinit).
Textul este ornamentat cu epitete: strâmb, haine, auster, orfane, sterile, convolut, siderală, dar și cu metafore: „tăcerea răzvrătită”, „praf de insomnie”, „aripi de mister”, „secundele orfane”, „marginea tăcerii”. Singura personificare, „somnul nici nu știe” sugerează desprinderea conștientului de realitatea măsurată de „ceasul cu pendulă”. Prezenta Eului liric este marcată, abia în ultima strofă, prin pronumele personal forma neaccentuată „mă” și verbele la indicativ: cheamă, ascult.
Și de această dată, poetul dovedește că este adeptul curentului expresionist-oniric.
Corneliu Neagu: CHEMAREA este un exemplu tipic de poem neo-expresionist în care derularea discursului liric are accente de ireal și nefiresc. Iar cititorul trebuie să-și muleze gândurile pe tipare atipice pentru a putea găsi un curs logic al ideilor exprimate de poet.
În prima strofă se vorbește despre o „tăcere răzvrătită” (personificare puternică, aproape nefirească !), „ivită dintr-o teamă/ lăsată deoparte pe vârful unui dâmb”. Această tăcere (personificată) își cheamă „în prag de insomnie” „dulăii neuitării” care sunt „legați de gândul strâmb”. Fiind vorba de „dulăii neuitării”, autorul face referire, desigur, la amintiri dureroase, care-l neliniștesc (neuitarea fiind mai puternică decât sinonimul său, amintirea). În această atmosferă tensionată, orele care trec par „haine”, iar „visurile-ntoarse pe aripi de mister” nu au altă alegere decât aceea de a fi „rescrise” într-o poezie falsă ce va fi recitată de ceasul cu pendulă „prin ritmu-i auster”. Astfel se încheie strofa a doua, iar la debutul strofei a treia timpul adună, „fără grabă” „secundele orfane, pierdute în trecut”. Ce face timpul cu aceste „secunde orfane”? Le aglomerează în „neuitări sterile” „la marginea tăcerii din dorul convolut”. Iată noi figuri de stil memorabile: „neuitări sterile” și „dor convolut”!
Ajungem și la ultima strofă a poemului. Tăcerea se destramă pentru că „o voce siderală” îl cheamă pe poet „în timp nedefinit”. Poetul ascultă chemarea, „smerit”, și ,dintr-o dată, ultima sa îndoială „prin ceasul cu pendulă dispare-n infinit”. Se subînțelege că pacea se pogoară în sufletul său, aducându-i uitarea.
Poemul CHEMAREA a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat un an mai târziu în volumul DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublishers, București, 2019.
~VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
21 august 2020