„Suntem ceea ce ne amintim” (Nichita Stănescu)
Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a lui Nichita Stănescu. Au fost publicate în volumul de versuri FATA MORGA, Ed. ePublishers, București, 2016.
ULISE
Ce faci atâtea nopţi fără mine
prea neuitata clipei ce vine?
O, cum te leagănă gândul meu singuratic,
fir nevăzut în stratul freatic!…
Cum caut umbra chipului tău care piere,
pe holuri de vis, cu false unghere,
iar răsuflarea-mi străină se curmă
pe ultima uşă trântită în urmă !…
Pereţii ovali se-ntorc în oglindă –
vor în ghiocul lor să mă prindă,
și gânduri nătânge plutesc prin odaie,
în cioburi de visuri rebele mă taie.
De unde te ştiu şi câţi ani trecură
în urbea în care norocul se fură?
Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,
în şopul ornat cu lucruri străine?
Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte
și cum se mai vinde sticla de lapte?
Ce mobile noi se mai urcă pe scară?
Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!
O clipă se leagănă gândul alene,
pe punte Ulise, vrăjit de sirene,
adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă
și visul îl poartă departe, spre casă.
Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!
Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?
Tatiana Dorina Popovici: Inspirată de eroul lui Homer, personajul mitic Ulisse, poezia lui Corneliu Neagu prezintă un erou modern care, la fel ca cel mitic, se afla departe de casă și de familie.
Poezia începe cu o interogație retorică care te duce cu gândul la Penelopa, soția credincioasă a eroului Ulisse. Întocmai ca și eroul mitic, Eul liric își trimite gândul spre iubita de acasă. Timpul scurs de la plecarea sa estompează chipul acesteia: „Caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere.” Amestec de elemente reale (holuri, pereți ovali, oglindă, ușă trântită etc) cu elemente ale visării (ghiocul, care sugerează vraja, gânduri nătânge, cioburi de visuri etc) poezia poate fi încadrată în curentul literar expresionist-oniric.
Strofa a doua începe tot cu o interogație retorică: „De unde te știu și câți ani trecură”, menită să marcheze trecerea timpului departe de casa aflată într-o urbe. Toate interogațiile următoare pun în evidență transformările în plan social și interesul manifestat de Eul liric pentru tot ceea ce a lăsat în urmă poetul. Astfel prețul darurilor din vitrine, numărul doctorilor în științe exacte, prețul sticlei de lapte etc. se referă la realitatea socială, așa cum a lăsat-o poetul la plecarea sa în lunga călătorie spre tărâmuri îndepărtate. Atât de implicat în visare, Eul liric pierde noțiunea timpului astfel încât „nici nu mai știa, e iarnă e vară…?”
În ultima strofa revine visul. Ca și eroul lui Homer, eroul lui Corneliu Neagu „adoarme pe punte, vrăjit de sirene”. Cu mâna în barba-i ‚țepoasa” încheie călătoria imaginară. Dar își dă seama că nu mai știe „unde-i e casa și țara” Ultimele cuvinte ar putea fi interpretate ca o simplă întrebare, dar și ca „valuri ale vieții” ce poarta destinul uman.
Poezia „Ulise” este o îmbinare între vis, realitate și mit în care „gândul mereu singuratic” devine un „fir nevăzut în stratul freatic”.
Din punct de vedere al realizării artistice, poezia este bogat ornamentată cu epitete, metafore (holuri de vis, false unghere, barbă țepoasă, vis rătăcit), inversiuni, interogații retorice etc.
Impresia puternică pe care a lăsat-o călătoria lui Ulisse i-a inspirat pe William Shakespeare (Troilus și Cressida), Nikon Kazantzakis (Odiseea, o continuare modernă), James Joyce(Ulisse), Derek Walcott (Omeros), Ilarie Voronca (Ulise), Corneliu Neagu (Ulise)…
Corneliu Neagu: Am afirmat, mai ales în documentele scrise, că am început să scriu literatură, în particular poezie, după pensionare. Riguros vorbind, primele poezii datează de la începutul perioadei algeriene, toamna anului 1983. Am scris atunci cinci poezii pe care le-am pus în scrisorile expediate soției mele Liliana-Mihaela. S-a gândit să arate modestele mele creații lirice unei poete, cu pretenții de mare cunoscător în ale literaturii, adeptă ferventă a „noului tip de poezie”, gen reportaj, din care figurile de stil, cu deosebire metafora, fuseseră alungate cu înverșunare. După o lectură grăbită, semn că își pierde timpul cu ceea ce nu trebuie, arborând un aer de superioritate, i-a spus soției mele că „nu este ceea ce se cere în ziua de azi”. Că stilul meu este vetust, reminiscență a sfârșitului de secol XIX. Îmi amintesc că nu am fost prea tulburat de acest verdict. Mi-am consacrat întreaga energie elaborării cursurilor în limba franceză și documentării în biblioteca universității, care deținea comori științifice de negăsit în România acelor ani. Această documentare mi-a permis să-mi formez o nouă viziune asupra științei și tehnologiei, care își va arăta roadele, cu deosebire, după schimbarea regimului politic din România, începând cu evenimentele dramatice din decembrie 1989.
Poemul ULISE, scris la vremea aceea, a rămas aproape neschimbat în versiunea publicată în volumul FATA MORGANA, Ed. ePublishers, București, 2016. Din punct de vedere structural, poemul este alcătuit din trei stofe polimorfe, inegale ca număr de versuri și cu tematici diferențiate. Prima strofă începe cu o invocare a femeii iubite rămase acasă. Invocarea se face cu o interogație directă, având un conținut emoțional foarte puternic „Ce faci atâtea nopţi fără mine/
prea neuitata clipei ce vine?”. Discursul liric se continuă cu o declarație de dragoste din care transpar însingurarea, dezorientarea și dorul năucitor revărsate asupra Eului liric: „O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!…”. Cele două perechi de versuri introductive prefigurează descrierea stării de anxietate și dezorientare a poetului într-o altă lume, într-o altă cultură.
Poetul caută umbra iubitei „pe holuri cu false ungere”, „printre pereții ovali ce se-ntorc în oglindă”, vrând parcă să-l prindă ca într-un ghioc malefic. În această atmosferă sumbră, gândurile poetului „plutesc prin odaie” printre „cioburile de visuri” dintr-o realitate paralelă. Întreaga descriere de la finele primei strofe evocă, de fapt, un univers al singurătății și înstrăinării, într-o lume complet necunoscută.
În strofa a doua, muza Eului liric îl readuce pe poet în patria natală unde, prin interogații succesive adresate femeii iubite, descrie, de fapt, atmosfera sumbră a anilor 1980, marcați de sărăcie, privațiuni și inechități sociale – un tărâm unde „norocul se fură”. Întrebările directe, de genul „Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,/ în şopul ornat cu lucruri străine?/ Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte/ și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?”, îl conduc finalmente pe autor la concluzia interogativ – exclamativă: „Nici nu mai știu, e iarnă, e vară…?!”
Trecerea la strofa a treia aduce un gen de pace neașteptată: „ O clipă se leagănă gândul alene”…Eul liric apare în postura rătăcitorului Ulise „vrăjit de sirene”. Adoarme răpus de această vrajă „și visul îl poartă departe, spre casă”. Aflat în stare de visare Eul liric nu mai știe unde se află casa și țara natală („Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?”)
Amestec de realitate și vis, poemul ULISE aduce în fața cititorului probleme existențiale majore, dintr-un spațiu – timp ale cărui dimensiuni se prelungesc din trecutul acela întunecat până în zilele noastre, proiectându-se într-un viitor ale cărui margini nici măcar nu se întrevăd.
CITADELA
Același ţărm, aceeași aşteptare,
apusul mi se pare ca de ceară,
la orizont și ultimul vapor dispare,
iar plânsetul sirenei mă doboară.
Cetatea prinsă-n ziduri dantelate,
spital central de gânduri efemere,
nedeclarat cadavrele îsi scoate
pe un opis din false fişiere.
Sub zidurile ei mă împresoară
cu uşi masive-n fiare ferecate,
iar eu mă-ntreb, în fiecare seară,
de unde vin, ce caut în cetate?
Aș evada dar nu mai știu pe unde
căci prinsă-n labirint de coridoare
în mintea mea neîncetat pătrunde
un drog ce m-adâncește-n nepăsare.
Încep să pierd a timpului măsură,
iar spațiul mă închide ca o sferă,
busola, dereglată de curbură,
mi-arată polul nord în altă eră.
Tatiana Doina Popovici: Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rimă încrucișată. Prima strofă exprimă o transcendere tragică a realității spre un tărâm al tensiunii halucinatorii. Elementele care sugerează tensiunea interioară a Eului liric sunt: apusul, orizontul, plânsetul sirenei. Comparația „apusul… ca de ceară” sugerează o stare sufletească apăsătoare. După cum spunea Blaga, „tensiunea interioară transcende lucrul”, sugestie dată de „plânsetul sirenei mă doboară”.
Strofa a doua este expresia trăirilor Eului liric generate de tensiunea halucinatorie: „cetatea prinsă-n ziduri dantelate,/ spital central de gânduri efemere/ nedeclarat cadavrele își scoate/ pe un opis din false fișiere”. Aceeași stare se poate regăsi și în strofa următoare, Eul liric simțind că devine prizonier al cetății. În fata „ușilor masive-n fiare ferecate” se-ntreabă: „de unde vin, ce caut în cetate?”
Momentele halucinatorii alternează cu luciditatea exprimată prin dorința Eului liric de evada din cetate. Numai că mintea poetului aflată sub influența unui drog imaginar îi prelungește starea de visare halucinatorie. Atât cetatea cât și mintea devin „un labirint de coridoare” din care nu se poate ieși, pentru ca nu există o Ariadna care să marcheze calea către ieșire.
Ultima strofă arată pierderea aparentă a contactului cu realitatea („pierd a timpului măsură”) și intrarea în relație cu un spațiu „ca o sfera” sugerând imposibilitatea Eului liric de a ieși din propriul destin.
Ultimele doua versuri aparțin clar expresionismului având în vedere ca Eul liric transcende „în altă eră”.
Visare, mit, accente halucinatorii, transcendere fantastică a realității sunt dovezi că „Citadela” aparține expresionismului.
Corneliu Neagu: Am ajuns la Alger cu un avion al companiei Air Algérie în seara zilei de 10 octombrie 1983. Ploua mărunt și bătea vântul. La plecarea din București lăsasem în urmă o zi însorită și calmă. La Alger era mult mai rece decât la București, ceea ce mi se părea anormal. Ne aștepta un delegat al ROMCONSULT, agenția română de consultanță care intermedia, printre altele, și contracte de cooperare didactică cu partenerul algerian. Ne-a urcat într-un autobuz care ne-a dus la internatul unui grup școlar aflat undeva la periferia orașului. Urma să se întoarcă a doua zi pentru a ne înmâna primele de instalare prevăzute în contract. S-a întâmplat întocmai, fiecare dintre noi primind câte 3000 dinari algerieni. Socotind mai târziu, era o sumă consistentă, echivalentul a trei diurne lunare primite pe toată durata contractului.
Am ajuns la universitatea din Blida, locul negociat la București pentru a-mi desfășura activitatea didactică, pe data de 13 octombrie. Deși primirea a fost cordială, directorul de resurse umane mi-a spus că universitatea nu mai are nevoie de serviciile mele. Cursurile universitare, ca și în România, începuseră de la întâi octombrie, iar postul meu fusese oferit unui profesor din Polonia. Am fost îndemnat să mă întorc la Alger pentru a negocia la Ministerul Învățământului un alt post, la altă universitate. Începuse deja calvarul! Succint vorbind, timp de două săptămâni am bătut drumurile între reprezentanța ROMCONSULT-Alger, ambasada României din Algeria și Ministerul Învățământului, pentru a primi une nouvelle affectation. Mi s-a refuzat cazarea atât la ambasadă cât și la ROMCONSULT – vezi doamne! – din lipsă de spațiu.
Însă, așa cum se întâmplă de multe ori în viață, ghinionul unora devine șansa altora. Un coleg de la Timișoara, cu vechime mare în Algeria, fusese reținut în țară întrucât se aflase că aranjase un chiuretaj clandestin pentru consoarta lui. Bunul meu prieten Ovidiu Popescu, profesor la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran (USTO), l-a convins pe rectorul universități, Excelența Sa Mohamed Lasreg, să mă accepte pe acest post vacant. Integrarea mea în echipa de la USTO a fost rapidă și cu rezultante excelente. Treptat, treptat, s-a produs și integrarea în viața comunității academice din Oran.
Se vorbea despre tâlhari care întrau noaptea peste europeni să-i jefuiască și despre alte blestemății. Aveam două răngi în apartament, una lângă pat, iar cealaltă pe hol, pentru a bloca ușa pe timpul nopții. Când treceam pe lângă sediul poliției centrale din oraș auzeam, aproape zilnic, răcnete de oameni schingiuiți. Mai târziu am aflat, chiar de la șeful poliției, că de fapt nu era altceva decât o înregistrare pe bandă de magnetofon, pusă pentru a-i descuraja pe răufăcători.
Niciodată nu am avut incidente cu localnicii, pe toată durata șederii mele în Algeria. Nu pot spune același lucru despre „frații” mei români. Raporturile mele cu ROMCONSULT și cu ambasada română din Alger au fost descrise în eseul „Roata cu colțuri”, publicat în revista ARMONII CULTURALE, nr. din 18.12.2019,
( http://armoniiculturale.ro/2019/12/18/roata-cu-colturi/ ).
Poate prea amplă această introduce, am simțit nevoia să o scriu pentru a marca atmosfera în care s-a născut poemul CITADELA, la Oran, în toamna anului 1983.
Cele cinci strofe ale poemului evocă o stare de spirit marcată de înstrăinare, singurătate, dezorientare și teamă. Poemul începe abrupt –„Același țărm aceeași așteptare,/ apusul mi se pare ca de ceară/ la orizont și ultimul vapor dispare,/ iar plânsetul sirenei mă doboară” – o stare de spirit din care transpar, fătă echivoc sentimentele enumerate anterior, dar nu încă la intensitatea lor maximă. Abia în strofa a doua aceste sentimente se coagulează, dând naștere unei spaime necontrolate („plein désarroi”) pentru că „cetatea prinsă-n ziduri dantelate” apare în viziunea Eului liric ca un „spital central de gânduri efemere”, din care „cadavrele” sunt scoase fără a fi declarate, pe baza unui „opis cu false fișiere”.
Citind mai departe, se simte cum Eul liric este împresurat de ziduri și „uși masive-n fiare ferecate”, făcându-l să se întrebe: „de unde vin, ce caut în cetate?”. Aceste ziduri și uși de fier nevăzute (imaginare) determină accentuarea stării de „plein désarroi”, conducându-l pe poet la ideea evadării, dar neștiind cum și pe unde își lasă mintea pradă unui „drog” imaginar, care-l adâncește-n nepăsare. Începe să piardă a timpului măsură, spațiul devine o sferă care îl strânge tot mai tare, astfel încât „busola dereglată de curbură îi arată polul nord în altă eră”. Final de poem într-o stare de delir oniric!
NOCTURNĂ LA CITADELĂ
Revăd citadela pe vârful de stâncă,
lumini sidefate în noapte aruncă
și vorbe aud, din nespuse cuvinte,
prin cărti neştiute citite-nainte –
îmi toarnă otravă pe raze de lună,
pereţii curbaţi în mijloc se-adună,
iar noaptea deasupra se lasă opacă
pe gândul rănit care-ncepe să zacă.
Te rog, nu pleca acum prea departe,
întoarsă-nlăuntru, deschide o carte,
cuvinte de miere să curgă-n odaie,
să cadă-n cadenţă, ca stropii de ploaie,
surâsul pe buze să-ţi văd în oglindă,
s-alunge tristeţea ce vrea să mă prindă
și spune-mi, cu şoapte de dor încărcate,
hai, vino aici, lângă mine, bărbate !
Și-n brațele tale mă strânge mai tare
să simt înlăuntru șuvoi de izvoare
curgând încărcate cu grele ispite
aduse din margini de visuri vrăjite.
O noapte întreagă de-om fi împreună
condei îmi voi face din raze de lună,
să scriu către ziuă o ultimă odă
pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă.
Tatiana Dorina Popovici: Poemul, alcătuit din trei strofe polimorfe, se înscrie în curentul expresionismului oniric. De aceea, în prima strofă, „citadela” poate fi interpretată ca refugiu al Eului liric, ajuns „în vârful de stancă”, adică în deplinătatea maturității creative. Memoria poetului decorează noaptea cu „lumini sidefate”, iar lecturile vechi îi trimit „vorbe” ce-i „toarnă otravă pe razele de lună”. Luna, astrul îndrăgostiților, dar și simbol al visării, anunță sosirea nopții, moment al zilei în care se manifestă misterele. În acest decor, imaginația devine din ce în ce mai creativă: ”pereții curbați în mijloc se-adună,/ iar noaptea deasupra se lasă opacă/ pe gândul rănit care-ncepe să zacă”. În această stare, se presimte apariția unei prezențe feminine, readusă din amintirile obsedante ale Eul liric.
De aceea strofa a doua începe cu un imperativ: „Te rog, nu pleca acum prea departe”. Adverbul „acum” subliniază momentul când iubita „întoarsă-nlăuntru”,cu „surâsul pe buze”, este rugată de poet să-i alunge „tristețea ce vrea să îl prindă”. Dorul este sugerat de interjecția „hai” și de imperativele „spune-mi” și „vino aici”, urmate de vocativul „bărbate”.
Ultima strofa este dedicată sentimentelor puternice, precum dorul de femeia iubită, căutată (adusă) „din margini de visuri vrăjite”. Oniricul este sugerat de „visuri vrăjite”, raze de lună”, „trupu-ți vrăjit”, „prea frumoasă nagodă”. Nagoda, entitate fantastică a seducției prin îndrăgostire, devine mijlocul stilistic, de tip metaforă, prin care poetul se adresează iubitei, la sfârșitul unei nopți petrecute împreună.
Poezie de dragoste, „Nocturnă la citadela” este un amestec de real și fantastic în care Eul liric se raportează la „citadelă” ca la un ultim refugiu din fața asaltului amintirilor care-i rănesc gândurile.
Pe parcursul celor trei strofe, prezența Eului liric este marcată de verbe la indicativ prezent (de exemplu, „revăd”), sau forme neacceptate ale pronumele personal, persoana întâia, precum „mi, mă, îmi”. În final apare Eul dual „de-om fi împreună” (poetul cu iubita sa) Cred ca poetul precizează, în penultimul vers, că acest poem este „o odă” închinată iubitei, dar și iubirii, în general.
Corneliu Neagu: NOCTURNĂ LA CITADELĂ, poem de factură expresionist-onirică, a fost conceput, într-o primă formă, în Algeria, în toamna anului 1983. Această primă formă a fost publicată în volumul FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. În forma actuală, care conține o strofă în plus (ultima), poemul a fost publicat în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublshers, București, 2018.
Elementele de natură expresionist-onirică apar chiar de la începutul poemului. Prin Eul său liric, poetul revede citadela de pe vârful unei stânci, auzind „nespuse cuvinte” din „cărți neștiute citite-nainte”. Evident, în lumea fizică (reală) nu poți auzi „cuvinte nespuse”, mai ales citite cândva în „cărți neștiute”. Urmărind firul discursului liric, aflăm că aceste „cuvinte nespuse” îi toarnă poetului, în suflet, otravă pe „raze de lună”. Cuprins de halucinații, începe să vadă „pereți curbați” care „se adună” în mijlocul camerei, pe când noaptea „se lasă opacă pe gândul rănit care-ncepe să zacă”.
Începând cu strofa a doua, atmosfera fantastică începe să se risipească, odată cu apariția, în prim plan, a unei femei (reale sau închipuite), poate chiar muza Eului liric. Dar aceasta este pe picior de plecare (nu știm de ce!). Speriat, Eul liric o roagă să nu plece prea departe și să se întoarcă curând, pentru a-i citi cuvinte dintr-o carte. Iar aceste cuvinte să curgă ca mierea, în cadența stropilor de ploaie. Poetul ar dori să-i vadă surâsul în oglindă, ca să-i alunge „tristețea ce-ar vrea să îl prindă”. Și, „cu șoapte de dor încărcate”, să-l cheme: „hai, vino aici, lângă mine, bărbate!”
În ultima strofă, dorințele Eului liric se amplifică. Îi cere iubitei să îl strângă în brațe mai tare și să-l încarce cu „grele ispite, aduse din margini de visuri vrăjite”. Îi promite că, dacă vor sta toată noaptea împreună, își va face condei din raze de lună, pentru a scrie, către ziuă, „o ultimă odă” pe trupul ei de „prea frumoasă nagodă”. Final apoteotic de poem, în care aflăm că iubita era asemuită unei apariții fantastice – „nagoda”, fapt ce ne îndeamnă să credem că întregul discurs liric n-a fost decât rodul unei închipuiri, la hotarul dintre vis și realitate.
~VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
31 iulie 2020