Motto: “Ghinion…”
Dacă Murphy ar fi avut Covid, lucrurile ar fi mers la fel de prost.
Cu toate măsurile de precauţie, ceva tot va merge prost.
Șansele(!) de a contracta virusul sunt de 50%: ori te vei infecta, ori nu… Dar, până nu te îmbolnăvești, nu poți ști cât e de rău.
Șansele de a te vindeca de coronavirus în spital sunt direct proporţionale cu cele de a căpăta o altă infecție.
Când statisticile epidemiologice oficiale sunt mai rele, e abia începutul.
Orice începe bine se termină rău; pandemia – nu se știe…
În stare de alertă, cei care trebuie să simplifice lucrurile, mai mult le complică.
În timpul stării de alertă, statisticile tind să devină profeţii, nu invers.
În fața restricțiilor din pandemie toți suntem egali, dar unii sunt mai egali ca alții.
Cu cât restricțiile sunt mai mari, cu atât numărul de infectări e mai mare.
Probabilitatea ca cineva să tușească lângă tine e mai mare atunci când ți-ai uitat masca acasă; sau ai un acces de tuse atunci când e mai aglomerat în autobuz.
Scapi masca pe jos fix când nu ai alta de rezervă.
Oricât de puțin te-ar costa un dezinfectant, îl vei găsi mai ieftin la alt magazin.
Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Legile lui Murphy în pandemie”
Într-o odaie întunecată, cu iz îvechit de bandă de condensator și letcon încins, doi androizi în vârstă scârțâiau din toate încheieturile, în preumblările lor domestice. Într-un târziu, el, fost robot industrial, se afundă într-un fotoliu uzat, cu arcurile ieșite și în lectura unui almanah electronic. Ea robotea prin bucătărie, ca orice robot casnic, zăngănind niște oale și bombănind ceva despre nepriceperea lui la tinichigeria cu plasmă. Un “fi-ți-ar mecanismele de râs și cine te-a mai proiectat și pe tine!” răzbătu slab până în camera unde bătrânul stătea cufundat cu toate circuitele în trecutul îndepărtat, în prezentul continuu și în viitorul imediat…
Hai noroc! Să vă povestesc ce-am priceput… Ăă….. ce-am pățit. Că doar tot priceputul a pățit-o, nu? Poate pricepeţi ceva din asta… Să n-o păţiţi şi voi. Eu am rămas motto… ăăă… mot à mot!
Totul părea o scenă de teatru, într-o magazie părăsită, cu grinzi putrede…
Întrucât tradiția tăierii porcului reprezintă un ritual secular barbar, practicat de români pentru consum propriu, ca dovadă a totalitarismului domestic și incongruent ideii de emancipare europeană, această practică se va modifica, adaptându-se normelor Uniunii Europene. Astfel, se cumpără porcul de pe piața europeană autohtonă (târgul de porci), se aduce la domiciliu, unde se cazează într-o cocină amenajată din fonduri nerambursabile cu tot confortul, inclusiv cu termopane și muzică simfonică la difuzoare. I se dă animalului numele de alint Ghiță (pe plăcuța de înregistrare se va trece neapărat și transcrierea fonetică). Se supune unui regim dietetic cu nutrețuri obținute din organisme modificate genetic, suplimentându-se cu varză de Bruxelles și alte lături. În ziua sacrificării, i se dă să bea întâi o cola light sau orice altă băutură energizantă, cu paiul (eventual, unul din paiele plimbate în ajun). Din solidaritate cu victima, sacrificatorul va da pe gât o băutură cu denumire de origine controlată și vor face împreună un selfie, spre amintire. După ce i se citesc drepturile dobitocului (în speță, ale gospodarului), fie i se cântă un cântec de leagăn multicultural (eventual imnul Uniunii Europene sau recviemul de Mozart), fie se supune unei ședințe de psihoterapie, ca să nu se simtă traumatizat. Apoi se fugărește pe o bandă specială de alergare, pentru frăgezire și pentru încălzirea musculaturii. Se somează regulamentar cu trei focuri de armă, după care se asomează prin împușcare cu „glonț captiv” sau cu electroșocuri de către un medic veterinar specializat la cursuri de perfecționare profesională prin proiecte europene.