Centenarul este mai mult decât o simplă ocazie aniversară. Cei 100 de ani de nouă Europă se constituie într-o unitate de cunoaştere, un cronotop cu funcţie epistemologică axială în procesul de cunoaştere şi de memorare a Europei profunde şi a unităţii de destin a neamului românesc. Un dialog asupra Centenarului este, de aceea, un dialog despre luminile centenarului, adică despre ceea ce putem înţelege şi învăţa din cei 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare a românilor, care se suprapune peste cel mai însemnat prag al Europei, graţie căruia putem vorbi despre Noua Europă, Europa naţiunilor, nu a imperiilor, o Europă care a rupt lanţul subordinaţionis­mului devenind primul continent locuit de popoare libere, asociate printr-un tratat comunalist, de ins­piraţie testamentară vădită, Tratatul de la Trianon. Vă propunem aici un dialog despre luminile (şi umbrele) Centenarului spre triumful deplin al ştiinţei mărturisitoare ca să se risipească ceaţa de pe zorii dimineţii popoarelor şi să fie denunţate forţele saturniene care împing lumea spre un ciclu de nouă domnie a forţelor întunericului, după cum afirmă profesorul Ilie Bădescu. Interlocutorul nostru de astăzi este format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H. Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre numeroasele sale cărţi. Profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane, fiind în prezent exponentul conceptului de Noologie („sociology through the eyes of faith”), pe care îl dezvoltă cu acribie în lucrările sale recente. În zonele de submedia de pe frontul online de limbă română aproximativă, detractorii profesorului Ilie Bădescu s-au gândit să-l picteze drept „dughinist”, cu trimitere la o Postfaţă (pentru un alt necititor al ei, Mircea Morariu de la Adevărul – „Prefaţă”!) scrisă de acesta la cartea lui Aleksandr Dughin, „Bazele geopolitice”. Trolii telecomandaţi în cauză nici nu s-au obosit să citească sau măcar să facă trimitere la Postfaţă, unde altfel orice cititor cu mai mult de o urmă de creier ar fi descoperit cea mai bună analiză critică – şi singura din România – la adresa geopoliticianului rus şi a direcţiilor „Noii Rusii”. Profesorul Bădescu este de părere, între altele, că sărbătoarea Centenarului Marii Uniri trebuie să continue până la celebrarea Centenarului Trianonului.

     (Interviu cu profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei şi membru corespondent al Academiei Române)

*  Mişcări şi mulţimi sociale în 1918 şi în 2018

Victor Roncea: Domnule profesor, aş vrea ca, înainte de a vorbi despre anul Centenarului, să faceţi o referire la mişcările recente din 10 august şi de după aceea, din Bucureşti. Ce înţeles le atribuiţi? Cum trebuie abordată ches­tiunea aniversării celor 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare din 1918-2018 în contextul unor asemenea sfâşieri lăuntrice?

Ilie Bădescu: Aş sesiza, mai întâi, distincţia dintre cele două tipuri de mulţimi şi de mişcări, cele de la începutul veacului al XX-lea, care au premers şi au realizat Marea Unire, şi cele de acum, la 100 de ani de atunci. Marea Unire Întregitoare din 1918 acoperă cu sensurile ei durata lungă a istoriei poporului românesc. Acel mare moment şi toate manifestările înfăptuitoare de atunci ţin de teoria dăinuirii neamurilor şi nu pur şi simplu de istoria circumstanţială, de frământările şi de necazurile vieţii zilnice ale celor care compun neamurile. Noi, cei de azi, s-ar putea să nu sesizăm diferenţele când privim în urmă cu un veac, ba neliniştile legate de dăinuire par să ne fie tot mai străine. În lumea aceea, acest tip de nelinişte înconjura chiar şi comunităţile mici, satul sau familia. Familiile voiau să aibă mulţi copii ca „să nu se stingă neamul”, spiţa casei. Frica şi grija pentru dăinuirea familiei, a spiţei de neam se transmitea şi planului mai înalt al grijii pentru dăinuirea de neam a naţiei însăşi, a poporului ca fiinţă morală pe lărgimea pământului. Azi, tema dăinuirii nu pare să mai fie în vreun fel preocuparea cuiva, nici a celor mici, nici a celor mari, care ar trebui să-şi facă din această temă neliniştea şi nesomnul vieţii lor. Or ceea ce vedem nu este deloc încurajator: viaţa celor de sus se derulează într-o manea continuă, fără de chemări mai înalte, şi, în orice caz, fără de altruism şi spirit de jertfă pentru cei mulţi, pentru dăinuirea cea de obşte, nici măcar pentru ziua de mâine. Nu pretind, desigur, că unghiul meu de privire este cel corect. În fond, semnificaţia chiar a unor evenimente majore ale istoriei unui popor variază în timp, uneori în chip surprinzător, după cum se schimbă unghiul privitorului. Principial vorbind, orice evaluare a stărilor trecute, evenimente, prefaceri etc., se realizează în lumina unor stări şi evenimente prezente. Marea Unire de la 1918 şi Tratatul de la Trianon îşi schimbă culoarea, nuanţându-şi înţelesurile, după stările şi evenimentele actuale din unghiul cărora privim în urmă spre acele evenimente cruciale. Chestiunea devine şi mai complicată atunci când evoluţii recente par a contrazice prefacerile trecute. Mişcări ca cele din 10 august sunt nutrite de energii care vin dintr-o direcţie opusă spiritului marilor transformări şi evenimente de acum 100 de ani. Acum 100 de ani, mulţimile veneau spre fiinţa neamului cu evlavie, cu spirit de sacrificiu, pregătite spre jertfă, încrezătoare şi altruiste, mişcate de pasiuni înălţătoare, primind numai sentimente ale ascensiunii, emoţii celeste, eutopiene, nimic din atractul teluric, regresiv, distopian care îneacă uneori sufletele mulţimilor din zilele noastre.
Părţile erau solidare în jurul unui ideal şi deci a unei mari idei, idealul şi ideea de unitate a neamului. Prin contrast, mişcările de stradă, ca cele de azi din România, de ieri din Grecia, din Ucraina, de alaltăieri în ţările din Cornul Africii, din Spania, Italia etc., atestă o trăsătură comună: frenezia mâniei (K. Jowitt le-a şi denumit movements of rage, mişcări ale mâniei, mulţimi furioase), cu polari­zări puternice, care, odată stârnite, se autoîntreţin prin impulsul unor sloganuri, variind în funcţie de conjuncturile locale, dar şi de vectori meniţi să electrizeze mulţimea parcă pregătită pentru pasiuni violente, saturniene, spre evoluţii lumeriene. Dedesubtul acestor mişcări, vizibile în sistemele de la suprafaţă, putem intui curentul latent-manifest al unei anarhii stârnit de acumularea unor nemulţumiri cronicizate, mai degrabă difuze, a unei decepţii publice de mare întindere şi adâncime, cu manifestări dezordonate, supradeterminate de mixtura unor interese intern-externe (de unde impresia de manipulare), agravate de ciocniri abil întreţinute între partide şi între instituţii ale inteligence-ului naţional şi internaţional, ciocniri ale căror rădăcini se pierd în masa intereselor de fundal ale unor cercuri corporatiste. Însă niciunele dintre acestea, vizibile ori pre-vizibile în planul de la suprafaţă, nu controlează fenomenul. Asemenea manifestări anarho-nihilis­te îşi au cauza profundă în desubstanţializarea, golirea de substanţă economică şi morală a popoarelor în era postmodernă (şi numai cel ce caută soluţii vindecătoare la o asemenea stare poate lua sub control respectivele manifestări).

Victor Roncea: Cum explicaţi declanşarea acestui fenomen global?

Ilie Bădescu: În toate cercurile fierbinţi ale globului putem identifica uşor propagarea, în cascadă uneori, a două procese de masivă desubstaţializare (golire de conţinut) a popoarelor: a) îndatorarea (cazul Greciei este lămuritor fiindcă acolo s-au văzut foarte bine ciclurile scurte de intrare şi ieşire a banilor dinspre băncile globale spre cele din Grecia, de unde ieşeau lăsând în urmă imense dobânzi de plătit) şi b) „revolta maselor” (Ortega Y Gasett), care lasă impresia unor societăţi active (în realitate acestea sunt doar societăţi dezbinate şi haotice). Eu îmi explic această instabilitate, extrem de volatilă, prin efectele proceselor de „distrugere creatoare” (poate chiar a unor politici de acest tip), menite a pava drumul spre un nou tip de sistem mondial denumit globalism. Procesul este agravat de alternarea celor două stihii: stihia banilor speculativi şi stihia „revoltei maselor”. Fenomenul din urmă, precum am precizat, a fost cercetat de către Ortega y Gasett, care a proorocit generalizarea lui cu multe decenii în urmă, când, sub impulsul potenţator al „şerpilor troţkişti”, se dăduse startul acestui curent al marilor emoţii de tip oceanic, saturnian, prin care se inaugura globalismul larvar, nonetnic, areligios, cu mase fără identitate, anaţionale, anarhice şi anarhizante, dirijate uneori de elite saturniene ascunse, cu o agendă foarte întunecată, cu reverberaţii la scara istoriei planetare. Noul sistem global, ca sistem golit de substanţă, se distinge tocmai prin creşterea la proporţii astronomice a datoriilor celor mici şi deopotrivă a celor puternici, ale „mai marilor planetei” (statele mari şi puternice au acumulat datorii cu cifre astronomice, de mii de miliarde de dolari), datorii transformate, pe piaţa secundară de capital, în credit monetizat, adică în monedă golită de valoare. Altminteri spus, societăţile sunt golite de substanţă valorică, trăiesc pe datorii, sunt îndatorate, uneori pentru două-trei generaţii, fiindcă banii care circulă sunt purtătorii unui gol, al unui deficit de valoare, trecut în sarcina muncii viitoare, îndatorate (cu mărimea datoriei) şi supra­îndatorate (cu mărimea dobânzilor de plătit la masa datoriei). Alternarea celor două metode de golire de conţinut a vieţii colective a popoarelor – îndatorarea şi revolta maselor – este agreată şi, cu siguranţă, iniţiată de puterile purtătoare ale unor energii obscure, care năzuiesc să împingă omenirea spre un fel de eră nocturnă, saturniană. Ceea ce se vede la suprafaţă ascunde codul puterilor ocultate, adică a celor care, în ascunsul manifestărilor de la suprafaţă, tind să preia sub direcţionare proprie energiile care susţin şi mişcă lumea cu ierarhiile ei, cu guvernările ei etc. În golul acesta teribil trebuie să căutăm explicaţiile de ultimă instanţă ale unor mişcări ca cele din 10 august (fără a ignora desigur interacţiunea cauzei cu toate condiţionalităţile discernabile, precum s-a precizat, în frunte, evident, cu golul moral din medalionul celor ce se perindă, orbiţi de lăcomie, la cârma ţării, semănând tot mai mult cu piloţii orbi din eseul parabolă al lui Mircea Eliade).

*  Stihia revoltei oarbe

Victor Roncea: Aţi vrea să detali­aţi? În altă parte aţi vorbit despre paradigma ştiinţei mărturisitoare. Ce-ar aduce aceasta în plus la lămurirea ches­tiunii discutate aici?

Ilie Bădescu: Ştiinţa mărturisitoare atestă războiul nevăzut, dar vădit al omului tocmai cu cele două puteri obscure stihiale: stihia banilor (masa datoriei) şi masa turbulentă. Acest război s-a arătat în toată grozăvia lui universală chiar în vremurile de început ale Noului Legământ. Atunci, Iisus Domnul deconspiră sensul abisal al puterii banilor (care sunt purtătorii forţei întunecate ce năzuieşte să aducă la închinăciune idolatră omenirea, încât Dumnezeu Fiul avertizează în chip răs­picat asupra primejdiei noului tip de robie faţă de puterea abisală a banului spunând: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt” (Matei, 6, 24). Tot atunci, în vremea vieţii pe pământ a lui Iisus, ni se descoperă, în chipul unei profeţii sociale, primejdia maselor subjugate de cealaltă putere abisală, care aduce orbirea minţii, adică stihia revoltei oarbe, a maselor orbite. Masa devenită roaba puterilor obscure, din adâncurile întunericului, cere, în orbirea ei, răstignirea lui Dumnezeu. Într-un fel, atunci şi în toate paginile Vechiului şi Noului Testament se dă startul ştiinţei mărturisitoare res­tauratoare. Sfânta Scriptură este opera omnia, sublimată, a lungii serii a ştiinţei mărturisitoare, având o caracteristică unică – cuprinde în ea toate celelalte expresii ale ştiinţei mărturisitoare din lunga serie istorică a exprimărilor sale, ceea ce ne îngăduie să punem o primă concluzie: ştiinţa mărturisitoare este una singură în toată seria variaţiunilor sale istorice, iar exponenţii ei sunt parte dintr-una şi aceeaşi comunitate sfinţitoare de luptători ai adevărului întreg. Atunci, la momentul judecării lui Iisus, masa revoltei abisale se arată în formula ei prototipică de izvor malefic al revoluţiilor abisale, care vor traversa istoria universală sub tendinţa planetarizării, adică a ridicării sale la scara revoluţiei mondiale aşa cum o voise Troţki (cei ce, astăzi, din mediul unor mişcări saturniene, strigă sloganuri împotriva catedralei devastaţi de sugestia obscură că tocmai cheltuielile construirii acesteea ar ameninţa bunăstarea poporului se fac martorii acestei tentaţii lemuriene, a unui atract obs­cur, pătimaş, descendent). Dar să rememorăm momentul acelei revolte abisale prototipice fulgerate de impulsul morţii şi al marelui întuneric: atunci a fost înduplecat norodul să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc?” „Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei, 27, 20-23). Trăsăturile dominatoare ale acestor mase ale revoltei obscure sunt acestea: a) ele sunt mase pulsionare, b) sunt lovite de orbire sufleteas­că (sunt brusc lipsite de privirea cu sufletul) şi, deci, c) intră sub puterea unei încrâncenări oarbe, a unei pulsiuni care poate atinge praguri incontrolabile (o formă de posesiune), d) se mişcă prin autoaprindere (self-reinforcement) până la momentul epuizării impulsului pasionar care le menţine în agitaţie oarbă. Istoriceşte, mai toate revoluţiile au avut de rezolvat această chestiune a punctului de inflexiune, de la care mulţimile până ieri cucerite de energii luminoase, intră brusc într-o altă constelaţie când devin oarbe, ba chiar înclinate spre violenţă şi distrugere. Este momentul care desparte mulţimea floriilor (din dimineaţa intrării lui Iisus în Ierusalim) de mulţimea oarbă, care-i va cere răstignirea (în una şi aceeaşi masă agitată). Felul acesta are veracitatea unei legităţi în sensul că fenomenul s-a petrecut mereu şi se va repeta mereu, indiferent de profilul etnic al mulţimilor. Nu trebuie confundate niciodată stările de mulţime cu popoarele şi ca atare trebuie părăsit referenţialul etnic în asemenea analize. Măcar atâta lucru să învăţăm din ştiinţa sociologiei noologice a mişcărilor sociale dacă altceva nu suntem abili să deprindem. Şi tot astfel, trebuie să înţelegem că nu putem înlocui la temelia schimbărilor de orice fel (de la ciclurile electorale la marile reforme) „poporul” cu „mulţimile agitate”. Nici nu le putem delegitima pe una prin cealaltă, dar nu trebuie să le confundăm, adică să ne închipuim că putem schimba o entitate cu alta. Prin urmare, trebuie să căutăm mult mai adânc decât adâncul etnic atunci când voim să pătrundem înţelesuri altfel impenetrabile ale unor situaţii şi/sau mişcări etc. Există altfel spus, puteri obscure, de adâncime mai mare decât adâncimea la care ne-ar coborî o perspectivă etnopolitică asupra trecutului ori a prezentului.

*  Opţiunea saturniană

Victor Roncea: Cum devin aceste fenomene metode de guvernare şi încă la scara sistemelor mondiale?

Ilie Bădescu: Puterile care vin asupra lumii, cu incidenţă planetară, sus­ţin cele două manifestări stihiale ca pe cele mai eficiente metode de „supraguvernare” planetară, adică de control asupra percepţiei globale sau planetare şi deci asupra energiilor intelectului (de scară universală). Aceste energii au îmbrăcat, în faza mediană a erei nocturne, forma ideologiilor şi astfel s-a derulat războiul sau ciocnirea aces­tora (Huntington l-a denumit „război al ideologiilor”) cunoscut sub denumirea de „război rece”. Ne dăm seama uşor (şi repetăm ideea aceasta) că forţele care susţin cele două stihii aparţin puterilor din adâncuri, adică unor puteri care tind spre autonomie abisală (şi care se folosesc de cele două vehicule ale lor: banii datoriilor planetare şi marile mişcări de mase din categoria revoltei maselor proorocite de Ortega). Ţinta acestor puteri este schimbarea identităţilor abisale la scară colectivă şi cel mai teribil experiment în această direcţie a fost derulat în Rusia asupra identităţii abisale a poporului rus. Chestiunea fusese proorocită din interiorul cercului cel mai lăuntric al imperiului ţarist, lucru dovedit de publicarea celebrului Testament al lui Rasputin, de care avea ştiinţă Ţarina Alexandra, fiindcă pentru ţar şi pentru ea îl redactase Rasputin cu puţin timp înainte de uciderea lui (testamentul a fost descoperit la Odessa în 1927, ne spune Jean Parvulesco, 2017, p. 79) şi publicat în Occident abia în 1973. Într-un fel, lucrarea abisală a puterilor nocturne a început cu marea deflagraţie de anarhie, memorată o vreme sub sintagma de „mare revoluţie socialistă din octombrie”, şi a fost acompaniată la polul atlantist de „revoluţia sexuală” (experimentată ca metodă de metaguvernare în Ungaria prin iniţiativa lui G. Lukacs şi în Rusia sovietizată, valorificând iniţiativele comisarului cultural Lunacearski), dusă la adeverire tragică în Occidentul atlantist actual, prin revoluţia sexuală, statul magic şi corectitudinea politică. Merită să reproducem aici Testamentul lui Rasputin (prin mijlocirea datorată unui excepţional portret al acestui personaj saturnian): „Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Petersburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţăranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică niciunul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”. (Apud Şchiopu Ana Maria: cf.: https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rasputin-misterul-despre-care-rusii-prefera-sa-vorbeasca-n-soapta). Vom pune o primă concluzie la cele de până aici: ştiinţa mărturisitoare de ieri şi de azi a fost şi este chemată să cerceteze şi să mărturisească ordinea divină, aşa cum ne este ea descoperită de Dumnezeu prin legile firii, ale zidirii, ale curăţiei şi ale harului (confirmând că toată făptura este susţinută nu doar de energiile lucrurilor care compun materia pieritoare a existenţei, ci şi de energiile necreate care compun substratul nepieritor din tot ceea ce este vremelnic şi care la om îmbracă forma latenţelor sufleteşti).

*  Forţe mai puternice decât forţele istoricităţii

Victor Roncea: Să înţelegem că lucrarea anarhizantă este mai adâncă şi mai amplă decât ceea ce ne arată strada în şi prin violenţele ei? Continue reading „Victor RONCEA în dialog cu cu profesorul Ilie BĂDESCU – Luminile (şi umbrele) Centenarului” →