Cuprinsă de furie/ mi-am izbit tâmpla-n perete./ Am văzut sticleții gândului/ sărind și lovind pereții odăii./ Am auzit glasul ceasornicului,/ despre timpu-n care trăim/ în limba lor clipele vorbind./ Cu o lanternă în mână am ieșit afară./ Nici țipenie de om!/ Atmosferă bizară./ Doar frunzele copacilor atârnau pe crengi,/ de lumina rece a lunii luminate,/ tremurând ca niște mici ființe/ mute și nevinovate./ M-am oprit și am vrut să strig: „Caut un om!”/ Da!, un om aș fi căutat,/ deși bănuiam că în acest timp,/ „omul” nu putea fi aflat./ Am luat pietre în mâini

și-am lovit în ziduri cu mânie./ Un șobolan în noapte fugea,/ între drumuri mai cumpănea;/ trupu-mi de teamă și scârbă/ ca un ocean se zbuciuma./ Și-atunci am strigat: „Caut un om!”/ Indivizi obosiți, unii de muncă, alții de dragoste,/ din case au ieșit,/ în jurul meu s-au adunat./ Crezându-mă nebună,/ bineînțeles că nimeni nu a căutat.

Unde să-l fi aflat?

                                                                           (Din volumul meu de versuri „O mie și una de…poeme”)

 

   Cândva scrisesem un eseu pe care-l intitulasem „Bunul simț și mitocănia”. Pe atunci nu intuisem până unde poate ajunge lipsa bunului simț, nu mi se definise clar manifestarea celor lipsiți de această virtute și anume ticăloșia. Nu puteam să-mi închipui că un om nesimțit, lipsit de sensibilitate, poate deveni ticălos. Credeam că lipsa bunului simț poate avea totuși o limită la care omul să nu fie întratât de mult lovit încât să poată suferi și nici nu gândeam că poate aduna atâți adepți: femei și bărbați. Aminteam în acel eseu de strigătul lui Diogene, în plină zi: „Caut un om!” când pășea pe străzile Atenei, la vremea când oamenii orașului huzureau și viața decăzuse. Afirmam și afirm și acum că omul vine pe lume cu Bunul simț ancestral – moștenire de la cei care îl concep – și că valoarea lui poate crește sau descrește pe parcursul vieții, funcție de factorul educațional, acest lucru depinzând de educația din familie și din mediu în care trăiește.

   Dar, realitatea arată altfel, omul își permit orice în numele unei libertăți prost înțeleasă, nemaivorbind de cei ajunși la putere care dominați de orgoliu, sfidează bunul simț, crezând că li se cuvine orice comportament.

   După ce dăm naștere copiilor, sau devenim învățători, profesori, educația este darul cel mai prețios care trebuie făcut copiilor în familie, în școală. De unii se prinde, de alții nu, dar strădania noastră trebuie să existe, pentru a șlefui caractere, a face ca acești copii ajunși maturi să poată conviețui în condiții civilizate, adică bine și frumos cu semenii lor, ca prin fapte, prin vorbe și prin luări de atitudine, să-și poată câștiga respectul.

   Bunul Simț (common sense în l. engleză) înseamnă rațiune dar și sensibilitate, compasiune, armonie. La încălcarea unei reguli de bun simț, faci pe cineva să sufere, îl jignești.  De-a lungul evoluției sale, societatea umană a stabilit, a îmbunătățit o serie de reguli necesare unei bune conviețuiri între membrii săi. Aceste reguli au fost și sunt modificate și adaptate periodic în funcție de stadiul de evoluție al societății, unele rămânând „pietre” de bază. Regulile de conviețuire pot fi de diverse tipuri: de la cele scrise, adunate în legi, regulamente și coduri, până la cele transmise oral din generație în generație, ele provenind din sufletul și mintea omului. Bunul-simț este considerat a fi o valoarea morală, el nu admite infatuarea, vanitatea, egocentrismul, autosuficiența, intoleranța, prostia. Bunul Simț înseamnă să ne trăim frumos viața, este o virtute, definește caracterul omului, corectitudinea drumului său în viață.

   Deși în firea umană, în codul genetic există germenii bunului-simț, aceștia nu vor rezista la contactul rigid cu lumea tot mai pervertită și pot ajunge până la a provoca gesturi inumane de ticăloșie făcute pe față sau pe ascuns, dăruindu-li-se o altă „haină”. A fi lipsit de bun simț, înseamnă a fi o persoană de care ceilalți trebuie să se ferească, deoarece lipsa bunului simț îl face pe om capabil de orice, căci pentru el nu mai există nimic demn de respect. Cruzimea, desconsiderarea, călcarea în picioare a celorlalți, sunt doar câteva atribute ale celui fără de bun simț.

   Bunul-simț însumează și alte calități cum sunt: modestia, inteligența, moralitatea, credința și astfel poate fi înnobilată viața, se pot produce efecte pozitive în țară, se poate vindeca un stat bolnav.(valabil oriunde în lume!)  Dar numărul celor cu bun simț a scăzut și cade simțitor, iar societatea românească în loc să evolueze, a decăzut, a creat și a promovat personaje grotești în politică, s-au produs modificări legislative, schimbări în structura instituțiilor prin înlocuirea unor oameni cu alții lipsiți de merite profesionale, incompetenți, slugarnici și de moralitate josnică.

   Când Președintele țării a adus în discuție educația necesară, multora li s-a părut ceva de domeniul fantasticului, dar profesorul de carieră avea o mentalitate corectă, cea a necesității educației acestui popor, nu numai a copiilor, ci și a oamenilor maturi cu personalitate pervertită.

   Și iată, am ajuns astăzi ca o femeie cu visuri mari de mărire, lipsită de modestie, genetic asemănătoare cu Elena Ceaușescu, să rostească de la o tribună cuvinte total lipsite de bun simț, cuvinte jignitoare, schițând și un tablou al competiției politice: „Am văzut lașitatea domnului Tăriceanu, am văzut minciunile domnului Ponta, am văzut plângerile penale din partea domnului Orban și jignirile domnului Barna. Am văzut încă o dată atacurile domnului Iohannis. Înțeleg că trebuie să mă lupt cu toți acești bărbați de stat ai României care nu au înțeles că lupta politică e pe proiecte și nu pe cine țipă sau jignește mai tare”, a afirmat femeia, într-o declarație de presă susținută la Palatul Victoria, pe un ton prefăcut egal, mascând răutatea, viclenia și afișând superioritatea față de toți acești bărbați. Căci, scriitorul latin Publius Syrus spunea că „E o mare ticăloșie să-ți prefaci cuvintele după cele ale bunătății.”

„Dacă toți acești oameni politici care conduc acest stat și care au putere în partidele lor se poziționează împotriva unui singur om, înseamnă că eu de partea mea trebuie să am românii, femeile din această țară, toți oamenii de bine care nu vor mai accepta vreodată astfel de cuvinte și comportamente”, s-a mai auzit glasul perfid și judecata strâmbă. Continue reading „Vavila POPOVICI: Caut un om cinstit, un om cu bun simț !” →

„Ai încredere și acționează ca și cum ar fi imposibil să eșuezi.” — C.F. Kettering

 

   Se produc schimbări în politica internațională, ceea ce nu trebuie să ne mire, fiindcă pământul se mișcă, oamenii se mișcă, marii actori ai scenei pe care se desfășoară viața se mișcă și ei… Dar nimic nu este întâmplător, ci se profilează căi noi care să ducă spre alte orizonturi, se produc schimbări ale priorităților care să ducă la înnoiri, evoluții și nicidecum la eșuări sau distrugeri. Viața ne-a dovedit că totul se supune, în final, unei ordini, rareori intervine hazardul care poate duce la distrugeri și acelea se reechilibrează, se recuperează în timp. Și toate acestea în favoarea omului, dar și cu voința lui și a Domnului. De multe ori, pierderi temporare au dus la câștiguri imense. Viața are sinusoida ei.

   Trăim într-un univers emoțional. În unele țări populația este predominată de  sentimentul afectiv, în altele acesta este compensat de rațiune; cred însă că istoria a avut de câștigat când cele două comportamente s-au salvat de la eșec, una pe alta, prin compensație, de cele mai multe ori învingând rațiunea. Și aceasta fiindcă omul este dotat cu o sferă largă a rațiunii, ceea ce lipsește sau există în cantitate prea mică în lumea animală și vegetală din jurul nostru.

   Un eveniment emoțional și rațional în același timp a avut loc în data de 20 august a.c., cu prilejul vizitei Președintelui României Klaus Werner Iohannis la Casa Albă, primit fiind de Președintele Statelor Unite Donald Trump. Un summit româno-american dătător de speranță, având în vedere linia pe care s-a înscris cea de-a doua vizită a președintelui Iohannis la Casa Albă, primul președinte care a avut două astfel de vizite într-un singur mandat. Mesajele transmise de la Washington s-au referit la chestiuni legate de securitate: prezență militară, protecție cibernetică, asigurare cu energie. În timp ce multe din ideile partidului nostru de guvernământ păreau inspirate din propaganda rusească, amenințarea Moscovei a devenit reală la granița României și cred că era necesară o clarificare a situației ambiguă, tergiversată.

   Președintele Iohannis a dovedit hotărâre și adaptabilitate la noul sistem realist al politicii internaționale bazate pe interese care se manifestă din ce în ce mai mult. România are nevoie în continuare de combaterea corupției, reforma profundă a unor segmente ale administrației publice, menținerea unei umbrele de securitate. Președintele Klaus Iohannis și omologul său american, Donald Trump au adoptat o declarație comună în care SUA își reiterează sprijinul pentru eforturile României de a fi admisă în Programul Visa Waiver.

   De asemenea, în textul documentului au fost rememorate Revoluția din 1989 și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO): „Împreună, statele noastre au depus eforturi durabile pentru modernizarea forțelor noastre armate și pentru a ne îndeplini angajamentele asumate în cadrul NATO cu privire la partajarea echitabilă a responsabilităților. Militarii noștri acționează umăr la umăr pentru apărarea libertății și în vederea consolidării posturii de apărare și descurajare pe Flancul Estic al NATO, inclusiv în Marea Neagră, care este de importanță strategică pentru securitatea transatlantică. De asemenea, căutăm să evitam riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G”, se menționează în declarația comună.

   În document se mai precizează că România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională: „Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri, dependenți energetic față de Rusia. Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei”.

   Președintele Donald Trump a avut numai cuvinte frumoase la adresa României și a oamenilor acestei țări: „Oameni extraordinari, care muncesc foarte mult şi care au succes”. Mai mult, președintele american l-a prezentat pe Iohannis drept principalul actor politic din România care a luptat împotriva corupției. Reproduc din articolul de ziar: „Consider că acest om (n.r.- Klaus Iohannis) poate rezolva problema corupției în România și a făcut eforturi mari, din ce am auzit“, a mai punctat Trump. Apoi, cei doi șefi de stat au abordat cu reporterii alte subiecte de pe agendă, fie că a fost vorba de tema securității energetice în Europa de Est și zona Mării Negre, discuțiile despre eliminarea vizelor pentru români, precum și teme de securitate în cadrul Alianței NATO.  Ulterior, în urma discuțiilor purtate între cei doi șefi de stat, alături de echipele lor de specialiști,  Klaus Iohannis a declarat că o bună parte din temele abordate la întâlnirea cu Donald Trump s-au axat pe importanța creșterii prezenței militare americane în România. „Am arătat domnului președinte Trump importanța creșterii prezenței militare americane în România. În acest cadru, am abordat și aspectele de interes comun privind securitatea la Marea Neagră, extrem de importantă, și pe Flancul Estic al NATO la modul mai general, subliniind importanța consolidării posturii Alianței de apărare și descurajare și a coeziunii pe întreg Flancul Estic (…) Am arătat disponibilitatea de a găzdui contingente mai mari americane și președintele Trump a fost foarte deschis. Vrem să avem mai mulți militari, de exemplu în Brigada Multinațională, în Comandamentul Regional pe care dorim să-l creăm, în Poliția Aeriană… Președintele Trump este foarte interesat și tema va fi urmărită în continuare de Secretarul Apărării și aprofundată”, a spus Klaus Iohannis, după întâlnirea de la Casa Albă, într-o conferință de presă.   Continue reading „Vavila POPOVICI: Întâlnirea Trump – Iohannis, 20 august 2019” →

STOICISMUL ROMAN

 

 „Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca

 

   În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.

   Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.

   Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.

   În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.

   Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea și cumpătarea, stoicismul oferă – am mai spus – avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă.

   Gândirea stoică s-a răspândit în secolele următoare, fiind adoptată de importanți oameni de stat din Roma. Acest nou stoicism din timpul imperiului roman, a fost reprezentat în primele două secole după Hristos, prin Seneca, Musonius Rufus, Epictet și împăratul Marc Aureliu; la Roma a dăinuit chiar până în secolul VI, perioadă în care s-au stabilit unele contacte sporadice ale noului stoicism, în noua religie – creștinismul.

   Seneca și Epictet au subliniat că „virtutea este suficientă pentru fericire”, un om  înțelept fiind rezistent emoțional la nenorociri. Această credință este similară cu semnificația expresiei „calmul stoic”. Spre deosebire de alte curente filozofice care încearcă să-și imagineze o lume ideală, stoicismul încearcă să se descurce cu lumea așa cum este ea și să ne ofere un ghid pentru viață.

   Cel mai însemnat reprezentant al stoicismului la Roma este Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.), spaniol de origine. El a intrat în viața politică, strălucind prin talentul său. A fost preceptor al împăratului Nero. În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, a fost alungat din Roma, ca măsură de prigonire a stoicilor. Reacția lui Seneca a fost decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, la Alexandria, unde a rămas, până în anul 31d.Hr. A fost exilat de către Claudius în Corsica, unde a stat opt ani, după care a fost rechemat de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i încredința educația fiului său. În anul 62 fiind implicat într-o conjurație care dorea înlăturarea lui Nero, a fost condamnat să-și ridice viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire, sinuciderea sa oferind un model de stoicism în acțiune.

   S-a opus lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea lui Seneca consta în cultivarea voinței omului de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui constă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, de asemeni locul pe care l-a acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filozofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini.

   Presimțirea unui început de lume care se năștea și tonul creștin al recomandărilor sale morale, împreună cu stilul său plin de strălucire au asigurat filozofului o îndelungată supraviețuire și o puternică înrâurire atât asupra scriitorilor creștini cât și asupra Franței în secolele 16 și 17.

   Scrisorile trimise de către Seneca către Lucilius, procurator (magistrat roman) al Siciliei în acea vreme (domnia lui Nero) obsedat de dorința de a urca mai mult în rândurile administrației publice și de a găsi/defini fericirea, constituie o colecție superbă de sfaturi despre prietenie, plăcere, înfrânare și viață bine trăită. Este opera ultimilor ani ai lui Seneca, în care se dovedește a fi nu atât filozof, cât un mare moralist.

   Transcriu câteva idei din aceste scrisori:

– Câteodată și să trăiești necesită curaj.

– Nu avem la îndemână puțin timp, ci pierdem foarte mult timp!

– Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta.

– Viața seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu e lungimea ei, ci valoarea ei.

– Nimic grandios nu se-mplinește dintr-o dată, nici boaba de strugure, nici smochina. Și dacă spui că vrei smochine, te voi sfătui să ai răbdare ca să-nflorească, să rodească, să se pârguiască.

– Bogăția este sclava omului înțelept, stăpâna celui prost.

– Ceea ce-ți rămâne nu este copilăria, ci, ceea ce este mai trist, nesocotința copilăriei.

– Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară.

– Cine și-a disprețuit propria-i viață devine dușmanul vieții tale.

– De când ne-am născut mergem spre moarte.

   Filosoful grec asociat gânditorilor creștini Epictetus (55 d. Hr. – 135 d.Hr.) a fost sclav la Roma pe vremea lui Nero. În timp ce era încă sclav, Epictet a studiat cu profesorul stoic Musonius Rufus. Maltratat de stăpânul său din sclavie cu lovituri repetate peste picior, până la urmă rămâne șchiop pentru tot restul vieții sale. Izgonit din Roma și din Italia, pe vremea când Împăratul Domițian a alungat toți filozofii de la Roma, s-a stabilit la Nicopolis în Epir, unde a întemeiat o școală celebră și a continuat să-și expună filozofia, numeroșilor admiratori care-l căutau.

   Epictet a cărui școală de stoicism a înflorit în secolul al II-lea, spunea: „Unele lucruri sunt sub controlul nostru și unele lucruri nu sunt sub controlul nostru”. Și dacă ceva nu este sub controlul nostru, considera că nu merită să cheltuim energia. Propovăduiește prețuirea esențialului interior, nu înșelătoarea aparență; stăpânirea de sine care Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (5)” →

Lăsați fecioarele să viseze sub cerul albastru, curat, luminat,/ ca visul vieții, în tihnă, să poată fi devoalat…/ Și numai apoi, trezindu-se,/ cu ochii mari, plini de vise și speranțe,/ vă vor crede zei păzitori, și vă vor dărui dragostea lor./ Numai atunci!/ Lăsați fecioarele să-și termine visele!

 

   Conform Dicționarului limbii române libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Libertinajul reprezintă viață în libertate cu un comportament desfrânat, destrăbălat, în afara bunului simț și a legilor morale.

   Mulți confundă cele două noțiuni, ne înțelegând că omului, într-adevăr, poate face orice, dar că foarte puțin din tot ceea ce poate face îi este folositor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia”.

   Conștiința și voința sunt cele care aleg și îmbrățișează făcutul de bine sau de rău, iar alegerea trebuie să nu stânjenească pe cei din jur și totodată să fie conformă cu legea morală. Libertatea, precum și moralitatea sunt daruri date de Dumnezeu. Sunt tineri, adolescenți și mulți dintre oamenii maturi care confundă libertatea cu libertinajul, unii din necunoaștere, alții din naivitate cad în plasa pescuitorilor sufletelor naive, curate, nepătate încă, alții mânați de interese bănești, de patimi trupești și sufletești cărora nu pot sau nu vor să le pună stavilă. Oamenii maturi rău intenționați mizează pe perioada care străbate viața adolescenților, perioadă în care ei pot fi ușor ademeniți, corupți. Dar ce este mai grav, este că oamenii adulți puși să vegheze asupra acestei perioade, în scopul dezvoltării normale a societății, nu țin cont de moralitate, deviind mersul bun al societății în care trăiesc, murdărindu-l, degradându-l.

   Un Ieromonah spunea despre diferența dintre libertate și libertinaj: „Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă – în moarte”.

   Am scris și am publicat cândva un eseu în care aminteam despre Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, despre unul dintre dialogurile sale – Mitul peșterii, despre imaginea alegorică folosită, o imagine a lumii și a modului cum poate fi cunoscută această lume cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peșteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiți de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-și putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Mesajul filosofic din mitul peșterii își are rădăcinile în realitățile epocii în care a trăit Platon, dar, peste milenii, iată, rămâne valabil acest mesaj. Printr-o alegorie se face aluzie la mediocritatea și limitarea ființei umane, sugerând că există și posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate. Dar „degeaba vom privi acțiunile virtuoase, nu le vom înțelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărțim, în general, greu de lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peșteră și adus cu forța la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. El va putea fi orbit de strălucirea ei, nu va putea să distingă lucrurile adevărate. Va avea nevoie de obișnuință și după ce se obișnuiește, are o revelație și nu mai dorește a se întoarce în „peșteră”. De ce? Pentru că apare profunda înțelegere. Este nevoie de o obișnuință progresivă și înțelegere. Este dialectica ascendentă a spiritului uman. Intervine deci rațiunea, percepțiile asupra lumii exterioare se așază într-o ordine. Bunul simț este acela care le așază, ordonează haosul. Oamenii vor deveni din ce în ce mai curajoși, mai luminoși, mai altruiști, unii se vor întoarce în peșteră doar pentru a-i convinge și pe ceilalți să-i urmeze. Această îndrăzneală va presupune un mare risc, deși Platon este convins că întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru scurtă vreme, pentru binele celorlalți, deoarece cunoașterea este sursa fericirii umane și niciun om nu ar renunța la fericirea sa, odată ce a găsit-o.

   Și în acest moment al scrierii mi-am pus întrebarea: Ce se întâmplă cu cei rămași în peșteră? Sau ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi ținuți în peșteră cu forța și între timp vor prinde gustul noii atmosfere a peșterii? Conducătorii să nu le permită ieșirea din „noua peșteră”, o peșteră cu un trai „modern”, un adevărat infern, în care și ei conducătorii să aibă acces!? Acomodarea cu lumina descoperită înseamnă că nu s-a făcut și mulți, primitivi, orbiți de adevărata lumină au rămas să bâjbâie prin întunericul moștenit cu ură, violență, minciună, desfrâu, crimă… Se pare că așa s-a întâmplat! Ieșirea lor din peșteră nu s-a produs!

   Mai târziu am găsit două comentarii la acel eseu: „Superbă deconspirare a «peșterii actuale».”

„Am stat prea mult în peșteră și nu mai recunoaștem omul adevărat. Alegem umbre palide care își doresc o democrație la fel de anemică, bolnavă, asemenea lor.”

   Revin la Platon care pornea de la ideea că statul este un individ de proporții mari – „un om mare”. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spunea el, este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinii, armoniei, înțelepciunii și frumuseții), iar oamenii ar fi nefericiți, fiecare fiind un mic haos și de aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună.

   Oamenii cu adevărat înțelepți, corecți, trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor, incompetenților, a celor setoși de putere pentru a o folosi la îmbogățirea personală și satisfacerea plăcerilor personale imorale, aducând, în acest mod, prejudicii societății. Și înțelepciunea nu ține neapărat de vârstă. Pot fi tineri înțelepți, precum și bătrâni înțelepți, persoane care pot pătrunde esența legilor fundamentale ale societății, care se comportă moral în viață, dar pot fi și tineri și bătrâni neghiobi sau ipocriți, care nu au această capacitate necesară unui conducător sau unui simplu cetățean, având însă acea sete de putere, caractere perfide, ticăloase. Spun aceasta fiindcă și incompetența determină acte de ticăloșie. Și pentru a elimina incompetența este nevoie de alegerea unor oameni instruiți și educați în ocuparea funcțiilor în stat. Statul fiind alcătuit din oameni, el este asemeni oamenilor, și oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domnește ordinea și legea. Și vice-versa, un stat în care domnește ordinea și legea, omul acționează în chip moral, oamenii pot avea încredere unul în celălalt.

   Un mare scriitor exprima: „În imaginea prezentă a lumii, libertatea e înțeleasă ca libertinaj, pe când adevărata libertate stă doar în depășirea propriului eu și a propriei voințe, astfel încât, la sfârșit, să ajungi la starea morală care îți permite să-ți fii stăpân adevărat întotdeauna și în fiecare clipă. Iar libertinajul dorințelor nu duce decât la înrobirea ta”.

   S-a ajuns a se dori Democrația, formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. Dar, înțelepții au atenționat de-a lungul timpurilor: „Întâi morala și apoi democrația!”, morala fiind fundația culturii și a vieții politice a unei societăți, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ținându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societății! Morala înseamnă filtrul conștiinței, cel al inimii și al gândului, respectiv cel al sentimentului și al rațiunii, însămânțate de Divinitate prin bunul simț al omului – cântar al binelui și răului și numai apoi cel al legilor făcute de oameni pentru oameni, legi bune/drepte făcute în interesul societății și care trebuie cu strictețe respectate. Numai atunci oamenii vor dobândi liniștea vieții lor, a unei vieți atât de scurte și atât de prețioase.

   Realitatea ne arată că trecerea de la sistemul comunist spre unul democratic a determinat, pe lângă o multitudine de efecte economice, sociale și politice, o creștere rapidă a numărului de mijloace media, prin intermediul cărora publicul a aflat într-un timp foarte scurt elemente despre criminalitate și modalitățile de manifestare ale acestui fenomen. Astfel, societatea românească a aflat despre existența și consecințele traficului și consumului de droguri, traficul de ființe umane, numărul real și din ce în ce mai mare de violuri și omucideri, noțiuni care, în trecut, reprezentau un subiect tabu, ținut sub control de către autorități și departe de populație. Astfel, criminalitatea a afectat profund o societate nepregătită să-i facă față, dar și conducători cărora nu le păsa în ce direcție evolua societatea.

   Ce s-a întâmplat cu societatea noastră, cu lumea în care trăim? Cum de au fost aleși la conducere oameni lipsiți de moralitate, implantați și susținuți de o mare parte a oamenilor încadrați într-un partid care a deviat de la principiile morale, oameni care s-au dedat libertinajului, formelor lui cele mai diverse, totul cuprins în sfera corupției, în folosul Continue reading „Vavila POPOVICI: Ieșirea din peșteră” →

 „Uneori ajungem să plătim noroiul mai scump decât aurul. Asta pentru că nu mai distingem valorile de nonvalori”.

Rita Drumeș

 

   Termenul de mahalagism provine din limba turcă, în trecut el desemnând orice fel de cartier, fără să se fi făcut vreo distincție a nivelului de trai. Întreaga familie lexicală a cuvântului – mahalagiu, mahalagesc, mahalagism – a căpătat treptat o aură defavorabilă, făcând trimitere către vulgaritate, grosolănie.

   Mahalagismul este definit de dicționare drept vorbă sau expresie vulgară, bârfă, clevetire, defăimare, calomnie, bădărănie, având sinonimele dintre cele mai cunoscute: impolitețe, mârlănie, mitocănie, mojicie, necuviință, nepolitețe, necioplire.

   Într-un eseu scris cu câțiva ani în urmă detaliam acest comportament și totodată îl atribuiam lipsei de educație din familie sau anturajului avut. Devenit obicei, individul care îl practică nu ține seamă că poate stânjeni pe cei care nu sunt obișnuiți cu comportamentul abject – mahalagismul – manifestat prin gesturi, cuvinte și fapte.

   Cu tristețe constatăm că în zilele noastre avem nenumărate manifestări ale acestui comportament, în rândul liderilor politici. Dacă ceva mai devreme ne deranjau frazele abjecte, chiar păruielile unor bărbați – parlamentari, senatori – , astăzi „faimoasele” noastre politiciene, care mai de care mai oxigenate, în dorința de a străluci ca îngerii, au prins curaj, s-au luat la întrecere cu bărbații, și-au dat „arama pe față”, și n-au mai pus frână gândurilor ce le străbat mințile. Și astfel s-a definit tabloul femeilor din politica românească, ambițioase, mediocre și vulgare, determinându-mă să scriu un alt eseu, intitulat „Amazoanele”, menționând, totodată că, în politica românească, dar mai mult în afara ei, avem și femei valoroase, modeste, educate, care ar trebuie scoase în față, apreciate și respectate. Însă, fostul lider aflat acum după gratii a avut gusturile lui, dragostea și încrederea pentru femeile aservite, căzute în admirația lui și pe care a avut grijă să le „răsplătească” pentru servilism.

   Guralivele pot vorbi într-una, peste toată lumea, fără pauză. Dacă fraza nu este corectă și nici clară, nu contează! Să existe mitraliere continuă, bruiaj continuu. Astfel de femei sunt alese special de partide, nu după calitatea cuvintelor spuse, ci după cantitate – numărul de cuvinte turuite pe minut. Poate este o tactică modernă, ca cel care ascultă să nu aibă timp să și înțeleagă! Acesta este rolul lor în partid, sarcina lor de partid, de a fi cât mai vocale. Nu are importanță că mai spun și prostii, important e să vorbească întruna, să acopere adversarul, să-l contrazică tot timpul, cu sau fără argumente, să susțină politica partidului chiar prin dezinformare. Este o strategie chiar a partidelor, pentru ca oamenii să înțeleagă cât mai puțin, să se uite curioși la mimica feții și la tonul „actorului” de pe scena politică. Și chiar dacă nu înțeleg nimic, totul este să spună „da!”. O asemenea tactică se mai practică și în alte țări, cu diferența că acei politicieni sunt curând depistați și îndepărtați, iar oamenii sunt pregătiți să înțeleagă, prin spunerea adevărului și prin demascarea știrilor false.

   În România, partidul de guvernământ, în loc să fi căutat să scoată în față oamenii capabili, au ales numai oamenii interesați de propriile lor interese și nu de cele ale țării, oameni cu trecutul pătat, egoiști, și care au dezmembrat societatea; femei pline de ambiții și care în viața lor nu au construit mai nimic. Timpul care s-a scurs de la conducerea acestui partid de guvernământ a dovedit că partidul nu are oameni capabili, profesioniști, sau dacă sunt câțiva, aceștia s-au retras din atmosfera caragialească a conducerii prezente. Locurile importante sunt ocupate de mahalagii, nu doar femei, dar și bărbați. Oare nu pot să tacă pentru a nu mai supăra pe nimeni? Nu au picul de demnitate pentru a se da la o parte? „Doamnele” ar trebui să știe că eleganța nu înseamnă numai îmbrăcămintea, ci înseamnă și cinste, demnitate (și aceasta naturală și nu mimată!), și discreție. Folosind tonul de mahala sau fraze fără conținut, nu vor fi pe placul mulțimii. Majoritatea oamenilor au bun simț și folosesc cântarul minții.

   Actorii aleși ai ingratei scene politice din zilele noastre nu au fost aleși din zonele curate ale țării, ci din cele mai poluate (de care mai nou s-a interzis a se vorbi de rău!) acolo unde educația în spirit comunist a dat roade de-a Continue reading „Vavila POPOVICI: Mahalagismul zilelor noastre” →

„Dansul este limbajul ascuns al sufletului.”

Martha Graham

 

   Plecăm cu mașina din Raleigh, capitala Carolinei de Nord, spre Durham, orașul din apropiere, drum pe care-l parcurgem în aproximativ jumătate de oră. Evadăm din preocupările zilnice, dorind să ajungem la „Page Auditorium”, una dintre cele mai vechi clădiri din Campusul de Vest a Universității Duke, accesibilă prin intermediul clădirii Flowers și adiacentă Centrului Brodhead unde există o sală de mese pentru public, pentru cadrele didactice și personalul auxiliar, deschisă seara și publicului.

   A fost construită  în 1931, în stil gotic. De atunci, sala a fost modernizată în interior, scaunele au fost reconfigurate pentru a permite mai mult spațiu și comoditate. La ora actuală „Page Auditorium” este cea mai mare sală de teatru de la Duke, cu o capacitate de 1232 locuri, situată lângă impresionanta Capela Duke din Campusul de Vest, și este accesibilă multor spectacole de înaltă ținută.

   Vom viziona un spectacol de dans contemporan, acesta fiind, în general, un stil de dans extrem de expresiv care combină elemente ale mai multor genuri de dans. Dansatorii reușesc să își conecteze mintea și trupul aceleiași idei – conexiuni, din care rezultă mișcări fluide. Mișcările subliniază versatilitatea și improvizația, spre deosebire de balet care deține o serie de mișcări foarte exacte. Mișcările fiind pline de libertate, permit corpului să exprime până și cele mai intime sentimente. Dansul contemporan este deseori asociat cu o filozofie specifică: practicanții își exprimă cu o libertate totală propria energie naturală, pentru a crea o serie de mișcări care de multe ori sunt foarte personale. Dansatorii se eliberează de stresul din jur și reușesc să realizeze un spectacol interior de excepție.

   Dansul este, în general, un eliberator de stres, atât pentru practicanți cât și pentru privitorii care iubesc dansul. Pentru aceștia din urmă, din care facem și noi parte, constituie o mare implicare emoțională.

   În prezent cele mai de succes spectacolele înglobează mai multe stiluri de dans, pantomimă, actori, muzicieni, tehnici video. Se practică mixarea cât mai multor arte pentru un rezultat spectaculos, pentru ca privitorul să fie transpus într-o lume paralelă, abstractă sau o lume de poveste.

   Ne aflăm în data de 4 iulie 2019, după alte spectacole desfășurate în această perioadă a Festivalului de Dans American, desfășurat anual în lunile iunie-iulie. La deschiderea stagiunii, Directorul Executiv –  Jodee Nimerichter – și-a încheiat discursul cu cuvintele: „Enjoy the dance ! Enjoy the summer! Here we go!” (Bucurați-vă de dans ! Bucurați-vă de vară ! Veniți aici !)

   Astăzi vom vedea spectacolul Companiei PILOBOLUS.

   Sunt orele serii de vară, când soarele mâhnit apune și trimite din când în când, printre nori, razele sale direct privirilor noastre, în timp ce mașina aleargă să ajungem înaintea începerii spectacolului. Trecem prin pădurile acestui stat îmbogățit cu cochetele case construite ca niște minunate jucării printre copacii pădurii. La coborârea din mașină, suntem binecuvântați de câteva picături de ploaie, dar buna dispoziție o avem în suflete. Ea stă ca un ghem, gata-gata să se desfășoare.

   Parcam mașina, ne îndreptăm spre sala de spectacol, intrăm, ne ocupăm locurile. Sala este plină. La orele șapte fix începe spectacolul Companiei, un spectacol de dans, despre dans spunându-se că este cea mai frumoasă artă, nu pentru că el nu este traducerea sau abstractizarea vieții, ci pentru că el este chiar viața.

   Directorii artistici sunt Renee Jaworski și Matt Kent, iar dansatorii – Nathaniel Buchsbaumm Krystal Butler, Zachary Eisenstat, Quincy Ellis, Heather Favretto, Jacob Michael Warren, ultimii doi fiind și conducătorii, așa numiții Căpitani ai dansului.

   PILOBOLUS este o companie americană de dans modernă care și-a început activitatea în 1971 la Colegiul Dartmouth din Hampshire, ca o companie de dans de grup, și a dobândit renume pentru calitățile extraordinare obținute evolutiv în acest secol al XXI-lea. A realizat peste 100 de lucrări coregrafice în peste 64 de țări din întreaga lume și a fost prezentată în cadrul a 79 de premii anuale ale câtorva Academii. Compania este cunoscută pentru explorarea atletică și colaborarea creativă, prin formele definite de  atletism, jonglerie, dar și grație. Denumirea ei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni.

   Primul dans din program – UNTITLED – a fost interpretat de cei patru dansatori și cele două dansatoare un dans nostim, sugerând capriciile vieții a două femei tinere. Viața este întreruptă neașteptat de o pereche de bărbați, fetele își petrec timpul și cu altă pereche de bărbați. Interacțiunea ulterioară a celor șase personaje explorează simetria Continue reading „Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS” →

   Stoicismul grec – Zenon

„Fericirea constă în curgerea frumoasă a vieții” – Zenon

 

   Filozofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, începând cu secolul al VII-lea î. Hr., cu gânditorii presocratici și are legături cu alte culturi ale antichității, precum cea egipteană, mesopotamică, persană și ebraică.

   După victoriile grecilor împotriva perșilor, și menționăm bătălia decisivă de la Maraton (490 î.Hr.), orașul Athena a devenit centrul politic și cultural al Greciei. Legenda relatează că un mesager atenian alergase distanța de 42 kilometri de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor; în momentul în care ajuns a strigat: „Am învins!”, după care a căzut mort. În amintirea lui, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de „Maraton” – alergarea pe o distanță de 42,195 km – , distanța exactă dintre Maraton și Acropola din Atena.

   Pe atunci au început dezbaterile filozofice cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinii cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Filozofia ateniană, simbolizată prin bufnița zeiței Pallas Athena, fremăta în acel centrul de întâlnire al sofiștilor care fusese și orașul lui Socrate a cărui filozofie a dăinuit prin intermediul operelor lui Platon de-a lungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon crease la Athena o școală filozofică în cadrul „Academiei”, iar Aristotel dezvoltase sistemul său filozofic, politic și moral.  Divinitatea o numea „Mișcător al lumii”, fiind ordonatoarea lumii. Astfel Aristotel s-a ridicat deasupra opoziției dintre teism și panteism, caracteristica teistă fiind aceea că Dumnezeu, ca activitate pură, se deosebește cu totul de lume, prin aceea că El este înaintea și în afara acesteia. Vom vedea în ce mod această idee a avut continuitate.

   În mijlocul vieții politice și sociale frământate și nesigure, apăruse, pentru oamenii de la sfârșitul veacului al IV-lea î.Hr., o mare nevoie de liniște sufletească. S-au perindat mai multe curente filozofice, cele mai importante fiind: epicurismul, stoicismul și scepticismul, filozofii care s-au raportat și mai mult la Divinitate. Epicur – spunea că trebuie căpătată o independență totală față de lume, că trebuie eliminată și frica de zei, și eliminate de asemenea amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Doctrina epicureică, cu atacul ei contra zeilor și cu egoismul unei satisfacții strict individuale, a fost însă condamnată de creștinism. Stoicii au susținut existența unei rațiuni divine care ar crea materia sau ar prelucra o materie coeternă; scopul lor era Fericirea, identificată cu moralitatea. Scepticii au concluzionat că nici o cunoștință, fie sensibilă, fie rațională, nu prezintă certitudine, un adevăr cert. Ei s-au îndoit de existența unui principiu al lumii, fie el corporal, fie incorporal.

   În plan filozofic, disperarea, indiferența și nepăsarea au preocupat pe toți gânditorii, epicureici sau sceptici. Stoicii însă au căutat un remediu în efortul eroic al voinței raționale, libere.    Stoicismul a apărut într-una din perioadele cele mai agitate din istoria Greciei antice. Ideea de universal era părăsită, individul și fericirea lui fiind singurul lucru real și necesar. De ce era necesar? Deoarece nesiguranța și instabilitatea socială – ivite în societăți de-a lungul istoriei – au generat întotdeauna sentimentul renunțării la luptă, au slăbit sentimentul demnității naționale, al trăiniciei virtuților civice.

   La Roma, împăratul și filosoful Marc Aureliu, precum și Seneca, au fost influențați profund de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca medievală.

   Stoicismul a fost a treia mare școală ce a reprezentat mișcarea ideilor din perioada elenistică, care a avut o viață foarte lungă, ca de altfel cea epicureică și cea sceptică. A fost fondată în Atena de Zenon din Citium, în jurul anului 300 î.Hr. Numele ei – Stoia – derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (portic zugrăvit), decorat de pictorul grec Polygnotos, cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la Maraton. Acolo își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi, iar Stoicismul devenise ideologia statului universal, cosmopolit, visat de Alexandru Macedon, elevul lui Aristotel.

   Stoia a fost cel mai influent curent în filozofie din timpul imperiului roman, înainte ca învățătura creștină să devină religie de stat. Învățătura centrală a stoicismului era morala derivată din însăși legile naturii, adică promovarea rațională, existența virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei atitudini compensa durerea și nefericirea, împăca binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură consta în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

   Filosofia stoică a influențat și pe unii din părinții bisericii creștine, ca Toma de Aquino și Sfântul Augustin. Mai târziu, în timpul Renașterii târzii Stoia a influențat scriitorii și filozofi importanți ca René Descartes și Emmanuel Kant.

   Stoia a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în trei perioade: Stoia veche (300-200 î. Hr.) cu reprezentantul de seamă Zenon; Stoia mijlocie (200-50 î.Hr.) în care este încadrat învățătorul lui Cicero și chiar Cicero; Stoia târzie sau „romană” reprezentați de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Această împărțire în perioade nu neglijează unitatea fundamentală a doctrinei stoice, în care diferențele doctrinare de la un autor la altul sunt insesizabile. Este aceeași și concepția despre legea eternă, riguroasă a naturii și principiul etic de conformitate cu natura rațională a omului, ca singur criteriu al acțiunii noastre morale.

   Stoicismul se baza pe o amplă viziune asupra universului și dădea importanță sufletului însetat de adevăr, folosind logica, fizica și etica. Etica ocupa locul preponderent, în slujba căreia se afla logica și fizica (cu sensul general de știință a naturii). Stoicii defineau înțelepciunea ca o știință a lucrurilor divine și umane, iar filozofia ca un efort spre virtute.

   Unii consideră Fizica stoică ca fiind o fizică materialistă, întrucât totul pentru stoici avea o natură materială, chiar Dumnezeu, sufletul, virtutea, activitățile noastre. Elemente ale tuturor doctrinelor fizice anterioare se reflectau în această doctrină. Teza esențială a fizicii stoice era evidențierea determinismului strict după care se produce totul în natură, totul fiind orânduit și necesar. Stoicii vorbeau de o soartă a lumii, de fatalitatea în devenirea lumii, de ordine rațională fiind; în ea se exprima providența divină, rațiunea care orânduiește totul și care pătrunde totul. Rațiunea lumii era identică cu Dumnezeu. Nimic din ceea ce este natural, de exemplu moartea, nu poate să afecteze pe cel care a înțeles această ordine a naturii. Afectele, naturale omului trebuie stăpânite, fiindcă ele nu sunt judecăți, ci numai dispoziții iraționale ale sufletului. Atitudinea stoică este considerată a fi dură întrucât nu se acceptă decât ceea ce este rațional, conform cu ordinea fatală a naturii care închide în ea rațiunea însăși a lumii. Natura omului – rațională în comparație cu cea a naturii – lipsită de rațiune. Rațiunea îl duce pe om pe calea virtuții. Etica stoică nu admitea compromisuri; nu există mai multă sau mai puțină virtute, ea există sau nu există deloc.

   Grija pentru comportament, pentru a face mai tolerabilă viața, era trăsătura dominantă a gândirii grecești în epoca elenistică. Stoicii urmăreau fericirea, pe care o identificau cu moralitatea, cu rațiunea dreaptă. Această exigență a umanității înlocuia, pentru lumea romană a imperiului, iubirea și mila creștină.

   Stoicii au vrut să înțeleagă Natura deoarece ea este preponderentă și noi oamenii facem parte din ea. De aceea au studiat lucrările științifice ale anatomiștilor, botanica, geologia, mai târziu astronomia, științele naturii.

   Zenon, fenician de origine, a fost o personalitate aparte. Bărbat înalt și uscățiv, cu o față măslinie și crispată, ducea o viață cumpătată, disprețuind mai întâi de toate îngâmfarea și luxul. Se spune ca dojenea scurt și îndepărta din jurul Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (4)” →