„O persoană rea e ca și o fereastră murdară, nu lasă niciodată soarele să pătrundă prin ea.”

 William Thackeray

   Răutatea este un păcat, un viciu din care derivă alte multe păcate precum invidia, egoismul, ura, răzbunarea, orgoliu, gelozia, uneori chiar frica, suferința, mânia, nebunia. Răul cel mai mare făcut lumii este cel făcut de oamenii invidioși care vor să se simtă importanți, fără a avea merite corespunzătoare. Răul este un drog care-i hrănește în lupta pentru putere, îi face încrâncenați, dornici de răzbunare, de a răni suflete, de a ucide dragostea, de a ucide vieți.

   Dar, ca un paradox, oamenii răi la suflet susțin că iubesc oamenii, le creează satisfacții materiale pentru a-i transforma în sclavii lor, în scopul dobândirii de mari câștiguri nemeritate.

   Invidia sau pizma, conform dicționarului este sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia. Invidia ignoră cinstea și dreptatea, folosind minciuna și înșelăciunea în locul adevărului.

   „Vreau să fiu…” și „Vreau să am…” sunt expresiile însușite care declanșează sentimentul invidiei. Dacă cineva are ceva deosebit, prețios, atunci poate stârni acest sentiment de invidie. Invidia se concentrează mai mult pe cantitate decât pe calitate. Atunci când oamenii simt că au mai puțin decât alții se naște în sufletul lor lăcomia. Este senzația pe care o au pofticioșii în fața unei mâncări, când fac ochii mari și încep să saliveze. Sigur că nu este bine a cântări prea mult, a ne compara tot timpul, fiindcă ne facem nouă, în primul rând, rău. Viața nu le oferă oamenilor în mod egal anumite bunătăți sau anumite calități. Variația aceasta este, într-un fel, seducătoare, își are farmecul ei, fiindcă stimulează omul. Stimularea însă trebuie făcută cu măsură, cu bun simț. Așa se naște competiția în societate, acea  luptă între două sau mai multe persoane care urmăresc același avantaj sau același rezultate și care ar trebui să stârnească ambiție, nu invidie. Competiția aduce succesul, bucuria, împlinirea. Dar nu tuturor, fiindcă în ecuație sunt mulți factori care se introduc și rezultatele pot fi diferite, cu plus sau cu minus. Nimeni însă nu ajunge la perfecțiune, și aceasta ar trebui să fie unul dintre motivele care să determine competitorii să fie corecți și să dea dovadă de umanitate în acțiunile lor.

   Banii constituie un criteriu important de luat în considerare pentru invidioși. În ochii lor, banii au o strălucire și un farmec aparte, în fața cărora celelalte criterii pălesc. Nespus de trist se îmbracă aici verbul a avea. Este adevărat, banii întrețin existența noastră, dar adevăratele avuții și valori care ne oferă privilegiul de a ne trăi frumos și util viața, sunt de fapt altele: sănătatea, familia, prietenii, cultura, arta și credința.

   De asemeni, dacă cineva se află într-o poziție înaltă sau are un talent, e posibil să devină destul de ușor ținta unor atacuri. Chiar și calitățile fizice sunt invidiate, uneori mai mult decât cele morale cu toate că numai acestea din urmă dăinuie în timp. Invidia este rugina sufletului, este „ulcerul sufletului”, cum îl numea Socrate.

   Oamenii drepți și puternici nu invidiază, ci se ambiționează să facă câte ceva mai bun și mai folositor pentru ei sau pentru cei pe care au șansa să-i conducă. Reușita unora trebuie să constituie un exemplu, să stârnească și să definească motivația luptei pentru progres/înălțare, cu riscul de a întâmpina unele greutăți. Fiindcă nimic nu se obține fără luptă, fără sacrificii, fără pasiune, fără timp dăruit scopului. În vremurile noastre sunt mulți care și-au atins scopurile sfidând anumite legi morale, neținând seamă de demnitatea pe care trebuie orice om să o aibă.

   Omul invidios este veșnic nesatisfăcut, agitat, negăsindu-și liniștea sufletească. Iar cel care culege succesul trece și el prin momente grele în lupta dusă împotriva oamenilor invidioși, orgolioși, incompetenți, needucați, mincinoși. Lui, câștigătorului, compozitorul romantic francezul Hector Berlioz i-a adresat sfatul: „Trebuie să strângi pietrele care ți se aruncă. Sunt începutul unui piedestal”. Frumos și adevărat!

   Răspunsul cel mai bun al unui invidios pentru o luptă pierdută ar fi este resemnarea cuviincioasă și tragerea de învățăminte. Dar aceasta ar necesita stingerea flăcării orgoliului, dobândirea unui dram de înțelepciune.

   Se întâmplă în viață ca la un moment dat să fii invidiat pentru ceea ce faci. Te întristezi, simți o durere în suflet, fiindcă ai depus un efort, poate peste puterile tale; ai sacrificat ceva din sănătatea ta, poate… și te trezește cineva din Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre invidie și răutate” →

„Sufletul se face cunoscut prin faptele sale” – Toma de Aquino

 

    THOMA de AQUINO a fost un teolog și filosof care a realizat o vastă sinteză între aristotelism și creștinism. Este, poate, cea mai mare figură a filozofiei scolastice în perioada ei de înflorire a secolului 13, scolastica fiind perioada filozofiei creștine care nu se mai mulțumește cu apologia dogmei – așa cum o făcea filozofia părinților bisericii – ci vrea să fondeze sistematic, rațional, doctrina bisericii. Speculația filozofică, capătă, față de dogma teologică, o independență mai mare, un conținut propriu. Scolastica este un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească țara sfântă a misterelor dumnezeiești având, ca scut, credința, și ca sabie, rațiunea speculativă. Numele de scolastică vine de la școlarii școlilor mănăstirești în care se predau pe lângă „artele liberale”, științele, dar în special filozofia și teologia. În ce privește teologia, universitățile din Paris, Köln, Oxford au jucat în secolul 13, un rol însemnat. Scolastica este caracterizată prin influența predominantă a aristotelismului, asupra filozofiei creștine. Aristotel fusese mai înainte condamnat de biserică, iar în sec 13 doctrina lui este aceea cu ajutorul căreia se formulează dogma bisericii. Aristotel era de acum bine cunoscut, în special prin intermediul filozofiei arabe, prin comentariile savante ale lui Avicenna și Averroes. Nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrinei bisericii prin aristotelism decât Albert cel Mare și elevul său Toma.

   Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d’Aquino) nu este cunoscută cu exactitate, se presupune că este 25 ian. 1225, dar se știe că s-a născut într-un castel aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romană-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli, unde a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Și-a început educația în filozofie odată cu studiul „artelor” logicii și astronomiei, timp în care citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel, de către un profesor numit Peter din Irlanda. În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei își manifestase supărarea, fapt care i-a determinat pe dominicani să decidă trimiterea lui la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum a fost răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an într-un castel. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

   La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Kӧln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

   A fost un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn” însă erau plini de admirație pentru notițele lui. „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său”, spusese Albertus.

   În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr conform standardele vremii pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.

   În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a preluat catedra de teologie, iar în 1259 a plecat pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: „Summa contra Gentiles”. Toma a fost luat în slujba papei, ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, Toma a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

   În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.

   În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire din apropiere, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

   Toma de Aquino a lăsat o operă imensă. Rezumând filozofia tomistă, putem spune că el a admis teza lui Augustin după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor, El fiind cauza tuturor cauzelor. Sufletul este o formă spirituală, se naște odată cu corpul, dar nu moare odată cu el. Admite supremația puterii spirituale, plecând de la definirea divinității ca ființă necesară. Observă că există lucruri contingente (care se produc printr-o întâmplare, se nasc și pier). Dacă ar presupune, prin absurd, că toate lucrurile sunt contingente, ar ajunge la concluzia că a fost un timp în care nu exista nimic. Or, cum din nimic nu poate proveni decât nimic, iar în prezent există lumea noastră, respinge presupoziția că toate sunt contingente și admite că există o ființă necesară. A admis o dublă cale spre adevăr, una a credinței și alta a rațiunii. Pentru ideea dublului adevăr și pentru o anumită îndreptățire a filozofiei la autonomie și demnitate, tomismul a fost condamnat și interzis (1277), apoi recunoscut, în formă renovată de neotomism, ca filozofie oficială a catolicismului.

   Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filozofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3000 articole ale Summei teologice fixează prin „obiecțiuni” și răspunsuri la obiecțiuni, toate punctele de doctrină care pot intersecta poziția creștină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici, de materie – formă, putere – act, devin mijloace pentru a fixa, precis, rațional, doctrina bisericii.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (9) – Toma de Aquino” →

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”

 – George Eliot

 

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii”, „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie”, „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale”, „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”, „atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare” s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.

   Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.

   În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.

În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.

   Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă…”.

   Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu”: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”.

   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calități” dacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.

   Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă„, dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.

   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).

   La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.

   Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre vanitate” →

„Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea.”  

Eleanor Roosevelt

 

   Pacea se definește, atât în plan colectiv, cât și în plan individual, prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc.

   În mitologia  greacă Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană. Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului.

  Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Am mai spus cândva că, în natura omului găsim trei cauze principale de conflict: concurența, neîncrederea, gloria. Prima este pentru câștig, a doua pentru siguranță și a treia pentru reputație și putere. Cât timp oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i țină în respect, ei se găsesc într-o stare de luptă, de război, fiecare om fiind inamicul fiecărui om. Strădania în această stare este aproape inutilă, deoarece rezultatul oricărei munci este nesigur și domnește o continuă frică și pericol de lovitură violentă. Viața omului este urâtă, brutală, și se scurtează din cauza ivirii stresului, a diferitelor alte boli. Ușile caselor sunt mai bine închise, dar și a spațiilor publice. Pe străzi poți fi lovit de o mașină, mașina sau casa ta pot fi incendiate. Astfel de viață a este în desfășurare și se prefigurează și pentru viitorul apropiat, viață bazată pe teamă și neîncredere. Oare asta ne dorim?

   Din frică izvorăsc apoi multe rele ale omenirii: frica de sine, frica de celălalt, de ceea ce gândesc alții despre noi, de vinovății greșit atribuite etc. A depăși frica înseamnă a ne umple ființa mentală și spirituală de ceea ce alungă frica, adică înțelegerea, acceptarea, iubirea. Frica, mânia sunt otrăvuri pentru tot organismul, resentimentul produce în organism secreții care împiedică buna funcționare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). Fiecare atom este un univers și el acționează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea fizică și spirituală amână procesul de îmbătrânire, ne prelungește viața. Biblia ne spune că „Putem dobândi pace interioară satisfăcându-ne necesitățile spirituale” (Matei 5:3).

   Din lupta unui om contra celuilalt rezultă că nimic nu este drept, că dreptatea și nedreptatea, justiția și injustiția nu-și găsesc locul, statornicia. Forța și frauda devin preocupările, obsesiile principale, făcute cu patimă de către unii indivizi, pe când pasiunile îi împing pe oameni spre pace, armonie, și acestea sunt: frica de moarte, dorința de lucruri necesare unei vieți comode, și speranța de a le obține prin strădanie.

   Războiul poate fi un conflict militar sau de altă natură, scurt sau de durată, între doi oameni, două familii, două sau mai multe grupuri, partide, categorii sociale sau state, conflicte care urmăresc realizarea unor interese de natură diferită.

   Când starea omului este cea de război – conflict declarat al omului contra altui om (a două familii, grupări, partide) – fiecare parte este condusă de rațiunea sa proprie și nu există nimic de care să nu se folosească, din ce le este de ajutor pentru conservarea poziției lor, a vieții lor contra inamicului ivit; urmează că într-o asemenea stare fiecare om are drept la orice spunere și va spune după înzestrarea sa intelectuală sau în lipsa ei. Atâta vreme cât acest drept natural al fiecărui om față de orice lucru ar dura, n-ar mai exista pentru nimeni nici o siguranță, oricât de deștept și puternic ar fi, decât scoțând pe om din starea în care Natura îl pune să trăiască, adică în ordine, și se creează haosul.

   Este deci o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor (mutageneză), precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Dar, există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută și pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.

   Deci, important este să căutăm pacea și apoi să căutăm mijloacele prin care ne putem apăra pe noi înșine. Pentru aceste realizări trebuie să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență.

   Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), considerat a fi unul dintre fondatorii filozofiei politice moderne, a scris printre alte subiecte și despre filozofie politică, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto-interesată. A fost unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filozofiei lui Descartes. El spunea: „din legea fundamentală a naturii prin care oamenii sunt obligați de a căuta pacea, se scoate legea: „când un om dorește în același timp cu alții același lucru – Pacea – și gândește că îi este necesară pentru apărarea proprie, trebuie să-și fixeze acest drept față de toate lucrurile și să fie mulțumit cu tot atâta libertate față de alți oameni cât și el va permite să aibă față de el. Atâta vreme cât fiecare om are dreptul de a face ceea ce îi place, în tot acest timp, toți oamenii sunt în stare de război. Iar dacă alți oameni nu vor să renunțe la dreptul lor, tot așa ca și el, atunci nu e nici un motiv pentru nimeni ca să se lipsească pe el însuși de aceasta… Aceasta este legea Evangheliei: „Ceea ce dorești ca alții să-ți facă, fă-le și tu lor. Este legea tuturor oamenilor: „Quod tibi fieri non vis alteri ne feceris”.

   De multe ori pentru a dobândi pacea este necesar a trece printr-un război și aceasta în cazul când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit și ai încercat toate metodele de a –l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. Poate nu au puterea gândului, poate nu au experiența vieții dar ar trebui să țină cont de cuvintele scriitorului Hemingway: „Înainte să vorbești, ascultă. Înainte să reacționezi, gândește. Înainte să cheltuiești, câștigă. Înainte să critici, așteaptă. Înainte să te rogi, iartă. Înainte să te oprești, încearcă.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Pace sau război?” →

„Târziu Te-am iubit Frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu Te-am iubit.
Tu erai înlăuntrul meu și eu eram în afară și acolo Te căutam și mă aruncam eu – cel ce și-a pierdut frumusețea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le -ai făcut.
Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă țineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista.

M-ai chemat – și m-ai strigat și ai rupt surzenia mea. Ai strălucit Şi ai alungat iubirea mea. Ai răspândit o mireasmă și am respirat-o și acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame și sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.”

Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea a Zecea, capitolul XXVII

   Farmecul filozofiei este de a se întoarce în permanență la propriul trecut, reevaluându-l, acordându-i un nivel superior de înțelegere. Așa trecem de la italianul Marcus Tullius Cicero (106 î. Hr.- 43 î. Hr.) – omul universal preocupat de realizarea unei sinteze între școlile socratice, stoicism, aristotelism și platonism, la împăratul roman Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.) – cel care a avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă și căruia îi plăcuse viața simplă și retrasă, caracterul său fiind dominat de simțul datoriei, și având principiile filosofice apropiate de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia spunea că „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”, dorind o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi – , făcând un pas mare dar semnificativ trecem la Plotin (204-270) filosoful grec născut în Egipt, preocupat de aflarea drumului spre Dumnezeu, și un alt pas – la Fericitul Augustin (354 – 430), pentru biserica catolică – Sfântul Augustin – care, în urma lecturilor scrierilor lui Plotin și-a hotărât convertirea la creștinism.

   Augustin de Hipona s-a născut la Tagaste Numidia, în nordul Africii, a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. Mama sa, Sfânta Monica, creștină fiind, a avut o mare influență asupra lui. Augustin și-a început studiile în orașul natal și le-a continuat la Cartagina, unde a studiat retorica, el însuși devenind profesor de retorică. Mai târziu, după conversiunea sa la creștinism, găsindu-și liniștea interioară, a considerat tinerețea sa suma unor rătăciri: prietenii și pasiunea pentru o prietenă de condiție inferioară.

   Mai întâi, lectura cărții Hortensius a lui Cicero i-a deșteptat gustul pentru filozofie. Deși Cicero se născuse cu mult timp înaintea lui Augustin, cei doi  au avut în comun dorința de căutare sinceră și profundă a adevărului și fericirii, fiecare la vremea sa, cu mijloacele cunoștințelor specifice acelor ani. Cicero a găsit răspunsul dedicându-se studiului pur al filozofiei, iar Sf. Augustin în căutarea sensului existenței. Apoi, citindu-l pe Plotin, se convertește la creștinism, acțiune care va determina convertirea „în cascadă” a altor indivizi. Începe să-l preocupe problema naturii sufletului, a nemuririi lui, problema existenții răului în lume. Este influențat de maniheism, doctrina care propovăduia asemenea religiei persane a lui Zoroastru o separare radicală între bine și rău și care nu poate fi refăcută; răul și binele vor exista întotdeauna în lume. Mai târziu, la Roma și Milano, unde profesează, Augustin va părăsi maniheismul pentru a adopta doctrina sceptică a Noii Academii, a Academiei platonice reînființate. Scepticismul este și el numai o etapă în căutarea pasională a lui Augustin, care are nevoie de ceva absolut, de o certitudine. O găsește pentru un timp, în neoplatonism. Neoplatonismul va forma pentru Augustin puntea de trecere între filozofia greacă și inițierea creștină. La Milano, Augustin este impresionat adânc de predicile Episcopului Ambrozie. Mama sa îl însoțea și avea o mare influență asupra lui. Bolnav, el renunță la profesorat. Se retrage la moșia unui prieten, lângă Milano. În această retragere el scrie – urmare a discuțiilor cu prietenii, cu fratele și fiul său, cu Monica – cele mai frumoase dialoguri ale sale: Contra Academicos (contra scepticismului Noii Academii), De beata vita (problema fericirii), De ordine (problema existenții răului și a integrării lui în ordinea totală divină, a lumii), De quantiatae animae (suflet-corp), De immortalitate animae și Soliloquia (dialog cu sine însuși despre nemurirea sufletului).

   Tot aici a fost botezat de Ambrozie în noaptea de Paști a anului 387, cuvintele căruia l-au impresionat puternic pe Augustin: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Se spune că acela a fost momentul hotărâtor al convertirii sale. Reîntors în Africa (între timp Monica moare), el devine preot. Din acel moment viața lui a devenit o viață de asceză și studiu.  Ajută pe Episcopul de Hippona, al cărui succesor devine. Se împarte între grija constantă și ajutorul neobosit pe care-l dă populației din dioceza sa, și de altă parte scrierilor sale religioase, diferitele polemici. El redactează marile sale lucrări De Trinitate și De civitate Dei. Își povestește viața în Confesiuni. În ultima sa lucrare, în Retractiones, scrisă cu puțin înaintea morții sale, își situează critic toate operele. Augustin moare în timp ce vandalii asediau cetatea Hipponei.

   Filozofia sa poate fi considerată ca un platonism creștin. Platon este pentru el (în Confesiuni) filozoful care, fără a fi creștin, s-a apropiat cel mai mult de adevărul și viața creștină. Tema participării este esențială, dar nu mai este participarea platonică la lumea ideilor, ci participarea la ființa divină. Dumnezeu este pentru Augustin realitatea ultimă, Adevărul, Binele. Augustin caută o certitudine absolută. Îndoiala sceptică nu se poate duce până la extrem: „Nu mă pot îndoi de faptul că trăiesc. Ca să pun totul la îndoială trebuie să gândesc, deci să trăiesc”.  Iată că Augustin premerge raționalismul cartezian al lui Descartes: Dubito = ergo cogito, Cogito = ergo sum Rațiunea conține pentru Augustin adevăruri eterne. Cine se va putea îndoi de adevărul necesar al propozițiunilor matematice, că 2+2=4? Dar de unde vin aceste adevăruri? „Adevărul nostru nu este decât imaginea pentru noi, a unui adevăr absolut, transcendent.” La Augustin, fundamentul adevărului nu poate fi decât realitatea lui Dumnezeu, El fiind izvorul oricărui adevăr. Pe Dumnezeu îl cunoaștem în noi, în sufletul nostru. Îl cunoaștem mai bine decât cunoaștem alte realități ale experienței. Puterea lui Dumnezeu susține lumea printr-o intervenție continuă. El este cauza primă, originea oricărei realități, inteligența primă, izvor al oricărei inteligențe, izvor al oricărei frumuseți, al tuturor perfecțiunilor.

   Ca pentru toată lumea creștină, lumea este pentru Augustin orânduită și ierarhizată de către și în raport cu ființa divină. Chiar și materia are în ea ceva divin. În ordinea ființelor create, cea mai înaltă creatură este omul. El este făcut după chipul lui Dumnezeu și poate contempla în el ideile eterne care vin de la Dumnezeu. Sufletul omenesc este de esență spirituală și nemuritor, deși e legat de corp. Sufletul contemplă în el și adevărurile morale. Aceasta înseamnă că adevărurile morale au o origine transcendentă; ele sunt de origine divină și de aceea sunt eterne. Ele exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu, tradusă prin iubirea între oameni. Răul nu poate avea, în ordinea totală a lumii, o ființă definitivă. El este numai o lipsă, o neîmplinire; el este creat de voința și de libera noastră alegere. Răul este lipsa Binelui avea să afirme și Einstein în secolul XX. Cunoaștem toți adevărul moral, dar suntem liberi a-l împlini sau nu. Răul nu strică armonia lumii fiindcă el este pedepsit.

   În scrierile sale a atins toate temele fundamentale ale teologiei și vieții creștine. Este cel mai mare filozof al epocii patristice (patristică – filozofia părinților bisericii) și consfințește ruptura cu lumea antică, adăugând rațiunea și încredințând inteligenței sarcina ulterioară a elucidărilor. Două teme esențiale caracterizează filosofia augustiniană: Cine este Dumnezeu? Cine este omul? Uniunea acestor teme explică preocuparea simultană pentru imanența, ca și pentru transcendența divină: Dumnezeu este ,,internum aeternum”, ,,cel mai îndepărtat și cel mai prezent”, ,,locul cel mai ascuns, cel mai intim interior fiecărui lucru, căci toate lucrurile sunt în el, și cel mai exterior, pentru că el este deasupra tuturor lucrurilor”. Tendința către etern este sufletul timpului și motorul însuși al iubirii, ceea ce conferă dinamismul creaturii. Cetatea lui Dumnezeu, deschisă universalității oamenilor care îl recunosc pe Dumnezeu și trăiesc după legea sa, se opune cetății terestre al cărui principiu este exclusiv iubirea de sine. Departe de a condamna domeniile politic și social ca atare, Augustin înfierează doar pervertirea voinței în cetatea terestră, gata să idolatrizeze Statul, pe care l-ar lua ca scop în sine, făcând din spațiul omenescului un câmp închis sortit disperării, dacă nu ar exista în paralel și strâns legată de structurile mundane invizibila cetate spirituală, a cărei deschidere veghează împotriva tentațiilor totalitare inerente puterii. Hristos, Verbul întrupat, este centrul acestei istorii pe care o recheamă către principiul său (alpha) și o călăuzește către împlinirea ei (omega), dând astfel persoanei umane o valoare absolută. A avea credință înseamnă „a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi”, spunea Augustin.

   Fericitul Augustin este reprezentativ pentru modul în care creștinii priveau politica. Desigur, impactul gândirii sale asupra acestui domeniu nu este aidoma lui Platon, Aristotel, Machiavelli sau Rousseau, dar influența lui provine din Continue reading „Vavila POPOVICI: FILOZOFIA, religia și politica (8) – FERICITUL AUGUSTIN” →

„Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea”

Esop

 

   ÎNGÂMFAREA este, conform dicționarului, o atitudine de încredere exagerată în propriile însușiri; trufie, orgoliu, fală; infatuare. Este o trăsătură a inimii care constituie „o gravă ameninţare pentru noi toţi”. Omul îngâmfat beneficiază cu obrăznicie de anumite libertăți, fără să aibă dreptul de a face așa ceva. Deseori acest lucru duce la dezastru. Îngâmfarea a distrus regi, regate, conducători, țări și a fost cauza prăbușirii unor imperii.

   Biblia afirmă pe bună dreptate: „A venit îngâmfarea? Atunci va veni dezonoarea; dar înţelepciunea este cu cei modeşti“. Fiecare om are locul său în această lume, pe care trebuie să-l păstreze cu modestie și să-l dezvolte tot cu modestie, cu bun simț, respectând anumite limite, chiar și atunci când se urcă niște trepte ale realizării, ale succesului. O persoană îngâmfată nu ține seamă de ceilalți, crezând orbește că deține calități pe care nu le mai au ceilalți și în consecință adoptă o atitudine de superioritate.

   Îngâmfarea este o față a mândriei exagerate, nesănătoase. Omul se manifestă ca un oportunist viclean care încearcă să câștige încrederea celorlalți din jurul lui, făcându-le diferite promisiuni, sau cu ajutorul distribuirii „cu dărnicie a săruturilor”, săruturi care ascund falsitatea unui sentiment care ar trebui să se numească dragoste. Este un mod de a fura inimile oamenilor, gândul său fiind cu totul în altă direcție, acțiunea în scop pervers este viclean direcționată.

  Trăim într-o lume lipsită de scrupule în care oamenii fac orice și oricum numai să obțină promovarea. De asemenea, lingușitorii ar putea face afirmații mincinoase în fața altora, sperând să le câștige încrederea și sprijinul. Una este să fii ambițios, insistent în a-ți promova scopul (un scop cinstit desigur), să încerci cu modestie să ceri ceea ce meriți, ceea ce ești în stare să faci, după capacitatea ta mintală, pregătirea ta profesională, și puterea fizică, și alta este să nu cunoști limita bunului simț, să devii trufaș, plin de sine. Conflictele se nasc întotdeauna din slava deșartă a unor indivizi.

   „Sunt un om ca oricare altul, un om între oameni. M-am născut într-un oraș mic din România, într-o familie muncitoare. Astăzi sunt soție, sunt mamă, am o familie frumoasă, pe care o iubesc enorm și care mi-a stat mereu alături. Cred în familie. Cred în Dumnezeu. Cred în muncă și în cinste, cred în oameni și în poporul român”, a recitat candidata la președenție, arătând de unde a plecat și unde a ajuns. Ca o paranteză amintesc că pe vremea mea, cea a comunismului, nu promovai dacă nu aveai această origine socială și nu spuneai acest crez în ședința de partid sau nu scriai în autobiografie. Acum, în acest caz – aidoma! Numai, că în loc de credința în Dumnezeu era credința în puterea unicului partid.

   Neputința și incapacitatea unor ființe, îi împinge la supraapreciere, ajungând la narcisism, depășind îngâmfarea. Narcisismul este o problemă psihologică și se exprimă prin inducerea ideii de perfecțiune a  propriului corp sau a imaginii persoanei. Narcisistul se observă de departe, omul se îmbracă impetuos, atrăgând atenția celorlalți: ziua și haina nouă!

   Acești oameni egoiști nu cunosc sinceritatea, dobândesc false prietenii, nu se împacă cu identitatea altora și pot să se despartă cu ușurință de cei apropiați, uneori chiar prin trădare. Persoanele cu tulburări de tip narcisist sunt în mod constant în căutarea perfecțiunii, pentru că ei sunt siguri că merită acest lucru, în timp ce părerea celorlalți este considerată imperfectă. „Sunt singurul candidat care își asumă guvernarea țării, care are curajul și voința de a mișca lucrurile printre români. Sunt mai puternică decât toți acești bărbați care nu fac altceva decât să țipe de pe margine. Eu nu fug și nu mă tem. O să continui să lupt în fiecare zi pentru ca fiecărui român să îi fie mai bine aici, în țara lui.(…) vom câștiga aceste alegeri pentru mai bine, pentru România de mâine, pentru fiecare român. Am clădit împeună o temelie solidă pentru această țară. Alții au venit și au dărâmat.(…) Știu că pot să fac acest lucru și știu că alături de voi o să fiu primul președinte al României”. Cu aceste cuvinte, frunoase de altfel (cine i le-o fi scris oare?) s–a încheiat recitarea, și a fost votat în unanimitate candidatul PSD la alegerile prezidenţiale la sfârșitul lunii august.

   Avea dreptate filozoful Baruch Spinoza când spunea că omul îngâmfat depreciază în chip nejust pe ceilalți, și de aceea trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naște din credința falsă prin care un om se socotește superior altora. Într-adevăr, au fost aplauze în sală.

   Natura urăște vidul, spunea cineva, și atunci când un cap nu are creier, se umple cu îngâmfare. Dar să atribui cuvinte grele, înjositoare Președintele țării, este îngâmfarea îngâmfării care trebuie socotită ca păcat.  Una este să critici și alta să jugnești! Acest comportament ascunde un adevărat cinism și răutate. A dovedit-o și în data de 18 septembrie, când a spus că nu o susține pe Laura Kovesi pentru funcția de procuror-șef european.

   Slava deșartă, îngâmfarea, denaturează întotdeauna ordinea lucrurilor. Unii oameni nu știu ce să mai creadă, politicienii sunt bulversați. Psihologii consideră îngamfarea a fi un „cancer malign”.

   Și ca și cum nu ar fi de ajuns, omul îngâmfat este și răzbunător. „Răzbunarea este concubinajul dintre prostie şi îngâmfare”, este definiția aforistică a lui Gabriel P. Băețan.

   Dar, adevărații oameni puternici nu sunt cei îngâmfați, ci oamenii modești.

   MODESTIA este tocmai lipsa de îngâmfare. Este sentimentul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. Se manifestă prin simplitate, rezervă în modul de a se purta, de a cugeta și a vorbi de sine; înseamnă a fi om decent. Definiția dată de Confucius: „Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor”.

   A fi modest înseamnă a ști când să fii respectuos și empatic, pentru a nu-i domina pe cei din jur.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie” →

PLOTIN (Neoplatonism)

 

   „Lumea trebuie să fie marcată de legi și de ordine, pentru a fi scena vieții morale a omului, altfel ar fi haos, iar legea nu are o altă putere în afara celei de a duce la împlinire destinul; ea a fost dată indivizilor, iar ei o poartă cu sine și o folosesc…” – Plotin

 

   Sunt la a 7-a expunere despre legătura între Filozofie și ideile, sentimentele împărtășite de oameni care transcend cunoscutul sau naturalul, precum și legătura cu alt tip de cunoaștere – sigură și rațională – , cu privire la natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență. Este legătura care poate asigura progresul.

   Pentru a face filozofie se cere a avea o mare sensibilitate, atât de mare încât să încerci să intri în tine însuți, să cauți un punct de sprijin în gândirea ta care să te echilibreze și să ai puterea de a-i echilibra și pe ceilalți prin devoalarea contextului în care ai găsit acest punct de echilibru, să-l poți explica celorlalți. Aceasta au făcut o serie de filozofi, pentru a ajuta cu gândirea lor la bunul mers al acestei lumi.

   Am scris până acum despre filozofia antică, despre stoicismul grec și cel roman (5 capitole), capitolul 6 l-am considerat cel despre Marcus Aurelius și acum trec la neoplatonism, cu reprezentantul de seamă – Plotin.

   Despre Plotin, cu ani în urmă s-a vorbit prea puțin și aceasta din cauză că trăitorii secolului trecut nu au fost interesați de tema sa predominantă, cea a transcendenței divine.

   Plotin (204-270) a fost un filosof grec, născut în Egipt, la Lykopolis. Viața sa ne este cunoscută prin relatarea lui Porphyrus, elevul său, care s-a îngrijit și de punerea în ordine a ideilor sale. Plotin a început să studieze filozofia la 28 de ani. Decepționat la început, l-a cunoscut mai târziu pe Ammonios Saccas care profesa la Alexandria o doctrină neoplatonică. După ce a asistat la o prelegere a lui Ammonios, puternic impresionat, Plotin i-ar fi spus prietenului care îl adusese acolo: „pe acest om l-am căutat!” și a urmat învățământul acestuia timp de 11 ani. La 40 de ani a plecat la Roma unde a fondat o școală și a început să scrie după 50 de ani. Avea o mare ușurință de a improviza, lucrările sale erau condensate, cu accente de mare entuziasm poetic. Avea o fire blândă, dădea sfaturi și era privit cu prietenie de împăratul Gallerius și de soția acestuia. Era un cunoscător al întregii filozofii antice. Comenta deseori în jurul unui text sau idei platonice, aristotelice sau stoice. Divinitatea pentru Plotin era Unul sau Binele, Unul fiind perfecțiunea supremă, despre care nu se poate spune decât că există. Din el ies Inteligența și sufletul. Inteligența este sediul ideilor, așa cum o concepuse Platon, ea admite pluralitatea esențelor inteligibile. Sufletul este o emanație a inteligenței, este viață eternă, este nemuritor. Lumea materială este existența cea mai degradată la care de abia mai ajunge lumina Unuia și a Binelui. Dar, imperfecți fiind, ajungem la cunoașterea Unuia numai cu ajutorul Extazului – un idealism religios care a putut face trecerea de la filozofia antică la cea creștină – deși diferența este mare, Dumnezeul creștin nu produce prin emanație ci prin creație liberă, prin inteligență, voință și bunătatea Lui. Existența și spiritul se prezintă ca prima sciziune a unității, iar sufletul este desfășurarea tocmai a acestei mișcări și a acestei diviziuni.

   Cei din Roma care îi audiaseră cursurile i-au cerut ca problemele dezbătute să fie scrise, dezvoltate, el însă a refuzat fiindcă nu avea nici timpul necesar, nici sănătatea ochilor. Această condensare a ideilor l-au făcut obscur, încă de pe atunci, în special celor care nu i-au ascultat cursurile. În plus nu cunoștea foarte bine limba elenă, citea, vorbea dar nu avea darul scrierii, al compunerii. A fost un filozof eclectic, care a luat la bază metafizica lui Platon meditând asupra ei și întregind-o. Mulți filozofi moderni au fost influențați de metafizica lui Plotin, metafizica însemnând nu numai o viziune de ansamblu asupra existenței, dar și valorificarea ei pentru echilibrarea omului cu cosmosul, cu lumea și cu sine.

   A murit după o boală grea. Înainte de a-și fi dat sufletul Plotin ar fi rostit: „Mă străduiesc să înalț divinul din mine la divinul din Univers”. Avea doar 66 de ani.

   Opera sa a fost compusă în 16 ani de un spirit matur care, în momentul când a început să scrie, își formulase deja pe deplin sistemul filosofic, putând întemeia un nou curent filosofic – neoplatonismul, care a exercitat o puternică influență asupra contemporanilor săi și asupra filozofilor care au venit în urma lui.

   Prelegerile și scrierile sale filozofice au fost prelucrate cu o remarcabilă acuratețe de principalul său discipol, Porfir, și publicate între anii 301-305 sub titlul de „Enneade”, tot el scriind și „Vita Plotini”. Cele 54 de tratatele incluse în Enneade sunt, de fapt, comentarii asupra unor teme clasice, din filozofia greacă anterioară (inspirate nu numai din Platon, ci și din Aristotel, stoici, etc.) pe baza cărora, Plotin a construit doctrina sa originală. A încercat să concilieze în scrierile sale exigențele raționalității, caracteristica filozofiei grecești, cu aspirațiile mistice.

   Atât Plotin cât şi Porfir au trăit și au scris într-o perioadă de criză a culturii filosofice. Porfir a împărțit opera lui Plotin în șase capitole, fiecare a câte nouă tratate. De aici numele de Enneade (nouă) acordate grupelor de câte nouă tratate. În viziunea lui Porfir, prima Enneadă tratează chestiunile de etică, a doua și a treia pe cele de fizică, a patra Enneadă cuprinde tratatele care au ca temă Sufletul, a cincea pe cele care au ca temă Intelectul, iar a șasea Enneadă pe cele care se referă în mod precumpănitor la Unul.

   Neoplatonismul a exercitat o puternică influență asupra creștinismului fiind revalorificat, în secolul XV, prin intermediul culturii arabe și reabilitat, în Renaștere, odată cu interesul pentru Platon. Giordano Bruno (1548-1600) s-a referit în mod frecvent la Plotin și a dezvoltat unele teze plotiniene. În secolele următoare, interesul a cunoscut un nou declin; în secolul XVIII s-a trăit pe culmile rațiunii și s-a renunțat la ele, în secolul XIX – pe culmile științei și s-a renunțat la aceste culmi, pentru ca tot în acel secol Plotin să devină un „autor la modă”. Goethe (1749- 1832) l-a citit cu entuziasm și a scris chiar versuri „plotiniene”. Plotin a fost citit și comentat de filozoful german Hegel (1770-1831), care a formulat și obiecții, în timp ce contemporanul său – filozoful german Schelling se simte foarte apropiat de Plotin în cadrul teoriei sale despre Absolut. Mai trebuie menționată și influența lui Plotin asupra filozofului francez Henri Bergson (1859-1941). Toate acestea denotă „încercări  de lichidare a deficiențelor spiritului omenesc”, după cum se exprima filozoful român Nae Ionescu. Aș spune că mai întâi este analiza pe care o fac filozofii pentru a ajunge la depistarea neregulilor din societatea în care trăiesc, cei mai mulți dintre ei luând în considerare cele descoperite până la ei de către ceilalți filozofi și adăugând ideile lor, căci „totul pornește de la necesitatea de echilibru al omului în univers”.

   Plotin lansează premisele dezvoltării fenomenologiei, dezvoltate în secolul XX de către filozoful austriac Husserl (1859-1938), apreciind faptul că mintea joacă un rol activ în percepția obiectelor și întâmplărilor din jur, nerămânând pasivă la fluxul de informații ce le primește din diverse surse. În materie religioasă, religia însemnând orientare spirituală, potențare a vieții spirituale pentru ea însăși, dar și un interes pentru ceea ce este dincolo de realitatea pe care o trăim, Plotin dezvoltă în acest sens o filozofie originală, considerând că sufletul este format din două părți diferite: partea superioară este cea care reține caracteristicile divine și cea care este departe de lumea pământească, iar partea inferioară, cea care adăpostește trăsăturile personalității și cea care este susceptibilă de a fi coruptă de vicii și de pasiuni.

Pornind de la această doctrină mistică, viziunea religioasă a lui Plotin poate fi rezumată astfel:

Locul cosmic în care existența capătă dimensiune fizică este sufletul, care este atât un agent contemplativ, cât și un actor; partea contemplativă este cea superioară care menține permanent legătura cu latura divină, în timp ce partea inferioară, cea coruptibilă, trebuie să își regăsească drumul către jumătatea sa; regăsirea acestui drum se realizează prin parcurgerea a trei etape: cultivarea virtuții, prin care sufletul regăsește calea către Divinitate, practica dialecticii, care informează sufletul despre natura existenței și contemplația, care este practic adevăratul mod de acțiune al sufletului, aici realizându-se practic unirea celor două jumătăți sufletești; adevărata misiune a sufletului este de a ajunge la un nivel cât mai apropiat de cel al lui Dumnezeu, motiv pentru care Plotin face diferența între virtutea de ordin divin și cea de ordin civic, prima fiind cea care este cea mai importantă și care o cuprinde și pe cea de a doua. Odată reunit, sufletul se poate concentra pe integrarea sa în sistemul divin al „unicului/unul-ui”, care este generatorul tuturor formelor de viață. Plotin consideră că această denumire de „unic” nu este potrivită, întrucât se face referire la un concept ce nu poate fi înțeles de către oameni. Filosofia lui Plotin avea să se propage ulterior în lumea arabă, cât și în India și în lumea creștină, în perioada Evului Mediu.

   Pentru Plotin, Dumnezeu este transcendent lumii, căci acesta se află într-o sferă supra-pământească,  deasupra lumii și ca atare El nu poate fi sesizat cu ajutorul conceptelor. El este Unul, care mai este numit și Binele, Principiul sau cel Dintâi.

   Binele era expresia cea mai înaltă a gândirii pure a raționalității spiritului conștient, a raționalului care tinde să cunoască și să înțeleagă toată lumea. Nostalgia după cunoaștere se liniștește ajunsă în acest punct, căci Binele este identic cu cunoașterea cea mai desăvârșită.

   Platon considera Erosul ca fiind de obârșie divină, fără să fie divin, el aparținând lumii demonicului, care se află între ceea ce este nemuritor și muritor, într-o neliniște eternă și mereu nedesăvârșită, căci Erosul este entuziasm și pasiune mișcată de o nostalgie nemărginită după Bine și Frumos, după cunoaștere și eterna liniște. În timp ce Binele trebuie să fie privit ca principiul al rațiunii, ca Logos, iubirea (eros) are o notă de iraționalitate și de neînțeles, ca și lumea. Problema este de a reface legătura dintre Logos și Eros, între Bine și Iubire, între rațiune și viață. Plotin soluționează această problemă prin interpretarea pe care o dă vieții religioase. Problemele în jurul cărora se rotește filozofia lui Plotin sunt: a) Cum s-a născut lumea din „Unul” și b) Cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.

   Pentru Plotin viața spirituală este religioasă, iar între religie și știință, artă și erotică nu este nici o contradicție; arta, iubirea și filozofia sunt drumul spre religie.

   Dumnezeu este, pentru Plotin, temeiul întregii existențe și principiul tuturor valorilor, ceea ce înseamnă că sfera existenței își are originea în Dumnezeu și se dezvoltă devenind lumea inteligibilă a ideilor. Unitatea absolută menține lucrurile în toate, pătrunzând prin toate, adunând laolaltă și unind ceea ce, fiind separat în opoziție, este în pericol să se dezbine. El este deasupra a toate; El nu are mărime, nu este infinit; este centrul universului lucrurilor, izvorul veșnic al virtuții și originea iubirii divine, în jurul căruia se mișcă totul, spre care se îndreaptă totul, din care își iau începutul și ieșirea, și conștiința de sine; El produce totul, existența și viața în creaturi, le susține și le poartă, căci deși El este transcendent, totuși întrepătrunde totul, Dumnezeu este mai mult decât existența; El este supra-raționalul. Lumea spiritului este lumea realității adevărate. Nu materia și lumea fizică reprezintă realitatea, ci gândirea, ca viață spirituală conștientă: ea este identică cu existența. Raționalul este existentul și existentul este rațional. Din lumea Ideilor urmează viața acestei lumi senzoriale sau sfera sufletului lumii. În concluzie, pentru Plotin, Dumnezeu este iubire, căci el scrie: „Demn de iubire și iubire este El; El este iubirea Sa însăși, fiindcă El nu este altcumva frumos decât prin Sine însuși și în Sine însuși”.

   Noi știm despre Dumnezeu numai atât cât ne-a descoperit El. Dumnezeu este, pentru Plotin, Marele Anonim, pe care nu-L poate numi nici un nume. Dumnezeu este prototipul etern al întregii frumuseți. Filozoful idealist italian Benedetto Croce (1866-1952) scria: „Numai o dată cu Plotin frumosul cu arta se contopesc într-un concept unic și se obține o concepție cu totul nouă; frumosul și arta se contopesc acum într-o pasiune și înălțare  mistică a spiritului”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire. De unde rezultă că Binele este superior Frumosului, așa cum Spiritul este inferior Binelui.

   Formele vieții sunt produse din eternitate din Unul, formele inferioare au tendința înspre cele mai înalte, cele superioare înspre cele inferioare. Dumnezeu activează, sau, mai corect, El trebuie să acționeze în lume. El trebuie să se prefacă în lume, El rămâne ceea ce este; Dumnezeu este prezent în lume prin forțele spirituale. Acest lucru nu înseamnă că El se împarte, fiindcă ceea ce este spiritual nu poate fi împărțit. La fel și omul participă la Dumnezeu, dar numai în măsura în care acesta își face loc liber în sufletul său pentru a-L primi pe Dumnezeu.

   Sufletul poate de asemenea să intre într-un raport intim și cu lumea ideală, care emană din divinitate. Omul este capabil să facă acest lucru datorită „Eros”-ului. Când sufletul este atras de către Eros spre lumea ideală, el începe să urce spre forme din ce în ce mai frumoase. Și aceasta numai printr-o stare extatică. Sufletul este chinuit de nostalgia Binelui, fiindcă sufletul este în esența sa bun. Răul își are originea în lumea externă, prin aceea că sufletul, sălășluind în corp, este murdărit de materie. Posibilitatea mântuirii sufletului se bazează, după Plotin, pe faptul că acesta este înrudit esențial cu Dumnezeu. „Ochiul n-ar fi văzut niciodată soarele, dacă el n-ar fi înrudit cu acesta; tot asemenea sufletul n-ar putea vedea frumosul, dacă el însuși n-ar fi frumos. De aceea să devină fiecare mai întâi asemenea cu Dumnezeu și frumos, dacă vrea să vadă Binele și Frumosul”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire.

   Problema care l-a chinuit pe Plotin a fost reunirea sufletului căzut cu prototipul lui originar divin. Este semnificativ ceea ce istorisește Porfir cu privire la ultimele cuvinte, pe care le-a spus Plotin către prietenul său pe patul de moarte: „Te-am așteptat, pentru a încerca să conduc divinul din mine spre divinul din univers”.

   Iată câteva citate din lucrările lui Plotin:

„Legea divină este inevitabilă, căci ea are în sine puterea de a făptui ceea ce a fost decis. Cine o suportă este dus fără să știe spre cele pe care le va îndura stârnit de o mișcare nesigură pretutindeni în rătăcirile sale, și sleit după multe eforturi cărora li s-a opus, sfârșește prin a ajunge la locul cuvenit lui, având ca pedeapsă o suferință nevoită datorită mișcării sale. În lege se spune cât și până când trebuie să dureze suferința, și tocmai la încetarea pedepsei apare și puterea de a fugi din acele locuri, grație armoniei care domnește peste toate.”

„Universul inteligibil este doar rațiune și nu s-ar mai putea naște încă un altul care să fie doar rațiune, ci dacă se năștea un altul trebuia să fie inferior aceluia, nefiind rațiune, dar nici materie căci materia nu este ordonată, de aceea trebuia să fie un amestec. Cele la care universul acesta se oprește sunt materia și rațiunea, iar acolo de unde începe se află sufletul, care guvernează amestecul. Partea din suflet raportată la realitatea divină superioară rămâne neamestecată și nu are piedică în actul ei, după cum partea sufletului care dă viață corpului nu primește nimic de la el.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (7)” →