Vavila POPOVICI: Despre sfidare

„Flămând și gol, făr-adăpost, / Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, / Și m-ai scuipat și m-ai bătut / Și câine eu ți-am fost! / Ciocoi pribeag, adus de vânt, / De ai cu iadul legământ / Să-ți fim toți câini, / lovește-n noi!…”

George Coșbuc

   Minciuna, despre care am mai vorbit, este mult mai prezentă în viețile oamenilor decât ne putem imagina. Ea apare ocazional când vrem să menajăm pe cineva, sau când vrem să scăpăm de adevăr și atunci devine o obișnuință. Ne putem debarasa de această obișnuință numai dacă mai sunt alții – cetățenii, poporul, națiunea – care mai practică adevărul. Altfel minciuna se poate instituționaliza. Necesar este a se apela la regulile de bun simț, respectând valorile tradiționale ale oamenilor.

   Când statul este acaparat de mincinoși, el se va apăra de adevăr încercând să distrugă oamenii și locurile în care el există, prin sfidare, continuând practicarea corupției și atrăgându-i pe cât mai mulți, chiar și din rândul oamenilor cinstiți, în mocirlă, neluând în seamă că important ar fi ca ei să se schimbe, ei cei corupți, dar nu o fac, nu cedează din cauza orgoliului și a intereselor proprii – averile pe care le au, sau de teama subconștientă a condamnărilor la care vor fi supuși drept pedeapsă. Curios este fenomenul prin care, după ce au ticluit un plan al minciunilor, ei chiar încep să creadă în minciunile lor.

   Spunerea adevărului, darea în vileag a minciunii devine în aceste condiții un pericol pentru stat. Și atunci, minciunile se amplifică, se recurge la distrugerea educației, sfidarea culturii, a oamenilor educați, manipularea și prostirea populației. Ignoranții, oamenii slabi care nu pot purta „povara” libertății sunt mai vulnerabili la manipulare, dar și cei instruiți, cultivați, dar lipsiți de verticalitate, adică de caracter. Fragilitatea omului și a societății, comoditatea, superficialitatea sunt trăsături care marginalizează adevărul și libertatea, și în aceste condiții se instalează cultul minciunii.

   Spunerea adevărului echivalează cu reformarea instituțiilor statului. Dar reformarea înseamnă luptă cumplită cu cei care practică corupția. S-a înființat DNA (Direcția Națională Anticorupție) tocmai pentru a lupta, cu mijloacele cele mai adecvate împotriva minciunii, a hoției, a sfidării, sfidarea fiind una dintre armele lor folosite.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre sfidare”

Vavila POPOVICI: Tallis Scholars

„Cu muzică iubirea se hrănește; Cântați-mi așa dar!” – Shakespeare

 

     Miercuri 11 aprilie, pe înserat, am plecat cu mașina, alergând printr-un spațiu cu decorul verde al copacilor sfios înfrunziți, cu soarele strălucitor și mare ce apunea glorios undeva pe partea stângă a drumului, sărind ca o minge, când într-o parte, când în alta a șoselei șerpuitoare. Câteva păsări somnolente zburau lin spre culcușurile, probabil nou zămislite. Ne grăbeam să ajungem la orele opt ale serii la Biserica Universității Duke (Duke University Chapel) din Durham, statul Carolina de Nord, unde urma să audiem un grup vocal. În drumul urcător spre Capelă meditam la importanța muzicii în viața noastră, ea fiind legată de universul nostru interior, atitudinea față de muzică fiind, în general, un indiciu al profilului moral al omului.

   Despre această Capelă am mai scris cu ocazia altor concerte ascultate. Poziționată în inima campusului vestic al universității, a fost construită între anii 1930 și 1935. Impresionanta Capelă măsoară 89 metri lungime, 19 metri lățime și 22 metri înălțime, plus înălțimea turnului – 30 centimetri). Este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectură caracterizată de arcuri mari, bolți nervurate și contraforturi care permit crearea unor spații mari și deschise, nefiind întrerupte de coloane pentru susținere. Este construită din piatră vulcanică, cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough, cu 17 nuanțe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice și cu aproape 900 figuri din Biblie. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă, și cea de a doua de dimensiuni mai mici, în 1996. Aici se țin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă și corul universității.

   Intrăm, ni se înmânează programul concertului vocal intitulat „Tallis Scholars”.

   Reamintim Renașterea, perioada din istoria Europei cuprinsă în linii mari între sec. XIV-XVI, perioadă care a adus o răsturnare a concepțiilor culturale existente până atunci. În sec. XV a fost creată prima școală neerlandeză (olandeză) care a avut principii clare de compoziție: genurile liturgice (mise, motete) care au coexistat cu genurile laice (chanson). Genul preferat de compoziție era motetul care a devenit treptat un gen vocal-instrumental, și misa influențată de cântecul popular, cu scriitură polifonică; chanson-ul constituia un alt gen practicat, în care exista supremația vocii superioare, cuprindea o melodie liberă pe 2-3 voci, tematică literară, lirică, satirică sau dramatică. Datorită compozitorului francez al Renașterii – Josquin des Prés – muzica instrumentală s-a impus prin conexiunea cu cea a vocilor.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Tallis Scholars”

Vavila POPOVICI: Democrație și creștinism

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.”

Nicolae Iorga

 

   Democrația este o forma de organizare și conducere politică a societății prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării. Numele Democrației vine de la demos (popor) și kratos (putere), indiferent dacă ea este directă (cum era cea ateniană) sau indirectă, prin reprezentanți aleși (cum este cea modernă). Abraham Lincoln 1809-1865), președintele care a schimbat fața Americii, i-a dat cea mai clară definiție: „Democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”.

   Democrația este un tip de regim politic dar și un mod de viață, întrucât ea cuprinde un ansamblu de legi care guvernează viața colectivă, dar și sentimentele sociale, emoțiile etc. „Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii” spunea președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, pe timpul participării țării sale la primul război mondial.

   Democrația modernă s-a întemeiat având la bază conceptele de: libertate, egalitate a șanselor, recunoașterea drepturilor omului, minimum de intervenție a statului, maximum de autonomie. Și s-a regăsit, de-a lungul istoriei sale, așa cum am spus, sub cele două forme: democrație directă și democrație reprezentativă. În prima variantă, de democrație directă, toți cetățenii puteau participa la luarea hotărârilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanți aleși sau numiți. Acest sistem s-a practicat doar în cadrul unor societăți cu un număr restrâns de membrii, așa cum a fost Atena Antică – prima democrație din lume. Din Antichitate și până astăzi democrația a evoluat și s-a modernizat. Și cred că va continua să se modernizeze. Societățile moderne, numeroase și complexe de astăzi se ghidează după principiul democrației reprezentative. În acest tip de democrație cetățenii aleg reprezentanți oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi și administrează programe spre binele public. Toate democrațiile reprezentative sunt sisteme în care hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorității cetățenilor. Recunoașterea și respectul pentru cel diferit de tine, prin acordarea acelorași drepturi, este un principiu important al democrației. Atenianul Pericle (495-429 î. H.) afirma aceasta când vorbea despre democrația ateniană ca despre o societate în care „nu suntem suspicioși unii față de alții, nici nu ne supărăm pe vecinul nostru dacă face ceea ce îi place; nu ne uităm la el cu o privire plină de reproș, care, deși inofensivă, este neplăcută”. Ne dăm seama că, în acest mod, copacului care se numea ură, i se tăiau crengile.

   Democrația obligă la o atitudine tolerantă, la includerea celuilalt ca persoană cu drepturi egale cu ale tale. «Democrația este necesitatea de a te înclina uneori în fața punctelor de vedere ale altora», spunea omul politic britanic, prim ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război mondial – Winston Churchill (1874-1965).

   Există astăzi regimuri politice care se autodefinesc drept „democrații neliberale” și care reduc democrația la voința majorității. Mai mult, ele dau respectivei majorități dreptul de a exclude categorii întregi de oameni din comunitatea politică. Pe scurt, aceste regimuri se întemeiază pe voința majorității, combinată cu afirmarea dreptului majorității de a exclude, de a discrimina (deci de a avea un statut privilegiat în raport cu minoritățile de orice fel). Astfel de regimuri nu pot fi numite democrații – la fel cum nici regimurile care se autodefineau „democrații populare” nu erau de fapt democratice. Și unele și celelalte refuză egalitatea în drepturi și înlocuiesc toleranța cu o specie de ură. „Cineva mi-a explicat diferența dintre democrație și democrație populară: este aceeași diferență ca între o cămașă și o cămașă de forță”, povestea Președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan (1911-2004).

   Înainte de a vedea legătura dintre democrație și creștinism, să amintim definiția Creștinismului – Religia la baza căreia stă credința în persoana și învățăturile lui Iisus Hristos.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Democrație și creștinism”

Vavila POPOVICI: Pieta

… Ne îndreptăm spre Muzeul Metropolitan de Artă (The Metropolitan Museum of Art), situat într-o enclavă a Parcului Central. Muzeele sunt locuri în care operele din vremurile trecute au devenit mituri, iar artiștii care le-au produs reușesc să bulverseze, cu adevărat, sufletele noastre.

Pe frontispiciul clădirii vedem scris: „De la Cezanne la Picasso”. Începând cu data de 14 septembrie a acestui an și până la data de 7 ianuarie 2007, pot fi văzute aici și alte lucrări aduse din alte muzee. Expoziția este dedicată personalității lui Ambroise Vollard, de origine franceză, colecționar, scriitor și susținător al artiștilor tineri din vremea sa, sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX.

Muzeul este deschis din 1872, are o colecție de două milioane de piese, ele datând din Antichitate, din perioadele următoare și ajungând până în zilele noastre. Forma muzeului este rectangulară, cu o cale de acces în trepte, situată la mijlocul clădirii.

După urcarea treptelor exterioare pătrundem printre coloane, în Sala Mare (The Great Hall). Aici sunt expuse pliante, se vând bilete, se odihnesc cei care au parcurs tot muzeul.

Ne dăm seama că nu vom putea vedea totul într-o zi. Cu prospectul în mână, ne propunem să fim selectivi. Sunt două intrări în sălile muzeului, una în partea dreaptă și alta în partea stângă. Intrăm și vizităm primul etaj. Primele săli, de aici, care se deschid ochilor noștri sunt cele ale Artei grecești și romane. […]

Sculpturi din perioada Renașterii italiene – seco­lele XV-XVI: Michelangelo!

Îmi amintesc de îndată cum după ce am citit „Agonie și extaz“ a lui Irving Stone, biograf al acestei personalități renascentiste, dorința de a vedea Italia a crescut. Cu ocazia lecturii cărții, l-am reîntâlnit pe Michelangelo și l-am iubit. L-am iubit pentru personalitatea sa faustiană, în sensul căutării adevărului și a dragostei, dar și pentru sonetele și madrigalurile scrise. În Capela Sixtină, printre chipurile pictate în „Judecata de Apoi“, a fost descifrată și fizionomia lui Michelangelo, în figura Sfântului Bartolomeu; acest chip este jupuit de piele, semnificând destinul artistului genial, detașat și înălțat din mediocritatea timpului, suflet furtunos, sensibil și frământat. Le reproduc copiilor un pasaj dintr-o carte: „În clipa morții, privind la uimi­toarea operă lăsată în urmă, Michelangelo ar fi putut șopti: «Oprește-te clipă, ești atât de frumoasă!»

Pieta, sculptură în marmură, realizată în anul 1499, când Michelangelo avea doar 24 de ani, este impresionantă prin gestică: Maria ține în brațe trupul fiului său, după crucificare.

Despre sculptura și poezia sa, s-a spus că au fost scăldate în sinceritate. Într-un sonet scria: „…trebuie să suferi, pentru a pricepe moartea mai înainte.” Mi-a plăcut nespus de mult sonetul în care gândirea este concentrată: „Când focul mă va părăsi, înaltul,/ muri-voi! El, salvarea și dulceața!/ Căci mă hrănesc din flăcări și-mi iau viața/ din ceea ce e moartea pentru altul…” Într-o scrisoare îi scria unui prieten: „…nu vă mărturisiți nimănui, decât lui Dumnezeu!” Poate că avea multă dreptate!

   Și totuși, întoarsă acasă, în țară, m-am așezat și am mărturisit multe… Impresionată de statuia sculptată de Michelangelo, am scris poemul „Pieta”:

 

„Trebuie să suferi,

pentru a pricepe moartea înainte.”

Michelangelo

Fecioara Maria ține în brațe

trupul fiului său după crucificare

și parcă-i aud plânsul…

Marmura celor două trupuri strălucește,

o lumină coboară din ceruri,

alta vine din interiorul materiei,

învăluind sufletele chinuite:

unul plecat spre ceruri, altul rămas pe pământ…

Clipa prezentă pare ombilical legată

de cea din trecut!

Strâng pumnii de parcă-aș strânge

durerea clipei; ca pe un ghem o strâng,

despletesc apoi ghemul și-ncep să-nțeleg

tristețea mută de pe chipul Fecioarei.

Cu puterea gândului măsor

durerea profundă a mamei,

la pierderea vieții Fiului mult iubit

și mă tulbură geniul lui Michelangelo,

explozia lui de spiritualitate, de idee,

transformând materia,

dându-i, din întreg sufletul lui,

forma de grație, de stare divină,

dăinuitoare peste veacuri,

mărturie a celor întâmplate…

Știu, „Statuia nu transcende lumea!”

și totuși, cât de aproape îmi pare acum,

statuia de icoană!

(Fragment din „Jurnal American”, ed. Carminis, 2008)

————————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

8 aprilie, 2018

Vavila POPOVICI: Săptămâna Mare

„Din Eul răstignit de iubirea pentru celălalt, curge viața veșnică.”

M.-A. Costa de Beauregard

 

   În Săptămâna Mare numită și Săptămâna Patimilor lui Hristos se fac slujbe bisericești pentru pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, înainte de răstignirea și învierea Lui: arestarea, judecata și suferința lui Iisus, terminându-se cu executarea Mântuitorului prin răstignire.  Întreaga săptămână este o zi de adâncă tristețe.

   Ceremonia liturgică din Sfânta și Marea Vineri reproduce patimile, moartea și îngroparea Mântuitorului, într-un chip impresionant și cu o puternică trăire asupra sufletelor credincioșilor. Retrăim jertfa Mântuitorului pe cruce. Se oficiază ceasurile liturgice împărătești, urmată de vecernia numită a Sâmbetei celei mari, în care, la cântarea slavei: „Pre Tine Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”, se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii și se așază pe o masă, în fata Sfintei Cruci.

   Primele flori ale primăverii împodobesc Sfântul Epitaf, iar genunchii noștri se pleacă înaintea celui ce este simbolic prezent cu trupul mort printre noi. În jurul Sfântului Epitaf se desfășoară cea mai impresionantă dintre slujbele cultului divin public ortodox. În centrul acestei slujbe este Prohodul – lungi cântări bisericești. Este cântat pe o melodie jalnică, căreia nu-i lipsește, în mod discret, nota de optimism a speranței. Cântarea se încheie cu prinderea Mântuitorului și punerea lui în mormânt. Credincioșii simt durere, dragoste și venerare pentru răstignirea și moartea Dumnezeului Răscumpărător, dar și nădejde în învierea Sa.

   Slujba la Vinerea Mare este impresionantă atât prin cântarea Prohodului, cât și prin înconjurarea bisericii, în dangăt de clopot și toacă, în liniștea serii, în lumina lumânărilor și în parfumul primelor flori ale primăverii, aduse de enoriași și puse lângă icoane. Niciodată parcă sufletul creștinului nu se simte mai apropiat și mai solidar cu patimile Mântuitorului.

  Continue reading „Vavila POPOVICI: Săptămâna Mare”

Vavila POPOVICI: Kierkegaard și angoasa existenței

Viața trebuie înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie privită trăind înainte. A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu. A îndrăzni înseamnă a-ți pierde, pe moment, siguranța. A nu îndrăzni înseamnă a te pierde definitiv pe tine însuți.”

 – Sören Kierkegaard

 

   Se împlinesc în curând 200 de ani de la nașterea filozofului, scriitorului și teologului danez Sören Aabye Kierkegaard, cel care a folosit prima oară termenul „existențial”. „Existența înseamnă că ai libertatea să alegi cine ești, înseamnă să trăiești din plin”, spunea Kierkegaard. Considerat drept o „natură stranie și complexă”, gânditor incomod, controversat și greu de clasificat dar nicidecum ignorat, despre Kierkegaard s-a mai spus că „a asemănat geniul cu vijelia care se ridică din direcția contrară vântului”.

   S-a născut la Copenhaga, în data de 5 mai 1813 și a decedat la 11 noiembrie 1855. A studiat teologia și filozofia la universitatea din Copenhaga, studii pe care le-a prelungit destul de mult, profund nemulțumit fiind de deșertăciunea existenței sale și de incapacitatea de a-și găsi sensul vieții. Tânăr fiind, își exprima iritarea față de modul de studiu care se rezuma la o cunoaștere/înțelegere pur teoretică: „la ce mi-ar folosi să am în față adevărul gol-goluț, dacă mi-e indiferentă semnificația lui pentru ființa mea?”. A debutat cu eseul „Din hârtiile unuia încă viu” (1838), o critică la adresa lui Hans Christian Andersen, scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Cartea care i-a conferit celebritate a fost „Sau-sau” (1843). Au urmat aproape 40 de volume cu subiecte variind între filozofie, psihologie, literatură și religie.

   Jurnalele ținute de el au luminat „străfundurile labirintice” ale ființei sale, confirmând legătura dintre operă și viață. A avut o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale, cu toate că opera sa s-a bucurat de o recunoaștere târzie.  Să ne amintim că filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650) definise mai înainte punctul de început al existenței, prin conceptul filozofic „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” (Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist)”.

   După obținerea licenței în Teologie Kierkegaard a plecat la Berlin cu intenția de a audia un ciclu de conferințe ținute de Schelling, un filosof german care, în tinerețea sa, colaborase îndeaproape cu Hegel. La început, Kierkegaard a fost impresionat favorabil de ceea ce auzea, fiind de acord cu argumentația lui Schelling, dar mai târziu și-a manifestat opoziția față de ideile acestuia: „Schelling bate câmpii într-un mod intolerabil”, exprimase la un moment dat. A urmat acea perioadă prolifică a vieții sale, lucrarea „Sau-sau” fiind prima carte cu teme filozofice, literare și psihologice cu care și-a început ascensiunea.

   Să amintim o întâmplare din perioada tinereții când, în urma unui atac virulent asupra unei persoane  din timpul studenției a cărei lipsă de moralitate îi era cunoscută și care avea pretenția de a ocupa o catedră universitară, s-a trezit cu o ripostă dureroasă. Cel atacat împreună cu editorul revistei la care scriau amândoi, au publicat articole și caricaturi care l-au rănit, necruțându-i înfățișarea fizică și nici obiceiurile. Umilit public, Kierkegaard scria în jurnalul său: „Până și băiatul măcelarului se crede aproape îndreptățit să mă insulte urmând îndemnul celor de la „Corsarul” – (numele revistei). Dovadă de sinceritate și fină ironie – totodată.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Kierkegaard și angoasa existenței”

Vasile FILIP: Incursiune spirituală

Între numeroasele tuşe care alcătuiesc portretul literar al scriitoarei Vavila Popovici, una, cel puţin, este prezentă în mai toate cărţile sale. Omul călător. Mai puţin în sensul turistic al exprimării, cât, îndeosebi, în cel al explorării spiritului universal, alcătuit din atracţia pe care acest uriaş patrimoniu o provoacă, deopotrivă din pasiunea cu care Vavila Popovici i se dedică. Incursiunile ei par zboruri deasupra unor realităţi pe care doreşte cu ardoare să le descopere, spre a le reda, în viziune personală, cititorilor. Oferă cu asupra de măsură ceea ce i se dă, împlinind astfel un rotund armonios şi generos.

Şi cel de al optulea volum de „Articole, Eseuri” – Made in USA, Charleston, SC, February 2018 – întăreşte viziunea de mai sus, dezvoltând o personalitate conştientă de rosturile ei umane, precum şi de datoria asumată în calitate de scriitor, de a se face mângâietor, dar şi cultivator, al unor înalte valori culturale. Valorificând propria experienţă de viaţă, învăţând cu sârg din experienţa unor mari oameni de cultură, de ştiinţă, de artă, autoarea se face ea însăşi un vrednic producător şi un altruist propovăduitor al valorilor din toate timpurile: „Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înţeleagă, să creeze acea armonie mult dorită”.

Vavila Popovici ne comunică, argumentat şi cu o convingătoare eleganţă, propria poziţie de om dedicat semenilor. Nu o face ostentativ. Nu o impune prin forţa dictatului, ci prin aceea a libertăţii convingerilor fiecăruia. Ea te îndeamnă doar să gândeşti, prezentându-ţi, fără a te obliga să-ţi însușești considerațiile personale. Sau pe cele ale altor minţi luminate, de care nu ai cum să nu ţii seama. Poţi ignora, necum combate, spusele lui Nicolae Iorga, atunci când se referea la existenţa poporului român, pledând pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie”? Sau adevărul condensat în strai ca de vers exprimat de Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”?

Din cartea în discuţie reiese, din păcate, că da! Există şi asemenea… contestatari, care se manifestă în mod direct sau pe ocolite. După cum îl duce mintea şi gradul de educaţie şi de cultură pe fiecare. Fie şi numai câteva din textele cuprinse în carte o dovedesc, scriitoarea arătându-şi şi prin gestul demascării poziţia: „Prostia bate la uşa agresivităţii”, „Violenţa – anestezicul înţelepciunii”, „Abjecţie şi mahalagism”, „Mediocritatea”, „Despre anormalitate”, „Despre superficialitate”, „Obrăznicia soră cu prostia”. Dar, este admirabilă priceperea cu care Vavila Popovici reuşeşte să pună în balanţă binele şi răul, mizând măcar pe o ameliorare în folosul binelui, pentru că o eradicare a răului este ceva care nu se mai poate, fiindcă: „Am devenit ipocriţi, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ţine seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret”. Nu este o împăcare cu situaţia, ci un reproş, o sugestie de a impune, fiecare din noi, în prim plan ideea de sorginte creştină, potrivit căreia „legea morală este firească”. Prin urmare, o chemare la acțiune, în virtutea faptului că „principiile şi pornirile greşite pot fi modelate”. Continue reading „Vasile FILIP: Incursiune spirituală”

Vavila POPOVICI: Minciuna ipocrită

Minciuna premeditată nu mai e o chestiune de fantezie, ci de caracter.”Tudor Mușatescu

    Minciuna este definită de dicționar ca fiind o afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr, deprindere de a minți, înșelăciune, vicleșug, ficțiune, plăsmuire,  născocire, răsucirea adevărului într-o măsură mai mică sau mai mare. Când este însoțită de vicleșugurile mincinosului, de ipocrizia lui, produce confuzie, tulbură gândirea și atmosfera dintre oameni.

   Este și teribilism, dar și o stare de spirit negativă a stăpânilor față de supuși. Ei au interesele lor care sunt mai presus de grija pentru popor, țară, deși, actori buni fiind, jură că le pasă. Unii – supușii – deznădăjduiesc, alții – conducătorii – se împătimesc. Devin hoți, mincinoși, palavragii, trădători. Pasul înainte făcut de mincinos este ipocrizia – minciuna transpusă în comportament uman bine conturat pentru cel ce o folosește, în care naturalul dispare complet. Ipocritul se arată altfel de cum este, adoptă această atitudine pentru a ascunde gândurile și acțiunile lui, urâciunea din suflet, fiind ghidat doar de dorința de putere și avere.

   Despre minciuna am mai vorbit cândva, dar se pare ca în zilele noastre ea are un alt colorit. Pe vremea  scriitorului Alexandru Vlahuţă, în apocalipticul an 1907, minciuna sta cu regele la masă: „Minciuna stă cu regele la masă…/ Doar asta-i cam de multişor poveste: / De când sunt regi, de când minciună este, / Duc laolaltă cea mai bună casă…”.  Acum alți actori, piese noi… „Minciuna e grăbită, adevărul întotdeauna așteaptă”, mai spunea Vlahuță.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Minciuna ipocrită”

Vavila POPOVICI: Înfumurare nejustificată

„În toate merge înainte minciuna, trăgând prostia după ea, de funia vulgarității fără leac, iar adevărul vine din urmă, șchiopătând încet, la braț cu timpul.”

Baltasar Gracián y Morales

 

   Dovedind înfumurare nejustificată, social-democratul poreclit „mitralieră” după ce a spus că ar folosi arma sa AKM pe manifestanții care au protestat împotriva OUG 13, enervat și gata de răzbunare, cu una sau două zile înainte de anunțata vizită a prim-vicepreședintelui Comisiei Europene Frans Timmermans, la București, a exprimat la Digi 24: „Ce ați vrea dumneavoastră să facă cineva din România când vine Timmermans? Să stea în genunchi că vine Timmermans, sau Parlamentul României a ajuns să fie anexa vreunui stat? Vine Timmermans, domne… și dacă vine ce? Parteneriat înseamnă parteneriat, nu sclavi și stăpâni. Parteneriat – trebuie să ne respectăm între noi, nu e cineva șef! Un parteneriat înseamnă că dacă Timmermans vine trebuie să asculte poziția noastră, să respecte Parlamentul României, nu să vină Timmermans… E un partener!  Când se duce în Franța sau Germania, ce face Timmermans? Unde corupția e așa de mare…”. Avocatul Ioan Cupșa i-a răspuns, totodată provocându-l cu o întrebare: „Face ce face și în România. În România ce face?”  „Nu o să mai facă nici în România, vă spun eu. Să vină ca un partener să discutăm”, a completat „profetul”, deputatul PSD.

   Constantin Noica spunea că „din civilizație iei cât vrei, din cultură iei cât poți”. Noi românii putem lua mult din cultură, mai putem și da, dar din civilizația celorlalte țări europene de ce nu vrem a lua?

   Și, Frans Timmermans, născut în Olanda, țară care impresionează prin gradul înalt de civilizație, decență și dragoste pentru propriul teritoriu, om stimat, cu o vastă experiență a „traversat continentul” – vorba unui ziarist –  sosind la București, în data de  2 martie, să tragă un dramatic semnal de alarmă, și într-un mod politicos, amiabil, diplomatic, să consemneze faptul că situația din România riscă să se deterioreze rapid și tocmai pentru ca țara  să nu ajungă în această situație și-a programat vizita din acea zi.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Înfumurare nejustificată”

Vavila POPOVICI: A trăi corect și drept

 „Nu este nici o deosebire între a săvârși un rău și a pricinui o nedreptate.”

– Socrate

   Socrate, cel dintâi filosof al antichității (469-399 î.Hr.), – pe care-l interesa gândirea corectă, ea însemnând „să înțelegi ceea ce spui și să dai socoteală de tine” – spunea: „nu a trăi e de mare preț, ci a trăi cinstit”, și „a trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”. „Datoria noastră cere supunere, dreptatea ne cere să nu ne dăm în lături, nici să ne codim, nici să părăsim rândul”. „Oricine este călcător de legi, prea lesne poate fi crezut și stricător al tinerimii și al celor naivi”. „Virtutea, dreptatea, legile și supunerea la legi sunt pentru oameni mai prețioase ca orice lucru”.

   Niște nebuni, iviți în zilele noastre, cred că prin schimbări urgente de direcție, își vor dovedi diplomația, deșteptăciunea, dar de fapt este prostia, inconsecvența și nebunia lor, a unor politicieni speriați, cum am spus și altă dată, de prăbușirea conducătorului lor de pe soclul pe care a fost înălțat de baronii din jurul său, urmare căreia s-ar putea alege, atât el cât și cei din jurul lui, cu condamnări cu executare.

   Termenului de baron era folosit în evul mediu. Unii din nobilii din regatele din vestul Europei cărora li se permitea să-și dezvolte afacerile deveneau foarte puternici economic și militar, depășind chiar puterea regelui. Din această cauză nu mai puteau fi controlați (stăpâniți) de suveran, aceștia întorcându-se de multe ori împotriva protectorilor lor, adică a înalților dregători care i-au ajutat să devină atât de puternici. Baron ulterior devenit un titlu de noblețe care se putea cumpăra. Asta or fi sperând și baronii zilelor noastre!?

   Continue reading „Vavila POPOVICI: A trăi corect și drept”