Valenţiu Liviu MIHALCIA: Dragoste, multă dragoste

Cioc, cioc, cioc!

La uşa de la intrare.

Ridic ochii de pe cartea ce o citesc şi ascult.

Linişte.

Îmi continui lectura.

Cioc, cioc, cioc! Din nou.

Îmi ridic iarăşi privirea şi mă întreb în sinea mea: oare cine o fi? Nu aştept pe nimeni. Poate mi s-a părut.

Nici nu apuc să arunc din nou ochii pe carte şi iarăşi se aud clar trei ciocănituri la uşă.

Totuşi, e cineva. Insistă. Cine o fi? Şi cum a ajuns până la uşă? Cum a intrat în curte? Trebuia să fi auzit mai întâi interfonul de la poartă.

Mă ridic de pe fotoliu, ajung la uşă, pun mâna pe clanţă, apăs şi deschid. Nimeni şi nimic de cealaltă parte a uşii. Fac un pas înainte şi arunc o privire în stânga şi în dreapta. Nimeni, nicio mişcare.

Revin în casă şi trag uşa după mine, uşor contrariat. Mă îndrept către fotoliu şi după câţiva paşi rămân ţintuit.

Uimire?! Spaimă?!

Pe celălalt fotoliu, şade cineva şi răsfoieşte cartea pe care o citesc.

Derutat şi cu o anumită teamă în glas întreb: – Cine eşti şi cum ai intrat înăuntru?! Nu era nimeni când am deschis uşa.

Celălalt a închis cartea şi uşor a aşezat-o în locul în care o lăsasem eu. Apoi, fără grabă şi-a ridicat ochii şi m-a privit.

O privire adâncă, nebănuit de pătrunzătoare.

Parcă aruncase asupra mea o vrajă. O scanare din creştet până în tălpi.

Nu pare fiinţă omenească.

Un fior mă strabate pe de-a întregul. Spaimă, uluire! Sunt mut!

Totuşi mă smulg sau mai bine zis încerc să mă smulg din această stare de transă şi de-abia murmur:

– Cine eşti?!

O voce calmă, dar hotărâtă străbate aerul şi zice: – Eu nu am nevoie să mi se deschidă vreo uşă de pe Pământ. Nici nu trebuie să sun sau să ciocănesc. Intru pur şi simplu. Totuşi, acum am facut o excepţie. Pe jumătate, de fapt. Fiindcă nu m-ai găsit în faţa uşii aşteptând, ci şezând în fotoliu.

– Bine, dar cine eşti şi de ce eşti aici?

– Cine sunt? Toţi mă întreabă!

– Să mă prezint cum se cuvine: sunt Îngerul Morţii.

Inima mi se opreşte parcă, sângele refuză să mai circule, mintea este complet blocată. Totuşi reuşesc să încropesc un mormăit: – Îngerul Morţii?!

– Da! este răspunsul celuilalt.

– Şi de ce eşti aici, întreb eu.

– E simplu de altfel, vine răspunsul acestuia. E timpul. S-a terminat. Am venit să te iau. Am fost trimis să te iau.

– Unde să mă iei, revin eu cu întrebările?

– La EL. Te aşteaptă. Eşti binecuvântat. Mergi direct la EL.

– Să înţeleg că până aici mi-a fost?

– Da, este răspunsul.

Încerc să mă dezmeticesc şi să judec totul în mod logic.

– Şi plecăm pur şi simplu, întreb eu?

– Fără să-mi iau rămas bun de la soţie, de la cei dragi? Şi mai am atâtea lucruri de făcut pe Pământ!

– Cum ar fi, de exemplu vine replica Îngerului?

– Multe, nu pot exemplifica acum.

– Totuşi, măcar un exemplu poţi să îmi dai? este replica celuilalt.

Mintea e complet blocată, nu reuşesc absolut nimic să scot din ungherele creierului.

– Ce ai avut de făcut, ai făcut până acum. Gata, e momentul să plecăm.

– Totuşi, nu mai există şi o altă posibilitate, o amânare, încerc eu?

Răspunsul e sec şi hotărât.

– Să mergem, zice Îngerul.

Pentru moment, privirea mi se tulbură. Simt o ușurare şi o linişte în acelaşi timp. Frica, spaima, tulburarea au dispărut. Sunt uşor ca un fulg.

Sunt deasupra casei, mă îndepărtez de Pământ şi văd totul din jur din ce în ce mai mic.

Îngerul tace şi plutim împreună. Pământul nu se mai vede, a dispărut cu totul.

Acum observ că acesta are aripi. Aripi albe, nu negre. Alb strălucitor.

El are aripi. Dar eu cum reuşesc să zbor?! Cred că întrebarea aceasta nu îşi mai are rostul.

Deodată, mă cuprinde un dor imens de cei dragi. Sfâşietor.

– Doamne ai milă de mine! Nu mă lua acum, te rog mult, din tot sufletul! Mai am de dat…..

Scotocesc prin toate colţurile minţii, să găsesc răspunsul.

Deodată, strig cu disperare, din adâncul sufletului meu: – Dragoste, mai am de dat multă dragoste! Dragoste, este ceea ce mai am mult de dat!

Îngerul se opreşte. Parcă ascultă ceva sau pe cineva. Sclipire şi uimire se observă în privirea sa.

Închide ochii şi afirmativ dă din cap.

Apoi îi deschide, se uită la mine şi spune: – Bine! Te vei întoarce. EL a hotărât. Şi totul depinde de tine. Dar, nu uita ceea ce ai spus. Că mai ai multă, multă dragoste de dat.

Şi dispare.

O senzaţie de prăbuşire în gol mă cotropeşte cu totul. Au fost secunde, minute, ore? Nu ştiu. Poate nici nu există acolo noţiunea de timp, de spaţiu.

Tresar şi mă trezesc din aţipeală cu un nod în gât şi o senzaţie de gură uscată.

Sunt din nou pe fotoliul meu. Cartea stă să îmi alunece din mână.

Clipesc de câteva ori şi îmi scutur capul. Să mă dezmeticesc şi să înţeleg ce s-a întâmplat.

Bucuros, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost doar un vis. Visasem că îmi venise sfârşitul.

Răsuflu uşurat şi bucuros. Parcă primisem o nouă viaţă.

Se aude cum se răsuceşte cheia în broasca uşii de la intrarea în casă.

E soţia, îmi dau singur răspunsul. Sar de pe fotoliu şi cu paşi grăbiţi mă duc să îi deschid uşa şi să o întâmpin.

Deschid uşa. În prag e soţia mea cu două sacoşe mari de cumpărături.

Păşesc către ea şi o cuprind cu totul în braţe, aproape să o sufoc de tot în această îmbrăţişare lungă.

– Mai bine m-ai ajuta şi să iei măcar o sacoşă, intervine ea. Îmbrăţişările pot să mai aştepte, completează.

Bucuros că pot fi de folos, îi iau sacoşele şi mă îndrept către bucătărie.

În tot acest timp, ea s-a descotorosit de încălţămintea şi îmbrăcămintea de oraş şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu, exclamând: – Ce zi am mai avut şi astăzi! Şi traficul ăsta infernal.

Închide ochii, îşi trage sufletul pentru moment. O clipă de relaxare. Deschide ochii şi privirea îi este atrasă de ceva de pe pardoseala livingului. Se apleacă, ridică obiectul şi întreabă: – Asta ce mai este?

Între degetele mâinii ei a poposit o pană albă.

– Ce frumoasă este?! Şi ce albă este, strălucitor de albă!

Înlemnesc.

Totuşi, nu a fost vis.

A fost aievea.

Îngerul a fost aici.

EL mi-a mai dat o şansă.

Şi îmi aduc aminte ceea ce m-a salvat: dragoste, multă dragoste de dat.

Da, dragoste, multă dragoste!

––––––––––

Valenţiu Liviu MIHALCIA

9 februarie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Valenţiu Liviu Mihalcia iese la rampă cu ,,Trei prieteni”

M-am delectat în ultimele zile cu un volum de debut, semnat Grisha Onedin, apărut la Editura Oscar Print, Bucureşti, 2015. Dacă nu cunoşti autorul în persoană, nici nu bănuieşti că este vorba de un pseudonim literar. Şi asta pentru că unitatea dintre pseudo-numele autorului, numele a trei personaje, prietenii (Misha– moldoveanul Mihai, Saşa–rus şi Yura-ucrainian) şi Chişinău, capitala Republicii Moldova, locul unde se petrece o parte a acţiunii acestei proze scurte este intrinsecă.

Povestirea curge lin ca un râu de câmpie, cu apa limpede ca de cristal, al cărui clipocit este doar un sursur discret. Acţiunea povestirii are început de poveste, ceea ce, la prima vedere induce ideea că este o carte pentru copii, în realitate o scriere pentru toate vârstele. Cartea place de la primele pagini, te îmbie să sporeşti în lectură şi să urmăreşti năzdrăvăniile celor trei copii fericiţi care se întâlnesc, se joacă îmbrăcaţi în costume de indieni ca în filmele cu cawboy şi se exprimă într-un „adevărat Babilon, un talmeş-balmeş de română, rusă şi ucrainiană”, dar „rupeau şi ceva engleză” pentru că erau „puşti deştepţi”, colegi de clasă, fiecare cu aptitudini şi înclinaţii frumoase: Mihai „premiant, urmează şi cursurile şcolii de muzică, specialitatea vioară”, Saşa „talentat la sport” şi Yura iubeşte matematica şi fizica, de aceea pentru el „orice trebuie explicat, nimic nu rămâne neelucidat”.

Petrec împreună clipe minunate, însă timpul zboară pe neobservate şi „fiecare a luat drumul lui în viaţă”: Mihai ajunge violonist, Saşa, un mare atlet şi campion, iar Yura, profesor de matematică. Nimic nu i-a despărţit, însă „anii au trecut şi au ajuns la vârsta pensionării”, după anii ’90.

Saşa avea de mulţi ani sădită în suflet dorinţa de a vizita America, de a vedea marea metropolă, New York. Acum era posibil acest lucru şi de comun acord încep pregătirile. Toate formalităţile sunt aranjate cu ajutorul unui prieten american al lui Saşa, Enzo Bernini, fost campion olimpic şi mondial la atletism, pentru a întreprinde această călătorie în perioada sărbătorilor de iarnă.

Spre deliciul cititorului, cei trei prieteni au parte de o serie de peripeţii, escapade, întâlniri neaşteptate cu parfum de sărbătoare şi miracol, trăiri frumoase alături de oameni minunaţi. În plină iarnă, îmbrăcaţi doar în halat şi papuci, se rătăcesc precum fulgii de nea purtaţi de vânt şi hălăduiesc în neştire, iar pe una din străzile New Yorkului trăiesc o adevărată aventură.

Cum era şi firesc, fiecare avea la purtător un bagaj cultural, artistic, spiritual. Pentru Mihai, la loc de cinste se afla muzica românească, în principal cea clasică, pe lângă un repertoriu universal bogat. Îl întâlnesc pe Moş Crăciun şi pe un bărbat care cânta la o vioară veche. Petrec ceva timp împreună, în care Mihai cântă melodii în engleză dedicate Moşului, apoi în sclipitoarea stradă newyorkeză, Mihai deschide izvorul muzical românesc al fiinţei sale şi-i dă drumul cu graţie în văzduhul american, impresionând auditoriul trecător prin zonă, care-i răsplăteşte cu generozitate gestul său. În momentul în care cânta „Balada” de Ciprian Porumbescu, opreşte şi parchează lângă trotuar, alături de ei o maşină de lux. Şi ne spune autorul că „Muzica a pătruns şi în interiorul limuzinei, Pe bancheta din spate, un domn în vârstă, asculta nemişcat, cuprins de uimire şi plăcere. Totodată un fior l-a străbătut. Această muzică i-a trezit amintiri. În subconştient, cunoştea melodia, îi apăreau crâmpeie de imagini şi locuri în mijlocul cărora parcă a trăit odată, precum şi personaje pe care le-a întâlnit cândva i se perindau fantomatic prin faţa ochilor.”

Împreună cu prietenii săi, îmbrăcaţi la patru ace, participă la petrecerea de Crăciun şi de Revelion, la invitaţia celui care i-a admirat în stradă, un ,,american foarte bogat”, cu adânci rădăcini româneşti. Acolo, parcă au intrat într-un palat fermecat din basmele pentru copii. „O sală impresionantă, cu o sumedenie de candelabre care ţâşneau din tavan”, „muzica în surdină, acoperită pe alocuri de murmurul vocilor şi al râsetelor”. „clinchetul paharelor de cristal, pline cu şampanie întregeau, precum nişte clopoţei, marele recital al sunetelor”.

Din volum se desprinde bucuria de a trăi frumos, dragostea pentru semeni, înţelepciunea de a urma parcursul firesc al vieţii. Eroii povestirii trăiesc cu sentimentul că sunt posesorii unei tinereţi veşnice şi se comportă ca atare. Captivantă este lectura pasajului în care este prezentată relaţia de familie a prietenului lui Saşa, atletul american care trăia în continuare povestea de dragoste cu soţia sa, în ciuda faptului că ea „trăia în lumea ei”. Autorul, el însuşi un iubitor de literatură, muzică, artă, în diferite paragrafe descrie minuţios modul de înterpretare a unor lucrări muzicale şi a dansului, iar prin cuvinte delicate scoate în relief talentul şi harul celor care interpretează ori se află pe ringul de dans. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Valenţiu Liviu Mihalcia iese la rampă cu ,,Trei prieteni”” →

Valenţiu Liviu MIHALCIA: Kilometrul zero

Nu pot să nu observ faptul că, pe noi, românii, nu ne-a prins acest an al Marii Uniri în cea mai bună formă. Multe situații și evenimente, de anvergură mai mică sau mai mare, de mică sau mare importanță, au fost abordate din cele mai neașteptate puncte de vedere, care au fost tratate de prea multe ori cu nerăbdare, neînțelegere, ignoranță, din păcate și cu răutate. Astfel de momente ar fi trebuit să aducă o nota pozitivă, să ne apere, să ne unească mai mult și să ne călăuzească destinele spre mândria celor ce s-au jertfit pentru țară și neam întru făurirea unui popor românesc puternic, demn și respectat. Totuși, au fost multe astfel de momente în care națiunea română a pierdut noțiunea echilibrului, ceea ce a dus la neînțelegeri, supărare, răutăți, cuvinte și priviri urâte aruncate unii către ceilalți, la dezbinare și neînțelegere. În astfel de stare ne-a prins sfânta zi de 1 DECEMBRIE 2018, ziua centenarului Marii Uniri.

Cu deosebită satisfacție și bucurie, am constatat cu toții că momentul marei celebrări a fost impresionant prin organizare și efectivul de forțe desfășurate. Cei care au fost în fruntea statului pe parcursul anilor au fost și ei prezenți, personalitățile cheie ale conducerii țării au stat unul lângă celălalt, umăr la umăr.

În acest moment de o deosebită importanță, doresc să propun ca în momentul păşirii către anul 101 al Marii Uniri a neamului, să consideram acest an anul reconcilierii naționale și singurul fir călăuzitor al românilor să fie dragostea de Dumnezeu, Țară și Neam. Sa ne spălăm întrutotul de fărădelegile și păcatele noastre și prin înțelepciune, toleranta, înțelegere și dragoste să zidim în sufletul acestui popor o inimă puternică și un duh drept, înnoitor, spre bucuria mântuirii noastre ca neam. Să ne cerem iertare unul de la celălalt, sa ne dam iertare unul celuilalt, si mergem împreună pe calea dorită și râvnită de strămoșii noștri, pentru făurirea unui popor frumos, drept, mândru, viteaz, căruia nu degeaba Dumnezeu i-a dăruit această frumoasă și binecuvântată țară, care a reușit pe parcursul a două mii de ani să reziste în fata tuturor cotropitorilor și nu a dispărut, deși a fost multă vreme înconjurată de trei mari imperii ale acelor vremuri. Să nu confundăm niciodată această țară și poporul acesta cu oamenii care o conduc și care ne conduc. Să nu ne coborâm la micimea slăbiciunilor lor, a hotărârilor și deciziilor lor nefaste, a neînţelegerilor dintre ei și să facem și noi întocmai. Dimpotrivă, să fim exemplul de urmat pentru aceștia, astfel încât conștiința și inteligenţa poporului să învingă prin pace și înțelegerile toate obstacolele apărute în calea sa. Dumnezeu să binecuvânteze Ţara și Neamul Românesc, care să dăinuiască întru veșnicie!

––––––––––––
Valenţiu Liviu MIHALCIA
1 Decembrie, 2018