Ștefania OPROESCU: Nimeni

– Alo! Mă scuzați că vă deranjez, dumneavoastră sunteți domnul Nimeni?

Nici dacă l-ar fi lovit trăznetul n-ar fi rămas încremenit cu piciorul drept înainte, suspendat în poziția de mers. Năucit, n-a reușit câteva clipe să se adune, până când a auzit aceeași voce interogativă:

– Mă auziți domnule?

Abia atunci a pus piciorul pe trotuar și l-a adus pe cel rămas în urmă lângă el, ca să-și păstreze echilibrul. Sigur că totul a durat mai puțin de o secundă, dar lui i s-a părut imens. Avea nevoie de echilibru. Mult mai mult decât să stea in picioare.

– Cine sunteți dumneavoastră? a răspuns gâtuit de spaimă, deși bănuiala cea mai cruntă îl traversase deja. Căuta cu privirea un loc de sprijin, un perete, o bancă, pe care să-și domolească tremurul. Se învârtea în loc, privind în toate direcțiile. Mai spera sa vadă pe cineva cunoscut,  care putea  să-i facă o farsă. Puținii trecători îl ocoleau privindu-i pe furiș rătăcirea, ca a unui om beat sau nu chiar în toate mințile. A mai făcut câțiva pași ca în transă, după care n-a mai rezistat și s-a așezat pe bordura trotuarului, fără să-i mai  pese .

– De la Agenție va sunăm. Mă numesc Popescu. Virgil Popescu. Ați urmărit tragerea Loto de aseară?

– Nu…răspunse șovăitor. De ce?

– Păi n-ați participat la tragerea specială?

Ca fulgere treceau gândurile prin mintea lui, doar cât într-o pauză de respirație. Fusese jucător constant la Loto înainte de pauza impusă de pandemia asta virală, sau ce-o fi fost, care a închis câteva luni toate activitățile care nu țineau de alimentație, de utilități publice sau de unele tratamente care nu erau urgențe. Nu se ieșea din casă decât cu Declarație pe propria răspundere în care trebuia specificat corect și justificat motivul deplasării. Cu mască sanitară. Cu mănuși. Cu dezinfectanți. Cu reguli stricte. Cu raportări zilnice, cifre, grafice. Din țară și de pe tot globul. Cu spaime, cu alerte.

Ce-i drept, în ultima vreme  juca doar din obișnuință. Jucase aproape 40 de ani și nimic.  Nu mai credea în corectitudinea extragerilor, mai ales de când marile câștiguri veneau ciudat, în preajma marilor sărbători. De Anul Nou, De Paște… Și uite că acum, la a treia „relaxare” a măsurilor  de restricții, Agenția a decis să preia activitatea. Dar cu alte reguli pentru început. Nu mai era acel 6/49, 5/40 și altele. Nu era voie încă să se înghesuie oamenii în sălile mici  ale agențiilor să completeze bilete. Până să se reorienteze la alte modalități de joc, Agenția a lansat experimental un hibrid ceva între fostul bingo și extragerile clasice. Pe stradă se circula acum normal. Persoanele vârstnice (seniorii, scuzați) nu mai aveau program de două ore pe zi să-și rezolve problemele.

Nemaifiind stresat că depășește timpul permis și riscă o amendă usturătoare, jucătorul împătimit s-a oprit lângă o „urnă” mobilă. Unde se introduceau bilete după ce plăteai  o sumă ridicolă celui care o păzea. Biletul era o fâșie subțire de hârtie, pe care se scria pe o parte prenumele și pe verso un număr de telefon. Părea o glumă. Fiind vorba de o promoție, se acorda un singur premiu în valoare de un milion de Euro. Era o nadă, un cadou otrăvit, menit să atragă din nou oamenii să joace. După aproape trei luni de stat închiși în casă, oamenii, mai ales seniorii, cei care formau marea masă a jucătorilor, aveau încă reflexul spaimei  de a ieși la orice oră, fără mască pe stradă. Semănau cu animalele ținute în captivitate  și care, duse în habitatul lor normal, nu plecau de lângă cușcă după ce  se deschidea ușa. Priveau cu suspiciune acest semi bingo. Nu se Înghesuiau să joace. A!!! vor numărul de telefon? Da’de ce-l vor? Să ne găsească mai ușor?

Atunci a completat seniorul un bilet pe care a scris în loc de prenume: NIMENI. Așa i-a venit. Sunt un nimeni. La fel ca mulți alții. Proști care încă mergem  cu măști pe stradă. S-a răzbunat în felul lui  pe toți anii în care a crezut că-i un joc de noroc și că măcar odată va prinde și el un câștig cât de mic. Și i-a răzbunat pe toți cei asemenea lui. Doar n-avea să câștige acum. A și uitat  de altfel imediat, ca și cum ar fi aruncat o hârtie la gunoi.

 În sala de extrageri din capitală, comisia se validare stătea la distanță reglementară, cu măști pe față, fiindcă era vorba de spațiu închis. În mijloc, cutia transparentă, un cub mare, în care o suflantă amesteca  într-un vârtej biletele. Apoi, de ea s-a apropiat un salariat îmbrăcat în costum de protecție, ca în spital. A mai răscolit puțin cu mâna, și a apucat un bilet. Trebuia creat suspansul. Se uită pe ambele lui fețe și anunță: „Numele câștigătorului începe cu litera N”. A făcut apoi o pauză lungă, cam prea lungă chiar și pentru suspans. Privea în acest timp biletul, întorcându-l de mai multe ori și pe față și pe verso. Fiind mascat, nu i se putea citi pe chip nicio reacție. Nerăbdătoare, comisia a început să-i facă semne să citească numele. La fel de nerăbdători erau jucătorii care priveau extragerea la televizor și al  căror nume începea cu litera N.

Surpriză!!! Ce surpriză? Șoc!!! Bombă!!! Cum anunță presa știri de doi bani. Cel ales să rostească numele  rostește: „Nimeni!”. Se produce panică in studio. Cum adică nimeni? Nu-i nimic scris pe bilet? Atunci se va trage altul!

– Nu, este scris numele pe bilet. Și numărul de telefon pe verso. Doar că scrie chiar așa: „Nimeni!” Și arată biletul spre camera de luat vederi, apoi îl predă comisiei care îl trece din mână in mână, stupefiată. Și acum, ce facem se întreabă unul pe altul. Biletul e valid, are numele scris pe față și numărul de telefon pe spate,  zice unul. Să sunăm…

– Ba nu, nu se poate își dă altul cu părerea, cum să sunăm pe Nimeni! Suntem în direct, ne facem de râs… Tensiunea crește. Încep să sune telefoanele la agenție. Jucătorii sunt împărțiți. Unii, să se sune la numărul de telefon. Alții, nu și nu! Cum să sunăm pe Nimeni? Dacă-i o farsă? Dacă cineva a trecut un număr de telefon aiurea? Cum să câștige cineva care poate s-a jucat, ca la alarma falsă cu bombe?

– Liniște! strigă președintele comisiei. Nu putem lua o hotărâre acum. Situația e cu totul ieșită din comun! Trebuie să ne consultăm cu șeful Agenției. Rezultatul îl anunțăm după ce se ia o decizie. Mâine, sau în următoarele zile. După ce se fac verificări. E în joc credibilitatea noastră.

Au stat până târziu în noapte, întorcând problema pe toate fețele. Mai întâi trebuia verificat numărul de telefon. Nu putea să existe cineva înregistrat cu prenumele „Nimeni” în actele oficiale.

Așa s-a trezit „seniorul” sunat tocmai când venea de la magazin, de unde a luat mâncare și o sticlă  de tărie, să sărbătorească „a doua” relaxare.  Și de asta a rămas ca paralizat când s-a auzit apelat pe numele pe care doar el îl cunoștea.

Continue reading „Ștefania OPROESCU: Nimeni”

Ștefania OPROESCU: Zârna

Bărbatul era atât de slab încât pielea lui părea scoarţa unui copac îmbrăcat în haine. Vârsta era greu de ghicit putea să aibă optzeci de ani, o sută sau mai bine. Numele? „Meşterul” aşa îl numeau cei care îl aduceau în discuţii destul de rar şi doar când jinduiau la terenul pe care rezista îndărătnic o ruină de casă. Să fi avut cândva familie sau rude, nu mai ştia nimeni. Probabil lucrase cândva, fiindcă poştaşul îi aducea lunar o sumă fixă de bani. Era singurul care îi intra în curte şi foarte rar în casă, doar pe vreme rea. Casă de om bătrân şi singur. Puţin „sărit”, comenta  poştaşul. Nu schimba vorbe de prisos, semna şi primea banii pe care nu-i număra niciodată. Casa lui era plină de vase de sticlă, de metal, de pământ în forme şi mărimi diferite, pline de „zemuri”, pe care le amesteca din când în când. Nu erau leacuri pentru că nu tratase niciodată pe nimeni. O scrânteală de om bătrân care nu deranja pe nimeni.

Zile întregi fierbea, mesteca încet conţinutul, citea cărţi vechi cu coperte soioase şi file scrumite de urme. Bea la răstimpuri din una, din alta. Seara se prăvălea în patul înghesuit într-un colţ al camerei, închidea ochii şi aştepta. Somnul îi era scurt şi lipsit de moleşeala plăcută a odihnei. Îl părăsiseră până şi visele. Într-o noapte, în loc de vis, gândul privise din întuneric un text cursiv, ca un citat dintr-o carte: „Să fie lună plină când pe frunza zârnei crescută în umbră de pădure şi va aduna roua. Aşteptă până culoarea se va schimba din auriul lunii în rozul răsăritului. Culege-o într-un vas de aur…”

Se dezmetici că sub o lovitură de gong ce anunţă începutul unui spectacol. Nici nu respira de teamă să nu dispară vreun cuvânt  din textul pe care-l repeta  cu înfrigurare. Zârna… cunoştea planta aceasta veninoasă pe care-o ocoleau şi animalele şi oamenii. Nu ştia să fi fost folositoare la ceva dar asta nu însemna că a fost dată să crească fără rost.

Întinerise parcă, dar nu fizic, înlăuntrul său prinsese forţă, simţea în sfârşit rostul zilei ce avea să urmeze şi a altora, nici nu mai conta cât, uitase până şi faptul că voise atâta vreme să fie tânăr. Era tânăr. Începu să cutreiere nopţile prin pădure. De multe ori nu mai venea acasă nici ziua… Căuta plantele pe lumină, noaptea le găsea frunzele întunecate de rămurişul des al copacilor. Cerceta fiecare petic de frunză cu răbdare căutând lumina vreunei raze de lună. Pe vreme ploioasă stătea în casă visând picături de rouă. Scotea din buzunar degetarul de aur de care nu se mai depărta şi privea în interiorul lunii, văzând acolo cu mintea preţioasa comoară, o plimba ca pe o mărgea clătinând vasul, întrebându-se ce va face apoi. Asta nu ştia poate se trezea prea devreme, înainte să afle totul. Dar nu era îngrijorat. Trebuia să împlinească partea cunoscută mai întâi, sperând că restul se va dezlega de la sine.

Oamenii se obişnuiseră cu noua lui toană, îl ocoleau sau îl ignorau. Oricum bătrânul nu răspundea nici la simplele vorbe de bineţe. Surd şi mut, bătea potecile spre pădure şi înapoi purtat de un rost necunoscut. Meşterul nu ţinea seama timpului, acesta trecea ca un iureş, fiecare zi era nouă, proaspătă şi plină de început. Nici nu băgă de seamă că nopţile deveniseră mai reci, iar frunzişul copacilor începuse să se rărească. Cutreiera la fel pădurea, cerceta frunzele de zârnă prin locuri pe care le învăţase deja, le-ar fi găsit şi cu ochii închişi.

Într-o noapte, o rază de lună fulgeră scurt un vârf de frunză pentru ca mai apoi să se prelingă pe întreaga ei suprafaţă. Frunza tremură scurt, ca atinsă de o mână nevăzută, după care încremeni în nemişcare. Încremenit rămase şi bătrânul ca de-o spaimă, ca de-o vedenie privind frunza fără să îndrăznească s-o atingă. Timpul nu mai conta, părea şi el încremenit până când, o umezeală fină ca o transpiraţie fremătă nemişcarea, adunându-se încet în picături mici, apoi din ce în ce mai mari, putând uşor prelinse în degetarul pe care îl scoase cu încetineală din buzunar.

Îşi aminti că nu era timpul încă, de încordare sau emoţie în ochi i se adunaseră lacrimi pe care le şterse cu mâneca hainei, fără să le atingă, nu cumva să le amestece din neatenţie cu roua. Când zorile aduseră cearcănul roz în transparenţa mirajului de rouă adunată într-o adâncitură a frunzei, o prelinse cu grijă în vasul de aur şi abia după,  privind-o îl cuprinse o sfârşeală ca după un efort îndelung. Îşi reveni repede, trebuia să ducă acasă comoara neatinsă, înainte s-o zvânte soarele. Ţinea vasul mic în mâna făcută pumn, păşea cu grijă să nu-l clatine de parcă picătura putea să dispară.

Ei, şi-acum? – se întrebă ajuns în odaia lui, în siguranţă. Acum, o să acopere bine vasul şi o să se gândească. Probabil o să amestece picătura cu unul din vasele sale – în care însă? Mai întâi trebuia să se odihnească, toată oboseala nopţilor pierdute îl îngreunaseră dintr-o dată mai mult decât toţi anii săi nenumăraţi. Puse vasul pe masă şi-l acoperi cu o foaie subţire de sticlă. Privindu-l trecu într-o uitare de sine şi de tot. Adormise? Când se trezi era noapte, o noapte cu lună rotundă ivindu-se dintr-un colţ de fereastră şi aruncând un dreptunghi de lumină pe masa din centrul camerei. Vasul! îi fu primul gând. Privi spre el cu mirare, apoi cu spaimă. Degetarul era mare cât o ceaşcă iar picătura din el crescuse cam la un sfert din înălţime. N-a îndrăznit să-l atingă. Nu asta, murmură înfricoşat, nu asta căutam…

Îşi trecu ziua plimbându-se chinuit  prin cameră. Nu-i era nici foame, nici sete, nici somn. Spre după amiază începu să bată vântul, se înnoură rapid şi începu să plouă. Privind ploaia care şiroia pe geam, simţi o undă de sete. A băut apă, cu greaţă, cu greutate, de parcă ar fi înghiţit plumb. Căutând să nu privească spre vasul de pe masă, mâncă absent o felie de pâine. I se potoli oarecum tremurul care pornea din stomac şi îi cuprindea trupul în întregime. Parcă i se mai limpezise şi gândul. Trebuia să vorbească neîndoielnic cu cineva. Cu cine însă? Nu l-ar fi crezut nimeni şi nici nu era o taină de dat pe mâna oricui.

Se apucă de scris scrisori. Zilele şi nopţile de toamnă continuau ploioase şi friguroase. Scrisorile plecau, dar nu veneau răspunsuri.  L-ar fi bănuit pe poştaş, fie de rea intenţie, fie de neglijenţă, dacă n-ar fi primit din când în când câte un plic înapoi cu răspunsul „adresantul necunoscut”. Pe masă, vasul stătea nemişcat în acelaşi loc fără să mai crească nici el, nici lichidul – din interior. Nu-l mai speria dar nici nu-l atinsese vreodată, doar îndepărtase totul din jurul lui, lăsându-l singur pe toată suprafaţa mesei. Era noapte geroasă, cu multă zăpadă, când de pe cerul senin şi sticlos luna plină ţinti iar din fereastră în miezul camerei.

Nu, Nu! Aproape strigă răguşit de spaimă văzând vasul care creştea sub ochii lui. Până în zori acesta devenise cât o casă, plin pe jumătate cu misteriosul lichid, nu îndrăznea să-l atingă. Privindu-l, îi veni un gând…  Din ziua aceea meşterul se apucă de săpat în grădină. Săpa greu, în pământul îngheţat. „Ce faci omule”? îl întreba câte unul. „Îmi sap groapa” le răspundea scurt şi-şi continua treaba. Când a crezut c-a săpat destul de adânc, simţind de altfel că-l lăsa puterile, a luat vasul, l-a învelit într-o bucată groasă de pătură l-a aşezat pe fundul gropii şi-a început s-o astupe la loc. A fost găsit răsturnat peste unealta care scormonise pământul zile în şir. L-a îngropat obştea fără mare risipă de slujbe sau pomeni. Apoi, casa părăsită a fost demolată, cu timpul au dispărut altele în jur. Urmaşi ai vechilor localnici îşi înălţau case noi. Localitatea de munte se transformase încet într-o staţiune turistică.

***

Fetiţa se plictisi repede de jocul cu mingea prin fâneaţa înaltă, în hăţişul căruia mai mult se încurca încercând să-i facă pe plac băiatului ceva mai răsărit care-o folosea vădit ca pe un căţeluş pe care căuta să-l dreseze. Hârjoana lor, accentua liniştea acelei dimineţi de duminică în lipsa zgomotului scrâşnit al maşinăriilor dintre braţele cărora se înălţa scheletul unui hotel nou, în margine de pădure.

O gâză din iarbă ciupi pielea fină de pe coapsa dezgolită a copilei ce căzuse în alergare. Plânsul declanşat brusc printr-un ţipăt, urmat de icnete sacadate, atrase atenţia mamei care se odihnea pe o pătură lângă bărbatul culcat, cu şapca albă de vară trasă peste faţă. Mama alergă spre fetiţă, o luă în braţe şi în timp ce-i masa urma roşie a înţepăturii, repezi câteva reproşuri băiatului, despre cum n-are grijă niciodată şi despre cum mereu trebuie să facă el ceva … altceva.

Doar cu o palmă mai înalt decât ierburile, băiatul privi nedumerit spre mamă, apoi se întoarse să-şi caute mingea. Porni cu ea spre pădure, acolo unde pământul proaspăt săpat fusese tasat de roţile utilajelor. Fără să-l deranjeze praful stârnit, începu un fel de roate în jurul mingii pe care-o lovea, trimiţând-o în toate direcţiile, de unde şi-o aducea tot cu piciorul în locul de pornire.

Sub mângâierile mamei plânsul fetiţei se transformă într-un scâncet uşor, care dispăru cu totul după ce locul înţepăturii fu acoperit  cu o batistă udă. Culegeau acum împreună flori, din care mama va împleti o coroniţă ce avea să stea pe capul fetiţei, nu-i aşa?” „Da, da”, bătea ea din palme, fericită de atenţia întreagă a mamei pentru ea, numai pentru ea.

Erau pe terminate florile ale căror tulpini mai aveau nevoie doar de-o legătură să închidă cercul multicolor, când mama remarcă foşnetul frunzelor din copaci. Atât. Nici un alt zgomot de minge lovită ritmic, nici un scrâşnet de picior pe pământul uscat. Căută cu privirea în jur. Se ridică în picioare să vadă mai departe. Băiatul nu era. Îl strigă de câteva ori, apoi porni să-l caute. Îngrijorată, dar nu peste măsură, se întoarse să-şi trezească bărbatul.

Continue reading „Ștefania OPROESCU: Zârna”

Ştefania OPROESCU: Dimineață de iarnă cu William Saroyan

Te trezeşti, simţi că ai dormit destul, aprinzi veioza şi citeşti ora 4 pe ecranul telefonului mobil. Stingi lumina şi vrei să mai dormi în timp ce auzi pe stradă maşini mergând, un zgomot înfundat de motor care trage greu, fără acompaniamentul scrâşnit al roţilor pe asfaltul uscat sau foşnetul lor împroşcând apa de ploaie. Te gândeşti cum vara nu şti niciodată dacă peste noapte a plouat sau e doar apa împrăştiată în zori de maşina salubrităţii. Te ridici din pat, te uiţi pe fereastră şi vezi cum a nins şi cum ninge încă viscolit, în săgeţi luminoase oblice.

O maşină patinează, încetineşte şi îşi continuă drumul. Nu mai dormi, te duci la bucătărie şi-ţi faci o cafea. O aduci aburind pe noptieră, te întorci în culcuşul cald încă al patului şi vrei să citeşti ceva. De obicei ziarele neterminate din ziua precedentă. N-ai ziare, cauţi la întâmplare o carte. Mergi cu ochii peste cotoarele cărţilor, cauţi una cât mai veche al cărui conţinut presupui că nu ţi-l mai aminteşti. Deschizi prima pagină şi citeşti un motto. Într-o zi din după amiaza lumii mohoreala morţii se va cuibări în tine şi când te vei ridica să mergi vei fi mohorât cu moartea, dar dacă eşti norocos asta te va face să te simţi mai bine şi să iubeşti mai mult”. Îţi place, nu-ţi aminteşti  să-l fi mai citit. Sau poate doar nu i-ai dat importanţă. Închizi cartea, bei din cafea şi nu şti de ce ai un vag sentiment de bine. Poate fiindcă descoperi că e sâmbătă, că nu trebuie să mergi la serviciu. Poate pentru că a nins prima dată, destul de târziu într-o iarnă fără zăpadă  sau din cauza cărţii…

Crezi că dacă te-ai ridica din pat şi ai sta în faţa unei coli de hârtie ai putea să aduni la un loc câteva cuvinte care să spună ceva. Crezi dar nu te ridici, vrei să guşti încă puţin din starea de bine  o relaxare… a corpului, un reflux al tensiunilor, conştient că e doar glazura de pe tort iar dedesubt e aluatul tare, fără gust şi neînsiropat . Te gândeşti că ai vrea să mai dormi. Deschizi cartea la întâmplare, îţi aminteşti de ea, nu te dai în vânt după subiect şi nici după dialogul aproape obositor.

New York-ul anilor `50 văzut de W. Saroyan în „O zi din după amiaza  lumii”. Îţi aminteşti că ai citit-o cu interes (nu şti  dacă şi cu plăcere/ când ai cumpărat-o. Sunt ani de atunci, nici tu nu mai eşti acelaşi cum nici Saroyan nu era acelaşi revenind în New York după 20 de ani. Ceva te surprinde totuşi, îţi reţine atenţia şi îţi aminteşti clar cum te-a surprins la fel la prima lectură. Eroul cărţii, scriitor, poate autorul însuşi rememorează un amănunt din preajma anilor ’30 când locuia în acelaşi hotel scriindu-şi piesele de teatru şi salutându-se zile întregi pe holuri cu Enescu.

Şi cum personalul de serviciu rămas acelaşi după aceşti 20 de ani îşi aminteşte cum, „toţi băieţii s-au adunat toţi laolaltă şi s-au îmbătat” aflând că Enescu, întors în „Europa lui” a murit. „Pe vremuri veneau aici mulţi oameni ca Continue reading „Ştefania OPROESCU: Dimineață de iarnă cu William Saroyan”

Ştefania OPROESCU: Irealitatea feminină

Luate împreună ca noţiuni „ad-literam” femininul şi irealitatea ar putea stârni reacţii diverse de la acceptare până la indignare. Ca figuri de stil însă, irealitatea adăugată materialului feminin adaugă particula de mister care păstrează perenitatea tipologiei – pornind de la consemnările din Biblie” privind momentul apariţiei Evei: „dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească (Facerea, 2, 20) cât şi modul în care acesta s-a găsit (Facere, 2, 21-22), femeia se situează în faptul împlinit al subordonării, al compromisului ca necesitate – pentru că dintre toate vieţuitoarele care au fost create de sex masculin şi de sex feminin, doar pe om l-a creat singur. (Iş=bărbat) şi mai apoi i-a dat un ajutor (isa=femeie) „pentru că a fost luată din om” (Facere, 2, 22). Faptul că Adam a fost creat cu „sămânţă” pune semne de întrebare. Creatorul nu i-a clonat o replică identică ci i-a transformat cu asta în „isa” aptă de reproducere. Cu ce scop atunci interdicţia? De aici până la atribuirea ispitei în exclusivitate jumătăţii de sex feminin, este doar un pas pământean peste care voinţa divină pune pecetea legii: „dorinţa ta se va ţine după omul tău şi-l va domina peste tine.” (Facere, 3, 16).

Discutabilă devine însă şi această pedeapsă dacă avem în vedere faptul că bărbatul, ca înt\i creat, primeşte direct din gura creatorului interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii. (Facere, 2, 26) şi căzând în păcat cu o uşurinţă de neexplicat produce prima fisură în conceptul „chipul şi asemănarea”: „iată că omul a ajuns ca unul din NOI, cunoscând binele şi răul.” (Facere 3, 22). Mă refer la femeie în concept biblic pentru că doar în religia iudeo-creştină femeia apare ca element subordonat temporal şi material. Interferenţele cu alte religii nu merg până la rădăcini, de exemplu în religia islamică omenirea a fost creată prin sacrificare „dintr-un cheag de sânge”, mit preluat de Profetul Mahomed.

De la elini doar, femeia mai primeşte un „dar” (Teme-te de greci…) când prin spusa lui Hesiod, după căderea lui Cronos, Zeus le-a trimis oamenilor Femeia (Pandora), această „frumoasă calamitate”, „capcana adâncă şi fără ieşire sortită oamenilor căci din ea a purces spiţa, seminţia blestemată a femeilor, osândă teribilă instalată în mijlocul muritorilor”.

Traversând „rodirea” întru popularea pământului, femeia, deja stigmatizată, a trăit într-o irealitate care poate fi numită răbdătoare consolare, construindu-şi suportul din propria plasmă din care şi-a modelat supape de supravieţuire. Plânge uşor, desigur, vorbeşte mult, desigur, curiozitatea pentru fleacuri la care a avut acces, toate acestea au fost îndelung exersate, încât greu se mai poate face diferenţa între cât este în ea natură şi cât transformare din necesitate. Să fi fost dar femeia înzestrată de creator cu disponibilităţi către păcat precum viclenia, specularea slăbiciunilor (prostituţia, vrăjitoria), înşelăciunea (Mesalina), chiar crima (Borgia), sau aceste „calităţi negative” sunt rezultatul unei strategii obligatorii în defensivă? N-am pomenit despre calităţile reale ale femininului considerându-le suficient de cunoscute şi recunoscute.

Limitând expunerea la spaţiul românesc, femeia intrată în legendă nu poartă amprenta depăşirii universalului matern-eroic decât poate prin trăsăturile Evei doar că în acest caz nu vorbim de ieşirea din matrice, ci de sacrificarea femeii întru zidire…

Misterele teogonice sunt prima recunoaştere a femininului dincolo de perpetuarea speciei, femeia zeiţă având drepturi egale în rostuirea destinelor. Creştinismul aduce şi el o reparaţie, acceptând intrarea femeii în rândul sfinţilor, chiar dacă această egalitate se petrece în ireal, când prin taina botezului produsul creaţiei divin androgin, în Continue reading „Ştefania OPROESCU: Irealitatea feminină”

Ştefania OPROESCU: În brațele diavolului

Când m-am întors de pe  o parte pe alta era încă întuneric. De teamă să nu mă trezesc de-a binelea am închis repede ochii la loc şi am tras o pernă peste urechea descoperită, de parcă pe acolo urmau să pătrundă tăriile trezirii. Respiram greu, pe-o singură nară şi aceea iritată de-o sâcâitoare şi prelungită alergie care-mi zdruncinau dimineţile cu salve de strănuturi. De n-ar începe încă, aproape  mă rugam repetând, de n-ar începe încă. Vroiam să  mă trezesc din uimirile somnului şi să bea cafeaua fierbinte şi aromată a dimineţilor bune.

Somnul pâlpâia, gata să se stingă şi atunci m-i s-a năzărit că jumătate de pat miroase a vanilie iar cealaltă jumătate a boală. Brusc, retezată parcă dintr-o singură lovitură, senzaţia unei pierderi a căzut în mijlocul respiraţiei, apoi s-a înălţat ca un jet fierbinte până la baierele gâtului, coborând şi urcând, fântâna arteziană, în ritmul pulsului.  Pe viziunea asta, mirosul de boală vine în refluxuri. Aşadar se întâmplă. Tiptil, pe tăcute.  Clipele sunt mai lungi şi pulsul mai rar. Nici frica nu mai e fragedă ca altădată şi se întinde ca aluatul dospit în care se scufundă trupul mai rece azi decât ieri. Oboseala îl face greu, dar nu-i oboseala dulce a rostului.

Mă întorc din nou pe partea somnului, acolo unde miroase a vanilie. Un glob trans-parent se deplasează haotic prin dimensiunea cunoaşterii şi în el se aprind imagini când loveşte marginile care-i susţin refugiul.

Pe partea de vanilie globul dogoreşte până la arsură doar la explozia artificiilor memoriei. Un crepuscul în munţi sub cer violet de octombrie, frunziş de pădure spălat de ploi în rafale, aşternuturi de frunze galbene strivite sub paşi, petunii în dimineţi de vară, lanuri de grâu cosit în nopţi fierbinţi, plânsul unui copil într-un tren de noapte, peste geamul deschis ca o oglindă de lună…

Şi este sâmbătă, atunci când se retează săptămâna la capăt pentru odihnă şi în fisura acestui timp, într-o disperare a cumpănirii văd cruzimea jumătăţilor  încă agăţate una de alta într-o jalnică încercare de a justifica aşteptarea. Trunchiul copacului căzut pe o parte încă pulsându-şi seva. Şi nu frica era cea care prohodea această viziune ci inevitabila laşitate a acceptării..

În această sâmbătă clipele sunt mai lungi, pulsul mai rar, ca o adiere din frig. La uşa alinării văd armate întregi de umbre mărşăluind încolonate prin dimineţi reci şi singuratice, prin după amiezi prăfuite, încolonări ca-ntr-o hipnoză colectivă. Zgomotele străzii sunt depărtate şi străine. Pe partea de pat care miroase încă a vanilie, bâjbâi cu gândul după înţelepciunea îndurării. Trupul se desprinde molatic din drojdia fricii şi umblă.

Merg.. De când? Merg. Așa m-i s-a spus: Treci câmpia., urci muntele, vezi că are mai multe piscuri, mereu ai să crezi că-i ultimul, dar nu….Și apoi pădurea, cu pericolele ei. Calea ai s-o găsești singură. Atunci ai să știi. Trebuie să ajungi acolo, la capătul drumului. Și să n-ai teamă. Ușa stă mereu deschisă. Apoi….

Trec peste câmpie, drum lung, primăvara și vara. Iarba, mătase, îmi mângâie picioarele. Miros de fân cosit și fragi sălbatici. M-ș opri să-i culeg cu buzele, direct din tulpini. N-am vreme de capcane dulci. Mă lepăd de taine, mă lepăd de basme și de eroi împăiați. Trec lacom prin zi ca să nu se întunece timpul mai devreme de asfințit. Muntele mă întâmpină cu ploi reci și vânt subțire de toamnă. Mi se încarcă tălpile  de noroiul miilor de ani, călcat în picioare de animale flămânde. Urc iar și iar. Nici aici. Nici dincolo.  Era întocmai cum mi s-a spus. Pădurea vine cu vifor rostogolit printre crengi plesnite de ger. Aproape s-a făcut întuneric. Merg aplecat, tăind vântul. Trebuie să fiu pe-aproape de-acum. Razele de lună se strecoară anevoie, unduindu-și umbrele în copaci. Merg ostenind. Alunec. Aici? E cald. E lumină. E bine. Dar e și-un dor mistuitor de viață neîmplinită.

Iau o pauză, cât să-mi odihnesc gândul Doar o adormire să păstrez distanță de starea de veghe. Coarda arcului ținut prea mult timp sub tensiune a cedat, împreună cu toate împletiturile de siguranță, pleznindu-mi realitatea mirării. Curbura arcului prea mult întins nu se mai mulează peste imaginea de dedesubt. Miezul a pierdut pasul cu forma Felii de simțire extirpate în numele echilibrului mi-au subțiat energiile până la pericolul destrămării. Echilibrul, vai! Și seismul continuă să facă valuri la adâncimi din ce în ce mai mici. Straturi subțiri explodează exagerat în paradoxuri. Dorința, sterilizată prin vaccinări educaționale, capătă valenți noi, pervertite în automatisme. A doua natură se infiltrează pervers și zdruncină serios temelia purității originare. Dezlănțuite pulsiuni scăpate din veghea armoniei, beau sângele îndelungatei abstinențe, hrănind trăiri ofilite. Amenințarea morții flutură, acoperind steagul alb al izbânzii. În vârtejul acestui teatru haotic, mă abandonez preș de mai multe germinații.

O ceață verzuie, lăptoasă porni să se ridice din vale fuior în trepte, asemeni fântânilor arteziene, gata să mă cuprindă ca un râu ridicat în văzduh și din fața căruia nu aveam unde să mă retrag.. Curând, ceața verzuie lăptoasă m-a cuprins în miezul ei, gândeam că va fi greu, că mă voi sufoca, dar nu, respirația îmi devenea di ce în ce mai ușoară, nu mai simțeam ni tusea aceea hârâită care-mi sfâșia pieptul la răstimpuri. În jur, alte respirații ușoare ca aburul mă ademeneau, mersul îmi era ușor ca o plutire spre înălțimile ceții. Apoi, aflată undeva sus, am auzit îndemnul unei fâlfâiri de aripă care mă  însoțea în voia plutirii. M-am temut la început, cum să plutească trupul care nu s-a desprins niciodată de pământ, mă temem să nu cad, să mă zdrobesc de singurul loc sigur pe care-l cunoșteam. Îndemnul se multiplica în valuri m-am simțit purtată de voința vocilor, învăluită într-o bucurie necunoscută, eram una cu ceața și-mi continuam plutirea, până când n-am mai simțit  spaime.

Continue reading „Ştefania OPROESCU: În brațele diavolului”

Ştefania OPROESCU: Cutremur în aer

OPROESCU-Stefania-nov2017-225x300Mai întâi, a tresărit motanul. Mare, pufos, concurând în dimensiuni cu un căţel. A ridicat capul culcat pe o parte între labele din faţă. Părul, uniform, de culoarea cenuşii ude, s-a umflat, dublându-şi dimensiunea. Temător, s-a mişcat de sub masă, pipăind cu laba stângă drumul spre ieşire. În laba stângă avea puterea şi încrederea. Din coama saltului pe care l-a făcut ca un arc, l-am prins în braţe, căutându-i apropierea şi căldura. Capul înconjurat de braţul meu stâng ca de un ştreang, s-a întors, privindu-mă. Ochii lui gălbui au prins irizări de lună, lucind printre hăţişuri de crengi golaşe, unduind în vânt. Se roteau rapid în orbite, ameţindu-mă, ca şi cum vântul m-ar fi împins şi m-ar fi răsucit în loc, biruindu-mi împotrivirea.

Frigul urca din duşumelele goale, insinuîndu-se ca apa pe sub îmbrăcăminte. Când motanul a clipit, i s-a alungit botul dezvelindu-i dinţii, iar mustăţile i s-au ridicat, simulând perfect un rânjet a batjocură. L-am aruncat din braţe şi abia atunci am văzut că toate scaunele din sală erau goale. Masa prezidiului la fel. Improvizată pentru manifestări  la care nu se aştepta un public numeros, încăperea era umplută cu scaune care se adăugau pe parcurs, dacă era cazul. Să nu se dea impresia de lipsă de interes. Să nu fie scaune goale. Programul de activităţi stabilit conform planului, se derula ca un mecanism vechi de tablă, învârtit cu cheiţa. Ştiau asta bine, cu toţii. Nu venea invitatul, era înlocuit rapid cu altul. Jocul se juca oricum, fără sincope dar şi fără pasiune. Tema întrunirii de azi era proiectată palid pe un cadran de pânză, atârnat în spatele estradei scunde, mobilă, ca şi restul recuzitei: Dezastre naturale şi dezastre provocate. Istorie. Efecte actuale. Previziuni.

Continue reading „Ştefania OPROESCU: Cutremur în aer”

Ştefania Oproescu: Venus din porumb

OPROESCU-Stefania-oct2017-225x300O părere de lumină palpită pe trotuarul de vizavi, ivindu-se printre siluetele în mişcare, sub înserarea zorită de coroana norilor vineţii, împletiţi în valuri, asemeni bancurilor de peşti ce-şi schimbă brusc direcţia. Lumina palidă se alungeşte, se subţiază, se dilată, prinde contur şi-l pierde cu întreruperi, strecurată prin ţesătura ca de igliţă, alcătuită din trupuri ce se deplasează în ambele sensuri, ocolindu-se cu grijă. Ochii care urmăresc lumina, erup din arsura închipuirii şi, un ghem de fierbinţeală se prelinge ca lava prin trupul atins de vedenie. Miros de pământ umed şi de frunze de nuc începe să curgă din cer, vânturat de fulgi mari şi pufoşi de zăpadă. Din gâtul fiebinte ţâşneşte un strigăt de sălbaticiune ce deschide orbeşte drum, ignorând obstacole. Spaima pierderii luminii pe care o caută neistovit, de ani buni, anulează raţiunea. Un salt printre maşini, o traversare periculoasă a străzii, ocrotită de cine ştie ce clipă de indiferenţă a destinului şi, mâinile se reped înainte, căngi pregătite să nu scape prada. Apucă veşmântul luminii şi-l scutură ca pe o scoarţă veche, până cade din el mirosul râvnit. Ochii încep să se limpezească, strigătul se transformă în şoaptă seducătoare. Vede făptura dezvelită de armură, goliciunea ei fremătând în nehotărâre. O încălzeşte cu braţele, o apropie de trupul său cu blândeţe, ca pe un obiect fragil. Îi repetă într-una propoziţia pe care a repetat-o în gând până i-a devenit rugăciune si, a cărei alcătuire era pe cale să-şi piardă sensul: „Nu mă urî în nopţile în care n-ai somn”. Lumina creşte în intensitate, capătă străluciri de sidef, înconjoară ca un cocon îmbrăţişarea încremenită într-un alt anotimp.

***

Continue reading „Ştefania Oproescu: Venus din porumb”