Cea primită în dar,
se plictisea şi se topea încet,
ca fumul străveziu.

Cea furată
de la orişicine,
Orişicând,
Era ca un vulcan frământat de lavă,
Dar care se stingea înainte de erupţie.

Deşi devenisem expert în rapt de amor,
Într-o zi am fost prins subtilizând
dragostea adevărată.

Am fost judecat la altar
Şi pedepsit cu peste patruzeci de ani
De căsătorie.

Mai evadez uneori în raiul meu natal,
Acolo unde ,
Ascunzându-mă în valurile mării
sau în constelaţiile iubirii,
Mă pierd în imensitatea sufletului,
Ca nostalgia să mă inunde,
Tinereţea să mă bântuie,
Iar jandarmii ibostei mele
să mă regăsească
şi să mă reîncarcereze
în inima ei.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

28 ianuarie 2019

Nu mai suge stropi de viaţă
Zdrobind inimi de atom,
Stinge fulgerul şi-nghiaţă
Vrajba dintre cer şi om.

Şi te-ntoarnă şi îl lasă
Prins pe stânca din înalt,
Ia-ţi şi moartea cea cu coasă,
Îţi ajunge! Gata! Halt!

Astăzi voi fi un Heracle
Săgetându-te în zbor,
Vreau o lume fără racle,
Printre noi să îl cobor.

Am să-ncerc descătuşarea
Sufletului sfâşiat,
Am să-i schimb înfăţişarea
Într-un zâmbet mâniat,
Ce ne-aduce foc în gânduri
Ca pe zei să-i fugărim,
Să-i aliniem pe rânduri,
Sau să îi călugărim.

Iar cu el şi jar în sânge
Să ţâşnim ca un izvor,
Să băgăm răul ce strânge
După uşi fără zăvor.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

20 ianuarie 2019

Alecsandri mi-a dat parfum de slove,
Grădini de vis cu rime înflorate,
Un Căpitan de plai, multe Chiriţe
Pe Toma Alimoş, integritate.

,,Flămând şi gol, făr’ adăpost” şi stare
Cojbuc, prin vers m-a ţintuit de glie,
M-a învăţat cum să-mi iubesc pământul
Pe care-l moştenim de-o veşnicie.

Baudelaire m-a învăţat ce e morbidul,
Cum doarme-n fiecare dintre semeni,
Pe ,,Lethe” mi-a lăsat-o ca o pildă
De dragoste-ngheţată între oameni.

Bacovia, cu-al lui „amor de plumb”,
Mergând singur prin ploaie meditând,
Şi stand pe scânduri ude, așteptând
Chiar şi decembre-le din când în când,
Tot auzind materia plângând,
Iar plumburiul țâșnind din pământ,
Mi-a explicat că până și tristețea
Reverberează-n suflet şi-n cuvânt.

Esenin, doar „crâng părăginit de loc”
Ce la femei și vodcă da năvală,
Cu stihu-i plin de sănii și zăpadă
Mi-a poleit destinul cu sfială.

Cu Eminescu m-am născut în suflet,
„Glossa” m-a strecurat printre ciulini ,
Scrisorile mi-au dat filozofia,
Călin și codrul, m-au scuturat de spini.
„Luceafărul” mi-a străbătut neantul,
La stele am ajuns pân’ să răsară ,
La malul mării îl aștept continuu
Să ne-ngropăm în valuri într-o doară.

Nichita mi-e profesor la română,
Prin el cuvântul are noi valențe,
Cel trist devine mare bucurie,
Cel vesel mă întoarce în tristețe
Și-apoi mă retrimite-n depărtare
Spre zări nedefinite și nescrise,
Mă poartă-n infinit pe o cărare
Plină de ştersături în manuscrise.

Mi-e dor de toți, de Blaga, Minulescu,
De pana lor din care versul curge
Mi-e dor de-aceste suflete nestinse,
De geniul lor cu haruri demiurge.

––––––––––

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

17 ianuarie 2019