Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Sau condamnarea unor idei?                                 

            Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?

            Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch.,Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici ,mai târziu,Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

            Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel ,280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare,iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr,o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii,dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând,ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi       a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost,pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie,a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.

            Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene,în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei,sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să         aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.

            Concepţia dominată în Grecia antică ,pe care a definito mai târziu Aristotel,era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate,koinonia.El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul,spre deosebire de animale,posedă logos,capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă.Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

            Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta ,marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice.Aceste două cetăţi,Sparta şi Creta erau stat militariste.Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste.Socrate făcea parte din clasa  tinerilor aristocraţi care urau democraţia.El devenind idolul acestora,printre care se numărau Platon şi Xenofon.În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate,au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în Continue reading „Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?”

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)

„Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna. – Platon

 

   Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

   Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.

   A fost un om profund religios, ceea ce îl deosebea de sofiști care erau impregnați de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niște puteri vii, a căror importanță pentru viața poporului n-a pus-o la îndoială. El a crezut chiar și în preziceri și oracole, pe care le considera, ca de altfel și contemporanii săi, a fi indicații divine cărora le da ascultare cu inima plină de pioșenie. Cu toate acestea, Socrate era filozoful care căuta neîncetat temeiurile raționale și în problemele religioase. Avea credința că Divinul, Logosul se revelează în sufletul și conștiința morală a omului, vocea care-l oprește pe om să facă fapte care-i primejduiesc sufletul. Socrate vorbea și despre o singură Divinitate, ceea ce însemna că el depășise totuși politeismul antro­pomorf al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale. Totuși, filozoful nu s-a atins de formele înalte ale religiozității poporului. Se poate spune însă cu siguranță că la Socrate era vorba de convingerea că în lume domnește o Rațiune mai înaltă și că rațiunea omenească este o parte din această Rațiune universală, care este temelia ordinii morale a lumii și a existenței adevărate a omului. Concepția lui era că procesul lumii și al vieții omenești are în ultimă analiză un adânc sens moral. Ideile lui descoperă convingerea că tot ceea ce se întâmplă în lume este dirijat de o putere divină și această putere o identifica cu Binele, Adevărul și Frumosul. Este motivul pentru care unii dintre Părinții Bisericii îl numesc pe Socrate – creștin, iar zugravii bisericilor noastre îl zugrăvesc pe zidurile externe ale lăcașurilor sfinte, ca unul care „s-a ridicat cu gândirea lui până la marginile creștinismului”. Divinitatea este identică la Socrate cu „Providența” , o Providență care nu este independentă de voința omului, dar nici nu înlătură libertatea de voință a acestuia. Astfel lasă să se înțeleagă că omul trebuie să se hotărască în toate împrejurările vieții, ca un spirit liber, și cu credința că numai ceea ce este moral are valoare veșnică.

   Socrate avea și umor, în sensul în care unele erori ale vieții trebuie acceptate cu ușurință, mai ales dacă ele sunt lipsite de valențe negative. Drept exemplu, cu privire la căsătorie, sfătuia: „Orice ar fi, însoară-te! Dacă-ți iei o soție bună, vei fi fericit. Dacă-ți iei o soție rea, deveni filozof.” Socrate voia să se cunoască pe sine și să deprindă și pe alții să facă acest lucru, adică să filozofeze, căci pentru el, nu exista decât o singură viață trăită cu sens – viața în filozofie. Numai așa omul poate deveni bun și fericit. Sufletul își are ființa sa în virtutea ce se fundamentează pe cunoașterea de sine.

   Platon(427-347 î.Hr.) a vrut pentru suflet le cele adevărate podoabe: cumpătarea și dreptatea, curajul, libertatea și adevărul. Alături de profesorul său – Socrate și de cel mai cunoscut student al său – Aristotel, a reprezentat culmea gândirii filosofice antice. Platon a pus bazele filozofiei Occidentale și ale științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filozofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Influența lui asupra gândirii creștine a constituit un act de adâncă meditație pentru Fericitul Augustin de Hipona, unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi din istoria Creștinătății.

   Platon a fost considerat cel mai mare gânditor idealist al acelei perioade. A trăit într-o perioadă de timp a istoriei Greciei foarte frământată când, după un regim democrat al lui Pericle (443-429 î. H.) toate valorile recunoscute anterior se modificaseră. Gândirea sa părea ca ruptă de realitate în acel moment, sistemul lui filozofic având la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie. Gândirea sa mitică i-a permis realizarea unei opere cu valențe literare. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate, la adevăr, la dragoste. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului – capodopere ale prozei clasice grecești – , Socrate fiind pretutindeni prezent, conducând discuția cu măiestrie. Și totuși iese în evidență ideea de bază a filozofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr.

   S-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoși iluștri. Numele său de naștere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu l-a părăsit niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav însă, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viața maestrului său.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)”