Scrisoare

 

Iubita mea,
De dor, inima în genunchi mi se prăvale.
De-atâta dor, pricepe că mă prăpădesc.
Răspunde-mi doar, nu mă certa prea tare,
Şi azi să ştii, că te iubesc!

 

Eu te ador, iubita mea pierdută în poveste.
Eu te iubesc, şi vreau să te aud vorbind.
Tu să mă ierți că loc şi pentru mine nu mai este,
De-aceea am plecat sălbatic printre munți.

 

Povestea noastră a rămas nescrisă,
Doar scrijelită pe o margine de şanț.
Însăilat-a fost cu iarbă crudă,
Şi dintr-o dată, al nostru verde-crud, a fost uscat.

 

Mi-e somn, mi-e foame şi mi-e dor de tine.
Am să te sun, să te aud doar cum respiri…
O să-ți cedez tot ce-a rămas în mine,
Cu totul, ție, astăzi mă închin.

 

Îmi eşti datoare zâmbete de fericire.
Îmi eşti datoare, tot ce nu ți-am dat.
Îți sunt dator 3 grame de iubire,
Cât un inel, ce stă pe degete-aruncat.

 

Am să te caut din când în când la vechea ta adresă.
Am să te strig! Te rog să îmi răspunzi!
Să vezi că mă sugrumă scumpă lesă,
Din ea, nu pot să mă desprind.

 

Ai să mă ierți, iubita mea, sortită deznădejdii!
Am să te iert şi-am să te fac un mit!
Ne vom ierta, mireasă sfânt-a lunii,
Mă vei ierta, că- n mine te cuprind.

 

Ai să auzi peste puțină vreme,
Că eu nu sunt, că am plecat.
Te rog să îmi răspunzi, vreau să mă încarc de tine.
Iubita mea, întoarce-te cu mine în păcat!

 

Căci dacă plec, nu vreau să o fac singur.
Căci dacă plec, nu vreau să mă întorc.
Agață-ți aripa de aripa-mi de înger,
Şi lasă- mă să te învăț să zbori!

—————————————-

Simina PĂUN-MOISE

2 iulie, 2018

Aidoma

 

Contrar ideii despre fericire,
Pământul tot, se scaldă-n nesimțire.
Pianele răsună a războaie.
Baghetele de dirijori,
Când e concertu-n toi…..
Dispar…şi se topesc în ploi.
Copiii nasc idei de ură, premature.
Sfâşietorele păduri,
Jelesc, blesteamă, se înjură.
Ne strigă stelele haotic, bezmetic ,
De pe cer.
De este zi sau noape,
E totul un mister.
Nu ştii de eşti sau nu….
…Sau bun sau rau….
Nu ştii de morții-eşti sortit,
Sau sare rândul tău…
Aidoma ideii despre fericire,
Tot ce e bun în tine,
Îndreaptă,
Azi,
Acum….
Şi înspre mine!

 

Copilăria din noi

 

Cerul se despică pe dată în două,
Cu laserul lui Dumnezeu.
Îngerii cad ca pietre, urcând,
Coboară, aleargă…dansând.
Copilul tăcut şi timid,
Spre mine aleargă.
„Ai grijă !” îi strig…
Se urcă copilul pe scară.
Nu urcă, parcă,coboară.
Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Paradoxuri poetice” →

Eşti

 

Eşti acră, eşti amară,
Eşti tot ce-am căutat.
Eşti tot ce universul n-are,
Dar eşti aşa cum am visat.

 

Eşti prinsă în acorduri de vioară,
Eşti ochiul minții mele încordat,
Eşti noaptea dansului de iele
Ce-n lacul lunii s-au scăldat.

 

Eşti primăvară şi eşti noapte,
Eşti iarnă grea şi poate zi.
Eşti murmurul iubirii noastre,
Eşti undeva şi te aştept să vii.

 

De ai să-mi vii în plină viață,
Sau de în moarte ai s-ajungi,
Eşti socotita mea cu aripi rupte,
Doar înspre mine poți zbura oricând.

 

Te-am aşteptat o viață-ntreagă,
Cu pipa-n barbă şi în frac.
Te-am aşteptat stimată doamnă,
Atâta am ştiut să fac.

 

Dar n-ai venit şi lumea mi-e pustie,
Dar n-ai venit si pipa s-a’ nfundat.
Te mai aştept o veşnicie,
Ai grijă dacă vii, că s-a’ nnoptat!

 

Nu mă suna

 

Nu mă suna acum!
Nu pot să îți vorbesc!
Sunt în salvare la spital,
Un medic tot insistă să mă internez.

 

Sunt pusă pe un scanner
Din cap până-n picioare.
Dar doctore, sunt mută!
Nici nu mai ştiu acuma ce mă doare…

 

Vezi ca artera carotidă,
O simt că face pe nebuna.
Se zbate, nu-mi dă pace!
O simt aşa de-o săptămână.

 

De când te-am prins de tâmplă,
De când în ochi te-am sărutat,
De-tunci tot umbli ca nebunii…
Nu pot din inimă să mi te scot
Şi nici măcar din cap!

 

Vezi doctore cum îmi tot umblă
Prin inimă, prin jugulară?!
Apucă-l dracului de guler
Şi scoate-l cât mai repede afară!

 

Nu îmi mai dă nicio secundă de răgaz!
Ajuta-mă, maestre!
Dă-mi împrumut te rog,
Cât poți de iute,
Dă-mi masca ta de gaz!

 

Prin degete îmi umblă,
Încep să mă cotrobăi,
Mă pipăi prin cotloane
De gânduri….printre cioburi…

 

Mă doare şi ficatul,
De inim’ a trecut!
Mă doare tot păcatul
De când în mine a pątruns,
De când în mine zace mut.

 

Mi s-a lipit de creier,
De emisfera stângă!
De îl mai laşi acolo,
Prin moarte are să mă-nfrânga!

 

Îți stau de-acuma potolită,
Cu masca pe figură trasă.
Mă las pe mâna ta, maestre..
Ia glonțul inimii şi-n suflet ți-l îndeasă!

 

Nu mă suna acum!
Nu vreau să îți vorbesc!
Sunt aruncată într-un bloc operator…
De tine încerc să mă golesc.

–––––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

27 iunie, 2018

15 iunie

 

Deşi de domnul Eminescu
Se cade să vorbim acum,
Nu poți să spui ceva de dânsul!
Prostimea îl declară nul!

 

Cine-a mai fost şi Eminescu?!
Şi omu-acesta ce-a făcut?
A stat cu bani lipiți pe frunte?!
Atunci, noi îi vom da un vot cu „Nu” !

 

Şi cât a câştigat la nunți?
Şi câți pe el au mai dansat?
Dacă la toate spuneți „nu”,
Atunci, nu face parte din magnați.

 

Şi nici nu a avut palate?!
Nu a avut decât un tei?!
S-a „coborât în jos” cu un Luceafăr?!
Deci, nu s-a înrudit cu derbedei!

 

S-a mai plimbat şi seara pe un deal, îmi spuneţi?!
La bucium spui că a cântat?!
Degeaba-i sună buciumul a jale,
Dacă manele n-a cântat.

 

Îl mai vedeți astăzi prin „almanahe”?
De el ne mai vorbeşte cineva?
Parcă ceva, prin cartea de română,
Parcă mai auzim din când în când, ceva.

 

Offf, ne iartă domnule Eminescu,
Noi, care încă te iubim!
Prostimea însă este mare,
Am încercat…dar nu o dovedim!

 

Ne iartă azi că nu răsuna din boxele cu decibeli,
Poveşti cu Feți-Frumoşi din lacrimi,
O strofă din Luceafăr
Sau cel puțin povestea unui tei!

 

Rămânem an de an ce trece,
Tot mai puțini şi tu eşti tot mai supărat.
Că 15 iunie nu se petrece,
Aşa cum tu ai merita, ca împărat!

–––––––––

Simina PĂUN-MOISE

15 iunie, 2018

Nețărmuită clipă

 

Nețărmuită clipă!
Mă-ntorc spre tine lume!
Mă-ntorc eu, cel stingher.
Sfiit, smerit, neliniştit în viață,
Mă-ntorc spre nicăieri.

 

În moara nerăbdării
Am măcinat aievea
Şi pietrele de mult mi s-au tocit.
Cuvinte grele, am tot rostit aiurea,
Cuțite-n piept, ades, am tot înfipt.

 

Ce am crezut că iau cu mine?!
În fața morții nu am ştiut că n-am răspuns.
Cafea sau whisky, să o tratez aşa cum se cuvine,
I-am pus în față, dar ea, în mine a pătruns.

 

Am fost habotnică cu timpul.
Pe uliți fără şanțuri, am alergat desculț.
Şi bolovani, şi pietre simțeam în talpa goală,
În inima-mi pustie, nimic nu a pătruns.

 

Când am gustat din viață,
Din palme mi-am făcut căuş…
Dar am simțit a ei dulceață…
Şi palmele…..prea iute-am desfăcut.

 

Nu am ştiut să fiu frumoasă.
În ape nu m-am oglindit.
Nu am băut din ape de izvor neîncepute!
Că viața trece atât de iute… nicicând nu am gândit.

 

Mai ştiu că moare lumea prin spitale.
Copiii trişti rămân fără părinți.
Parinții fără prunci se roagă- n sfântul soare!
Nețărmuită clipă!
Opreşte clopotele morții!
Coboară dintre sfinți!

 

Cine mi-a spus că-n viață se şi moare?
Cine mi-a dat din bucurie, să o simt?
De ce îți sunt acum…datoare?!
Nețărmuită clipă!
Spre mine,
Întoarce-te puțin!

 

Viața

 

Viața fără ochelari de cal!
Viața, e tot timpul carnaval.
Când pe scena te-ai urcat,
Nimeni nu te-a întrebat.
Ți-ai intrat direct în rol.
Plânset, urlet…..?
Nu ai spor!
Poate nu ai vrut sa vii!
” Vrem şi noi, însă, copii! ”
Poate numele nu-ți e pe plac…
Ce contează!
Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poesis” →

La noapte

 

La noapte am să împuşc Luna!
La noapte, pe ulița de derbedeu,
Voi scoate luneta, flinta şi briceagul,
Şi-am să mă cert cu Dumnezeu!

 

La noapte-am să mă cațăr între stele!
Am să mă pun pe cer de-a curmeziş,
Am să înfig cuțitul până la prăsele,
La noapte, voi ieşi din ascunziş.

 

La noapte, Luna va urla la mine!
Am să o-mpuşc fără de vreun motiv.
La noapte sângele turbat din mine,
În Lună s-o vărsa definitiv.

 

La noapte, Luna-i sângerie
Şi în al patrulea(!) pătrar.
La noapte, Luna nu va fi, se ştie,
Decât o mască a vieților pierdute în zadar.

 

La noapte, Luna împuşcată,
Va cere îndurare de la noi.
La noapte, când Luna în pătrar se-mparte,
Vom împărți lumea la doi.

 

A mea, va fi la dreapta de Luceafăr!
A ta, la stânga de Polar!
La noapte, Luna nu va fi a noastră,
Iar tu, iubito, nu vei avea habar.

 

La noapte, Luna, ia forma lupilor bătrâni de mare,
Ce vor urla la ceru-ntunecat.
La noapte, Luna ți-o voi pune la picioare.
Dar ce folos acum, că s-a’ mpuşcat?!

 

Dacă

 

Dacă dintr-o dată plec?
Dacă dintr-o dată plec
fară să spun,
fară să vezi,
fară să auzi,
fără să ştii, adică?

 

Dacă dintr-o dată îmi iau zilele…
alea trăite în visarea ta.
Şi plec…

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Versuri” →

Unde ești iubire…?

 

Unde eşti iubire mută?
Sufletul de ce te-asmută?
De ce nu te dai uitării,
Să-ngropăm gustul trădării?

 

Unde stai noapte de noapte?
Ce-mi tot spui, tăcute şoapte?
Ce-mi tot furi gânduri şi vise?
Cu cât drag ți-au fost promise!

 

Cât de greu ne e acuma!
Tu eşti Soare, eu sunt Luna!
Tu eşti sfânt în al ei pat,
Eu te-aştept tristă-n cerdac.

 

Îți sunt pâine şi pelin,
Mi-eşti iubire şi destin.
Îți sunt prag duhovnicesc,
Nu mă plâng, nu mă căiesc.

 

Nu vreau să-ți fiu cale lină,
Sufletul nu mi se-alină
Când te văd cu ea la braț,
Eu, supusă-n al lui laț.

 

Unde eşti iubire tristă?
Câte lacrimi în batistă
Am tot strâns şi-am înnodat,
Dragoste de-mprumutat!

 

Când o fi să ne unim,
Să scăpăm de-al nostru chin,
Vom fi muți şi orbi şi goi….
Timp s-o-aşterne peste noi.

 

Mână-n mână ne-om uni,
Țintuiți ne vom privi,
Vom privi la el si ea,
Înapoi or să ne ia….

 

Ne vom da drumul la mâini,
Ne-om întoarce la stăpâni,
Ne-om întoarce doar trupeşte,
Sufletul, n-o să-l dezlege.

 

Ne iubim, iubire moartă,
Steagu’ negru-am pus la poartă,
Ne iubim întru vecie,
El şi ea, mereu, să ştie…

–––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

8 iunie, 2018

Rugăminte…

 

Ți-am bătut la poarta-naltă,
Ți-am bătut uşor în nori,
Mi-ai răspuns în straie-alese,
Mă cuprinse-al tău fior.

 

Dor parcă-ți era de mine,
În brațe m-ai fi cuprins.
Nu ştiam cine pe cine,
Se lăsa de-acum învins.

 

Nu erai cu barbă mare,
Nu aveai mantia lungă,
Erai parcă rupt din soare,
Ochii începeau să-mi plângă

 

Ce să-ți spun, după o viață?!
Ce să-mi iei, ce să-mi mai dai?
M-ai fi luat la tine-n casă,
Eu ți-am spus însă, să stai.

 

Ți-am întins decât o mâna,
Mi-ai atins-o-ncet, în zbor.
Mă-mpingeai încet, din urmă,
Nu voiai să mă cobor.

 

Eu priveam în jos, cu jind,
Toți de-acolo mă chemau.
Îi vedeam pe toți jelind,
Tu, voiai la tin’ să stau.

 

Ba voiam, ba nu voiam,
Ba în jos, în sus priveam,
Viața toată o trăiam,
Tor ce-a fost, vedeam prin geam.

 

Îngerii-mi strigau pe nume,
Sufletul mi-l tot strigau,
Aş fi vrut să pot rămâne,
Dar de jos, mă tot chemau.

 

Mi-ai deschis încet o uşă…
Parc’aşa, m-ai fi convins…
Mama…’nainta senină,
Mama mea….cu părul nins…

 

Nu se-apropia de mine,
Tor venea, dar se ducea.
Semne îmi făcea cu mâna,
Eu să plec, ea să mai stea.

 

M-a trimis în jos, în viață,
De mâna, tu m-ai desprins…
Inima-ncepea să-mi bată…
Tu…te-ai declarat învins?!

 

Ştiu c-atâtea ți-am promis
Şi nimic nu am făcut.
Iartă-mă, nu doar în vis,
Ceartă-mă, dar fii tăcut!

 

O sa vin odat’ la tine,
Sper să vrei,Tu, să mă iei…
Căci sunt plină de păcate,
Doamne, ai grijă de anii mei!

––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

7 iunie, 2018

Ce dar?

 

Spune-mi copile,
Ce dar ai vrea să-ți fac,
Când ziua ți-e aşa senină?
Ce dar să-ți facă mama ta,
Când ziua îți e plină de lumina?

 

Ți-am pus cununi de flori,
De când erai în dimineață,
Te-am învățat,
Cu florile să te încânți pe ram,
Şi să le sorbi din vers a lor dulceață.
Cu regii alianțe am făcut,
Ca să îți fie viața fără de războaie,
Chiar unui zmeu i-am înțărcat copii,
Să te vegheze,
Niciun blestem să nu te-ndoaie.
Ți-am dat să bei dintr-un pocal
Plin de a brazilor savoare,
Ți-am inşeuat de mic un cal,
Să împrumuți a libertății lui culoare.
Te-am învățat cât am putut
Să te semnezi cu litere de aur,
Şi până când ți-o fi părul cărunt,
La fiecare an,de ziua ta,
Să mai adaugi câte un laur.
Cum să cobori din Soare, Luna,
Cum să opreşti cu un surâs furtuna,
Cum să te-nalți, mândru fecior pe zi ce trece,
Cu toate, zi de zi, te-am învățat a te petrece.
Cu-arhanghelii în hore-am petrecut,
În cor de heruvimi şi serafimi am îngânat,
Pe-altar m-am răstignit cu rugăciuni,
Tot ce-i frumos şi bun,
Copilul meu, să-ți fie dat!

 

Şi calea ți-o presar cu flori,
Atunci când plec, apusul meu să nu te-nece!
Să treci prin viață,
Lăsând în urma ta comori
Cu amintiri ce niciodată nu or trece.

 

Deci, ce dar ai vrea să-ți fac,
Copilul meu, sfântă minune?
Căci ştii ca mi-eşti atât de drag,
C-aş transforma această vară,
În dimineți cu primele cunune.

 

Hai, fericire!

 

Hai, zâmbeşte-mi fericire,
Nu fugi de mine iar,
Leagă-te din nou de mine,
Dă-te jos de pe cântar!

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme” →