Iubirile sunt ținte pe ziduri,
Puşcaşii marini le ochesc din văzduh,
Ne mor iubirile declarate ca sfinte,
Ne mor, la margini de drum.

Cumplit ne loveşte tăcerea,
Cumplit ne-aruncăm priviri de ciclop,
Războiul, de-acum este vrerea,
Atât să mai facem, noi doi, la un loc.

Ți-ai scos artileria grea,
Mi-am pregătit pistolul cu apă,
De azi nu mai ştim cine şi ce să mai vrea,
De azi, ne săpăm fiecare o groapă.

Împărțirea o cerem, pe teritorii,
Semnăm tratate şi pacte,
Zâmbesc, când ne văd, trecătorii
Noi râdem, de toți şi de toate.

Nu vreau partajul să-l facem,
Îți las ție, de-acum, tot ce-a fost,
Îți las uscatul, îți dăruiesc nişte ape,
Şi du-te…în viață, nimic n-are rost.

Tăcerea îmi țipă cumplit în timpane,
Îmi iese din creier, îmi apasă pe ochi,
Îmi aleargă prin suflet bocanci cu crampoane,
Iubirii pierdute, îi zic de deochi.

Să crape de astăzi în patru,
Să se împrăştie in nord şi în sud,
În sâni de fete neîncepute,
să crape, în ochi de flăcăi,
Prăpădul iubirii, să nu mai ia foc.

Deci, să tragem concluzii,
Concluzii gândite,
Căci cele de ieri,
Pripite ne-au fost.
Concluzia de astăzi,
Ne este iubite:
Cu tine pe-un loc,
Nu vreau
Să mai am loc.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

7 decembrie, 2018

Stai şi caută-te în sac,
De ai pentru mine, vreuna,
Sau de nu…. rămâi posac!
Mie una…mi-e totuna.

Mi-ai tot dat, iarnă de iarnă,
Poezii, poveşti țesute,
Însă n-ai ştiut, tataie,
De mine, dac-au fost vrute!

Mi le-ai îndesat pe horn,
Mi le-ai pus în şosetuță.
Eu… mă prefăceam că dorm,
De poveşti, mă lăsam dusă.

Ți-am dat lapte și furseacă,
Biscuit, cum mi-ai cerut.
Însă moşule prea triste-s,
Darurile ce-am pierdut.

C-am pierdut întotdeauna,
Orice dar, ce drag mi-era.
Sau de nu-mi plăcea, totuna!
Dar din dar, nu se făcea…

Nu te cert, nu cer nimic.
Însă doar atât aş vrea:
Renii când îi pui la sanie,
Nu le spune-adresa mea!

Lasă-i să alerge-n lume,
Du-i la case cu lumini,
Nu-i aduce-n casa tristă,
Unde chiar, şi tu suspini.

Nu-i aduce-n casa sumbra,
Unde nici gutui nu am,
Unde nu mai ştiu colinda,
Moşului ce-l colindam.

Moșule, de mă iubeşti,
Şi de vrei să-mi vii la noapte,
De la porțile cereşti,
Adu-mi giulgiul mai aproape!

Este tot ce îți mai cer
Într-o ultimă scrisoare:
Vorbă bună să îmi pui,
Morții să-i cer alinare.

Când ajungi cu dar la ea,
Când o fi, în noaptea sfântă,
Să o-ntrebi, de s-o putea,
Darul meu de o încântă.

Îi dau viața ce-o mai am,
Mă aşez la ea în cârcă,
Să mă plimbe de mă vrea,
Pe o vale care urcă.

Şi de-o fi, la anul iar,,
Când o fi să îmi mai vii,
Moşule, să nu mă uiti!
Darul tău să mi-l aduci,
Printre morți, nu printre vii!

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

25 noiembrie, 2018

Dar trece vremea frunzelor foşnite
Când stau şi-aştept să te iveşti,
Şi mai adap câteva ciute,
Sperând să-mi vii dintre poveşti.

Şi uite, blând, se lasă înserarea.
Şi uite şi chindia a trecut,
Iubita mea, cu frunzele rănite,
Te-am aşteptat, n-ai mai venit!

Îmi plânge malul râului sinistru,
Şi peştii plâng adânc în el,
De ace brazii-ncet se scutur,
Pădurea tristă, plânge-ncetinel.

De n-ai să-mi vii in asfințituri,
De n-ai să-mi vii la răsărit,
Iubita mea, luată cu-mprumuturi,
Să nu mai vii….m-am rătăcit….

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

23 noiembrie, 2018

Când jugul de carne ne îngenunchează,
Când clopote mari se aud bătând către cer,
Luminile sfinte ne vor cuprinde
Când chemările noastre, doar lumină ne cer.

Icoanele cuprinse în tine, ți se perindă de-o vreme prin față,
Şi toate le simți pierite de mult, de când iubirea în tine, e gheața.
Izvoarele toate până ce ieri ieşeau din a lor matcă,
Deodat-au secat, dintr-o zi, nici nu mai au cum să te-ncapă.

Când mâna mi-o strângi, când inelele în carne cu drag le înfigi,
Chemarea de carne din nou mă apasă, când, şoptindă mă strigi.
Lanțuri se rup, se destramă cu dor, din lacăte scapă!
Fericirea-mi, din sufletul tău liniştit, atunci se adapă.
Iubirea întruna adună, iar ura de carne-i minciună,
Seceră în lan… şi coasa, doar scade, de azi, nu mai adună.

Stâncile crapă, apele limpezi mă năvălesc,
Când amoruri neîncepute, în stropii de vin, se năruiesc.
Ascult, te îngân! În ritmul psaltirii mă dănțuiesc!
Cu bucurie, aşez crucea în spate. Cu totul ție,
În nebunia de astăzi, copilărie, mă dăruiesc!

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

20 noiembrie, 2018

Vine o vreme , când rege dacă ai fost,
Nimicul, ia locul oricărui tot ce-are rost.
Când pasărea-şi caută hrana tot în văzduh,
Dar sufletu-ți n-o să mai zboare,
Nicicând înspre soare, decât la apus.
Când martori îți sunt, doar pietrele care,
Pe arşițe, ploi, le-ai tot călcat în picioare.

Vine o vreme,când suspinul se-opreşte în loc,
Când războaiele, pacea din sufletul tau,
Se câştigă sau pierd la roata ruletei de foc.
Când crupierul aşează jetoanele pe masa de catifea,
Iar miza cea mare, este sărmană, inima ta.

Vine o vreme, când părinții,
Vin să îşi caute copiii lângă morminte,
Când, morți ei fiind, se-ntorc,
Cu copiii la masă să stea, în zilele sfinte.
Când le spun, cu lumânările aprinse în mâini,
” Noi de aici n-om mai pleca, pâna,
Cazinoul în care te joci,
Nu-şi lasă cortina prea veche şi grea.

Şi cazinoul, când vine o vreme,
Se-nchide, dă faliment.
Când vine o vreme, caruselul se-opreşte,
Prea obosit, sare neanunțat, de pe aliniament.
Din insectare, fluturii încep din aripi să bată,
Să zboare din nou
Şi întâmplarea din moarte,
La tâmple o simţi cum bate,
Cum numele-ți strigă, fară ecou.

Vine o vreme, când iubirile cresc, în suflet din amintiri,
Când iarba şi lumea amară, te-ndeamnă
Să bei din cupa cu-otravă a celor doi miri.
Când copiii pe părinți îi strigă urlând la morminte,
Când, din tristeți şi zăpezi,
Din ceață şi ploi,
Te ridici, te închhini, îndurare să ceri,
Că puține îți sunt pe pământ lucruri sfinte.

Şi-atunci, părinții fac loc copiilor, sub pamântul de flori;
Şi-atunci, curcubeul, îți aminteşti, copil fiind, cum să-l îndoi.
Când din viață, frumos, primenit, pregătit
Eşti ca să mori,
Vine o vreme, când fluture mort între foile cărții,
Te ridici, te inalți şi înveți cum să zbori.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

9 noiembrie, 2018

Mă iartă tu,
ploaie,
c-am fost mult prea aspră,
mă iartă tu,
soare,
c-am fost doar străjer.
Mă iartă tu,
viață,
c-ai fost mult prea proastă,
mă iartă, tu,
moarte,
de azi, am să pier.

Mă iartă, tu,
Doamne,
sunt om şi-am puteri!
Mă iartă că sunt aşa,
cum tu, m-ai croit,
mă iartă şi-ţi cer îndurare!
Pe drumul spre tine,
de azi am pornit.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

6 noiembrie, 2018

De mâine,
De viața e artă şi viața mă ține,
Nu dau pe ea, nici măcar…. câțiva lei.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

3 noiembrie, 2018

 

 

Nu am crezut niciodată, că sufletu-ți este cărunt şi bătrân!
Că poți să fii atât de frumoasă, nu am crezut!
Şi pentru a mă convinge, femeie, îți spun,
Am străbătut chinuit, destinul păgân,

 

Am traversat doar câteva ape,
Am aruncat câteva suliți pe cer,
Cu luna am stat atât de aproape,
Când de la lună, am venit să te cer.

 

Nu pot crede că eşti atât de frumoasă!
Că astăzi mie, mi te închini,
Că lunii, până curând, i-ai fost tu mireasă,
Iar astăzi cu mine împarți crudul destin!

 

Singurătatea ți-s pâinea şi vinul,
Copacii, îi dobori din priviri,
Pădurarii îți strigă: „pădurea o lasă!
Din ea, să facem decorul celor doi miri.”

 

Nu pot să cred că eşti atât de frumoasă!
Că aripi mi-ai dăruit ca să zbor,
Mă-nchin la tine, femeie cu coasă,
Mă du, de astăzi, cu tine, într-un năpraznic decor.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

20 octombrie, 2018

Plouă cu zâmbete îmbrațisate,
De păsări rotindu-se-n gol,
Cu inimi zdrobite
În visuri deşarte,
Plouă în suflet ucis
De prea mult dor.

 

M-acoperă ploaia uitării,
A valsului dansat doar in doi.
Ucide gândul plecării,
Când timpul ne-apasă,
Ucigaşul de timp,
Pe-amândoi.

 

Mi-s ochii tăi, uragane, taifunuri,
Mi-s vorbele tale ghiulele de tun,
Plec, în fața plecări-ți nebune,
Mă plec şi-ți urez, iubire, „drum bun!”

 

Nu întreba de îmi e bine,
Nu întreba de vreau sau nu vreau,
De nu mă poți lua de astăzi cu tine,
Iubire, nici eu, de astăzi, nu mă mai am.

 

Mi-e fruntea o boltă de stele,
Mi-e talpa plină de stele târzii,
Mi-e inima plină de tine,
Cotrobăi prin ea, dar te duci şi nu vii.

 

O ploaie de astăzi se pune
Pe-un gând ucis în ziua de-apoi,
Când soarele trist şi astăzi apune,
Când umbra rămâne, peste iubirea din noi.

 

Te du,
Deci te du, pe al tău drum,
Te du si cuprinde neant,
Te du,
Îmbrățişare de lacrimi de fum,
Iubirii, de astăzi, o să ii facem implant.

 

O să îi punem de azi silicoane,
O să o facem să pară umflată,
N-o să mai fie doar lacrimi, tristețe,
Dar n-o să mai fie iubirea de altă dată.

 

Păstrează tu, garanția iubirii avute,
Iubirii ce astăzi a fost implantată;
Eu am garanția iubirii pierdute,
Iubirea nebună, pe-un val de viață,
Ce-a fost eşuată.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

17 octombrie, 2018