Întreaga naţiune română l-a petrecut pe regele Mihai I în ultimul drum. Regii lumii l-au plâns pe suveran. 40 de reprezentanţi ai familiilor regale din întreaga lume (Marea Britanie, Suedia, Spania, Belgia, Iordania, Luxemburg, Liechtenstein, Bahrein, Bulgaria, Grecia, Serbia, Albania, Franţa, Prusia, Italia şi Portugalia. ş.a.) au venit să-şi i-a rămas bun de la suveran. Această săptămână a fost pentru mulţi români un prilej de a fi contemporani cu regele Mihai. Zeci de mii de oamenii au venit în aceste zile la Palatul Regal din Bucureşti pentru a-şi lua rămas bun de la ultimul rege al României, Regele Mihai. „Da, n-am fost un milion în stradă, am fost 23 de milioane, în Ţară, în gări şi peste tot în lume” declară cunoscutul jurnalist român Cătălin Tolontan.
A fost o stare de spirit pe care poporul român nu a mai cunoscut-o de la decesul regelui Ferdinand I în 1927 şi poate a reginei Maria în 1937. Simulările din perioada comunistă nu pot fi luate ca adevărate. Întreaga naţiune a fost la înălţime, a fost ghidată de morala creştină. În aceste momente grele naţiunea română a fost unită ca niciodată (ce bine ar fi ca această stare să perpetueze în timp spre binele naţiunii române care şi-a meritat un alt destin). Televiziunile româneşti (dar nu numai, şi una din televiziunile din Spania!) au transmis integral timp de 12 ore întreaga procesiune de petrecere în ultimul drum a celui care a fost şi va rămâne Regele Mihai: cel care a fost şi va rămâne în inimile românilor „rege fără ţară, dar cu popor”. Oamenii au stat ore în şir la coadă pentru a aduce un ultim omagiu Majestăţii Sale. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Suveranul ne-a părăsit, ne-a lăsat orfani”
„Uite, ce am găsit în Deutsche Zeitung! Se organizează un concurs literar pe tema – Nihil sine Deo!” „Trebuie să fie legat, probabil, de rege, de monarhie. De scris, pot să încerc, dar de concurs, mai va! Tu nu te-ai lămurit ce-s concursurile astea? Trimiţi ca să te afli în treabă. Astea-s cu abonament, iar abonaţii îi găseşti printre organizatori.” „Crezi?!” „Sigur am dreptate!” Cu voie, sau fără voie, lăsă sămânţa să încolţească. Se pomenea, aşa, pe nepusă masă, răsfoind în memorii, zile trecute, de mult apuse, cu străjeri, cu rege, cu tricolor în culori vii, strălucitoare, cu franjuri aurii pe margini, cu o stemă în mijloc, poate cea mai frumoasă din câte văzuse. Cum era oare crezul străjerului?…Deviza străjerului, sau, crezul străjerului este, credinţă şi muncă pentru Ţară şi Rege! Oricum, era pe aproape. Astăzi aceste lucruri sunt îmbrăcate în ceaţa timpului. Peste cinci decenii, nu e o glumă! Nu apucase să ajungă cercetaş, visul ascuns al oricărui copil. Ce ştiu copiii?! Pentru ei timpul nu are valoare, vor să ajungă mari, şi cât mai repede! Anii ’44 – ’47 au fost ani de confuzie pentru adolescentul care simţea că se cască o prăpastie între ceea ce învăţase, trăise, şi ceea ce se anunţa la orizont. Mânat de buldozerul sovietic, se pomeni la Oradea, departe de locurile natale, de Dunăre, de Deltă, de Ismail. Învăţa la un liceu, încă, confesional, dirijat cu o mână de maestru, de directorul preot, sobrul Catană.