RUGĂ ÎN LACRIMĂ

(sonet)

Mâinile în rugă unite cuminți

Îmi înalță gând din sufletul înfrânt,

Cu lacrimile uscate în cuvânt

Prin zori ascultând recviemul de sfinți.

Îmi plec genunchii obosiți spre pământ,

Să aprind lumină stinșilor părinți,

Ce-n poarta cerului așteaptă smeriți,

Judecata și voia Tatălui Sfânt.

Lacrima-n rugă primește răsplată

Din candelă cu foc de gând aprinsă,

De-a lumina drum spre cerească poartă.

În sufletul cu fereastră deschisă,

Viața și moartea revendică soartă,

Când feștila lumânării e stinsă.

OFRANDE SPIRITUALE

Cu sufletul mă risipesc în gânduri,

Prin toamne ruginite și brumate,

Când razele din ochi se scurg în rânduri,

De-a lumina priviri întunecate.

Pe aripile speranței mă agăț

Cu brațele de gânduri plutitoare,

Când suflet flămând privește la ospăț,

Râvnind ofrande imateriale.

Îngenunchez și cu mâini de gând adun

Firimituri în marama unui nor,

Pe masa Divinității să le pun;

C-au fot purtate în suflet călător.

Aromele pe gânduri impregnate,

Din privire se scurg în călimară;

Iar cuvintele în condei răscoapte

Îmi duc rodul toamnei în primăvară.

Divinității voi duce rodire

De ofrande uscate pe cuvinte,

Pentru a gândului însuflețire;

Să rodească-n ramuri înmugurite.

Ofrande în poem las moștenire

Cu mir din candela sufletului meu,

De-a lumina cărări de veșnicire

În rug binecuvântat de Dumnezeu.

Prin geana timpului privind în suflet,

Văd înflorit copacul poeziei.

Cu beteală de cuvinte leg buchet,

Să îl duc în Edenul veșniciei.

La umbra gândului îmi adăpostesc

Belșugul roadelor spirituale

Din copacul destinului pământesc

Și Domnului le duc în osanale.

Dar ascultând un recviem îngeresc,

Să-mi fie daruri binecuvântate,

Pe labirintul visului mă trezesc

Și văd ofrande pe slove pictate.

RUGI PENTRU ETERNITATE 

 (baladă pe ultimul drum) 

Cu pană de gând

Aștern lăcrimând,

Roua ochilor

Din sacru izvor

În poezie,

Ca hrană vie.

Când pe gând privesc,

Idei șlefuiesc

Și le fac veșmânt

Țesut din cuvânt.

Golgotă urcând

Cu chip tremurând

Și cu suflet frânt,

Către Domnul Sfânt,

Văd pe Maica Sa,

Maica Precista;

Îi las pe stele

Rugile mele,

Să-mi dea har ceresc

În grai îngeresc;

De-a slăvi mai mult,

Cartea de-nceput,

Cartea cărților

Și-a străbunilor

În care am scris,

Din coșmar sau vis,

Viața lui Iisus.

Pe file i-am pus

Tradiții sfinte

De neam iubite

Și-n vremi purtate

Cu pietate.

Le iau pe drum greu,

Către Dumnezeu,

Izvor să-mi fie,

Dar și făclie.

La Maica Sfântă,

Suflet cuvântă;

Iar când mi-ascultă

Ruga-n lăută,

Mă-nțelepțește

Și-nvrednicește

Să mă rog Ție

În pribegie,

Unic Dumnezeu,

Ziditorul meu;

Că viață mi-ai dat

Și mi-ai luat păcat.

La Domnul trimit

Sufletu-mi smerit,

Pentru minune

În rugăciune.

Să mi-l învețe

Sfinte povețe,

În genunchi va sta,

Spunându-i ruga:

Te rog, Preasfinte,

Ca pe-un Părinte!

În suflet frumos

Dă-mi har credincios

Și-n gând sihastru,

Cu foc de astru

Să-mi lași lumină

Din stea divină,

Ce-a vestit demult

Pe Hristos născut

Din Tată ceresc

Și chip femeiesc,

Maica Fecioară,

Credinței scară!

Venind pe Pământ,

Om din Duhul Sfânt,

Te mai rog să-mi dai

Loc la Tine-n Rai!

De-o fi să plătesc

Păcat omenesc,

Dau loc pământesc

Pentru plai ceresc.

Din soartă crudă

Voi lăsa trudă

Și bucurie

În poezie,

Spre a străbate

Eternitate,

Cu gându-n carte.

De-a fi salvate

Idei pictate

Și luminate

De privirea mea,

Când în ochi ardea

O rază de stea

Ce-n lacrimi curgea

Viața să-mi scrie

Spre veșnicie,

Luminează-mi drum

Pentru zbor postum!

Eu îți mulțumesc

Și-n rugi te slăvesc

Tată Creator

Și-Atotțiitor!

MAI LASĂ-MĂ, MOARTE! 

(satiră) 

Nu mă mai urmări, Moarte,

Să răpești sufletul meu!

Mai stai o vreme, departe,

Până când te-oi chema eu!

Mereu ți-ai făcut plăcerea

Cu secera-n neamul meu.

Te rog, mai lasă-mi vederea

În har de la Dumnezeu!

Lasă-mi sufletul de copil

Și mir în călimară!

Renunță la planul ostil,

Ce gându-mi înfioară!

Nu-mi lua visuri minunate,

Destinate celor dragi!

De-mi iei sufletul din carte,

Grele păcate îți faci!

Te mai rog să îmi lași rază

De lumină-n ochii mei,

Până ce gându-nnoptează

În ostatice idei!

Nu te pricopsești cu mine,

Iar povara-ți va fi grea

Cu proiectele de mâine

Strânse-n conștiința mea!

Îți dau tot ce-am agonisit,

Dar mai lasă-mă-n viață;

Să-mi pot duce la bun-sfârșit,

A ochilor speranță!

Mai bine să te odihnești,

Decât să îți rupi spate,

Cărându-mi sacii cu povești,

Ce sunt neterminate!

În veci voi fi a ta, Moarte,

Să-ți spun povești, ca să uiți

Suflete nesecerate;

De-a trăi ani buni și mulți!

Toți știm că tu nu ai suflet

Să simți ce e durerea;

Nici nu știi ce mare-i regret,

Când pe chip lași tăcerea.

În viață lasă-mă, Moarte,

Să mai zăresc lumină!

Pe cuvintele pictate

Să simți parfum de smirnă.

–––––––––-

Maria FILIPOIU