PRIN LENTILA IUBIRII…
„Să nu credeți nimic despre voi…
să nu spuneți, încă, nimic…”,
– a zis Domnul –
„dacă voiti să fiți
desăvârșiti.
Căci nu știți…
pân’ n-ati văzut cu Ochii
cu care sunteți priviți.
pân’ n-ati priceput cu Mintea
cu care sunteți gândiți.
pân’ nu v-ati iubit cu Inima
cu care sunteți iubiți.
Pân-atunci, dragilor,
să nu credeți, încă, nimic
despre voi
să nu spuneți că știți
totul e, dar…
să nadajduiti”.
––––––––––-
Iustin T., 23 aprilie 2020
Oare de ce e atât de greu de pătruns și de trăit Învierea? De ce sensul ei pare că ne scapă, mai ales cand simțim că viața noastră e, în general, în regulă? Când suntem, fie și relativ, mulțumiți de viața noastră… Când vrem să sărbătorim fără să ne punem la îndoială cu ceva, fără să „deranjăm” ceva dinlăuntrul nostru.
Pentru că Învierea ne cheamă să ne „coborâm” în viața noastră. Până la etajul cel mai de jos. Până la acea parte joasă a ființei noastre, până la întunericul nostru, până la ceea ce este, personal, iadul nostru. Căci, lucru minunat, Învierea lui Iisus s-a petrecut mai întâi în Iad, și oamenii de acolo au înțeles mai întâi – înaintea celor de pe pământ – slava și frumusețea Învierii! Iată, în icoanele ortodoxe, accentul cade pe Iisus care-i trage pe Adam și Eva din iad, nu ca în picturile de inspirație apuseană unde Iisus calcă biruitor pe sicriu, cu doi îngeri martori dar cu oamenii… nicăieri. Acea Înviere „ostaseasca”, din etajul de „deasupra” este lipsită de slava cea adevărată și plină de sens pe care o are în etajul „de dedesubt”.
Așadar, Învierea se petrece, cu adevărat, în „underground-ul” vieții noastre. Dacă îi căutam resorturile în păruta stabilitate a vieții noastre cotidiene, în relativa armonie și bunăstare a vieților noastre – nu le vom găsi. De aici și lipsa bucuriei și a sensului Învierii, un gol pe care nu-l pot umple nici rudele, nici mesele, nici nimic… Pentru că este locul lăsat liber în noi de Domnul „privilegiat” pentru Înviere, și pentru nimic altceva.
Dar cum să accesam acest etaj „de jos” al vieții noastre? Când de mult nu mai simțim nimic, și n-am ști ce înseamnă pocainta fără să ne prefacem… Când suntem pătrunși de însemnătatea realizărilor noastre și nu avem prea multe lucruri de care să ne fie rușine. Ei bine, acesta este exact tipul de moralitate „rezonabila” care stinge Învierea!
Ca să primim Lumina, trebuie să coborâm în etajul întunecat al vieții noastre. Și un fel smerit și frumos de-a face asta, și accesibil tuturor, este un gând. Un gând extraordinar, cu o putere de a ne întoarce viața…!
Gândul că viața noastră este, în general, o ratare…
Dar cum să te uiți la viața ta cu acești ochi? Cu alții decât cei cu care ne-am obișnuit până acum? Cum sa-ti repudiezi „succesele” de până acum, cum sa-ti negi reușitele, profesionale, personale, familiale etc. Și, la o adică, de ce, dacă sunt „ale tale”?
Ei bine, prin ochii minunați ai pocaintei, lucrurile se văd cu totul altfel. Prin ochii pocaintei, toate momentele vieții noastre fără El, fără Iisus, se văd ca… ratări! Fie că am absolvit masterate sau doctorate, fie că am condus afaceri, fie că am contribuit la dezvoltarea economiei și binele țării – toate momentele în care nu era Iisus în viața noastră, în inima noastră, toate le vedem ca ratări. În afară de pruncii pe care i-am născut, și de câteva Taine pe care le-am trăit (Cununia, Împărtășania și altele), date toate de Domnul, simțim că un imens 90%, poate, din viața noastră l-am trăit fără El. Fără Iisus în inimă. Bucurandu-ne cu prietenii, poate mulțumind Domnului apoi, felicitandu-ne că am făcut un lucru bun, dar totul în rest petrecîndu-se… în discreta Lui absență.
Fericiți sunt cei care nu cad sub acest 90%. Pe aceia îi știe Domnul. Dar noi, restul, cei care simțim că am trăit o sumedenie de clipe fără prezența Domnului, pentru noi Învierea are sens numai când coborâm în acest „subsol” al vieții noastre, în acest 90% de uitare și de întuneric. Aici ne declarăm înaintea Domnului neputința de a fi fost cu El, rupem titlurile de „succes” ale vietii noastre și lăsăm să cadă acea dulce siguranța în reușitele noastre. Aici ne lăsăm din nou iubiți de Domnul, ne facem iarăși copiii Lui, acceptăm cât suntem de vulnerabili și de ușor de rănit, cât suntem de suferinzi fără El! Aici ne abandonăm viața noastră „de succes”, socotind-o ca de nimic înaintea Domnului, și recunoscând că tot ce s-a întâmplat frumos în viața noastră a fost din Grația Lui! Aici – și asta e minunea – separăm Lumina de întuneric, întunericul punându-l tot pe seama noastră și Lumina toată pe seama Lui. Și atunci, o prefacere măreață se întâmplă în noi! Atunci, fiindcă am coborât în viața noastră risipită și am declarat-o pierdută și am dat-o în mâinile Domnului, atunci Lumina Învierii răsare peste imensa noastră pierdere! Și răsărind, o recuperează pe toată, o reface bună de trăit și de amintit – pentru că acum e fără falsa siguranță, fără impenetrabila suficiență de sine. Acum, viața noastră pierdută am facut-o „infranta și smerită” (Psalmul 50), și Domnul ne-o dă pe toată înapoi – laolaltă cu copii, nepoți, proiecte reușite sau mai putin reușite – cu toate cele pe care, până acum, le separasem de Grația Lui! Acum Învierea s-a petrecut, cu slavă, acolo unde trebuia: în etajul de „jos” al vieții noastre. Și de aici resorturile să fim senini, să o trăim și la „suprafața”, între mese, rude și prieteni… Fiindcă am adus-o de „dedesubt”.
Într-un fel, în adâncul inimii, deja am înțeles…! În acel adânc al nostru obișnuit cu metaforele, înțelegem acest gând incredibil. Nu ne sperie, nu ne neliniștește, fiindcă pricepem că nu e vorba de moartea fizică. Ci de o altă Realitate, care își face loc în viața de aici.
Frumos e să nu explicăm prea mult, ca să nu stricăm farmecul metaforei! Și totuși, pentru cei ce vor sa prelungească gustul acesta al Nesfârșitului, iată câteva sclipiri ale Ei…
Adică, dacă în felul acela Tainic, viața noastră deja s-a „terminat”, ce ne mai rămâne de trăit…?
Ne rămâne de trăit, dragi prieteni, „cealaltă” viață. Viața aceea neterminată, în care nu mai există asteptări, nu mai există rezultate, nu mai există dezamăgiri. Ci doar farmecul de a trăi în Dragostea care a rămas, farmecul unor zile din Existență pe care le trăiești, curios și recunoscător, ca pe nişte rugăciuni. Ca și cum nu ai mai avea nimic de făcut…
Bine-bine, vom zice, dar avem atâtea de făcut…! Avem copiii de dus la școală. Avem examene de dat! Avem emoții și griji de trăit cu părinții noștri, cu bătrânii noștri, cu șefii noștri. Avem noi înşine păcate de plâns, o moarte de murit și o Judecată de înfruntat…
Da, dar aici e Taina. Si aici ne trezim in afara Ei… Toate astea le gândim pentru că alegem să trăim exclusiv în viața liniară, care are timp de scurs. Și care ne face atât de obosiți încât pana și Veșnicia devine o altă corvoadă… Pentru ca Veşnicia am ajuns s-o vedem ca pe o Grija Supremă de la capătul unei vieți care mai are timp de consumat. Și după ce ca muncim de dimineața până seara, li niciodată nu simţim ca facem îndeajuns pentru Mântuire şi Cer, mai trebuie să adăugăm și această enormă Povară, la capătul vieții…!? Pentru mulţi e deja absurd! Și de aceea, în această logică, cei mai mulți dintre noi abandonează ideea Veșniciei pentru că e prea obositoare și prea atârnă greu la capătul timpului linear. Asa ca preferam sa o amanam la nesfârșit, ca un proiect complicat de serviciu care ne stresează zilele și nopțile…. O amânăm, o împingem pe axa liniară a vieții noastre (ca și cum Tainica Vesnicie ar fi un moment în timpul liniar), și între timp, până o veni momentul (inevitabil), procrastinam încontinuu… De oboseala, de angoasa și de blazare. O oboseala mai mult decât fizică. Metafizică. Fiindcă în spatele cortinei logicii noastre omeneşti, adăpostim acest gând: „Să mai am și Grija asta după toate…!?”.
Da, dragi prieteni, asta e anchiloza și reumatismul logicii noastre omeneşti! E ca un copil mic și mereu bolnăvicios… O gândire care ne deposedează de puterile noastre adevărate. Care – în natura lor – sunt minunate și nelimitate!
Întorcându-ne la Gândul nostru Dintâi – cel frumos și minunat – Veșnicia e felul în care traieşti după ce accepți că viata asta, într-un sens, s-a „terminat”…! Veşnicia e felul în care îți duci copilul de mana la scoala – nu pentru grija de a ajunge la timp, sau pentru stresul de învățătoare – ci cu sentimentul ca tu si copilul tău sunteţi doi elevi sub Cer și că nu aveți nimic de pierdut, ca trăiți „fără catalog” la Scoala Existenței! Veșnicia e felul în care te așezi la capătul patului de moarte al mamei tale, nu cu chinul ca te va părăsi, ci cu un soi de seninatate si jubilatie interioara ca Existenta a pregătit cai mai frumoase de viețuire pentru mama ta, cai nestricacioase și inviate! Veșnicia e felul în care regreți si mărturisești un păcat pe care l-ai facut, nu cu frica ca vei ajunge în Iad, ci cu un soi de dor de a-i repeta Dragostei ca „sunt tot nevrednic de tine”. Un imbold de a-i declara: „Eu sunt tot urat și Tu ești tot Frumoasă!”. Pentru a auzi mereu de la Ea: „Stiu, dar tot te iubesc!”…
Dragilor, ce să mai zicem? Metaforele frumoase nu se explica. Doar își arată lucirile… Toti – in adâncul inimii noastre – înțelegem. Dacă viața s-a terminat, „cealalta” – care nu are nevoie de terminare si sfarsit – nu ne poate obosi niciodata! Vesnicia adevărata, in chipul ei – nu biata grija de serviciu pe care noi o numim Vesnicie – nu mai are nevoie de nimic! Iti da putere nesfârșită. Iertare nesfârșită. Și Dragoste nesfârșită.
Atunci… Nu-ti mai rămâne decât sa-ti iei copilul de mana, să mergi la servici sau sa-ti platesti „datoriile vietii” ca și cum ele ar fi fost deja plătite, mai înainte, de aceasta incredibila Existenta…! Care te-a creat nu ca să „plătești”, ci ca să trăiești din prisosul Ei – achitând oamenilor ce mai e de achitat, lucrând ce mai trebuie lucrat – din ce ti-a lasat Iubirea! Pentru că Iubirea se bucură de simplu fapt ca ești, ca trăiești din gratuitatea Ei, ca intelegi ca n-o meriti, dar că înțelegi și că nu vrea pe cineva care consideră c-o „merită”! Asta e secretul și paradoxul Ei. Iubirea vrea sa se simtă pe sine dăruită și nu primeste să se considere „meritată”. Asta i-ar silui libertatea Ei, pentru ca ar trebui să se accepte posedată, câștigată ca la un concurs… Or Iubirea nu s-ar degrada niciodată intr-atat. Cand simte o undă de „dreptate”… pleacă. Și poate că așa e inima lui Dumnezeu Însuși. Iti da Iubirea pentru simplu motiv ca te smeresti și te consideri nevrednic de Ea. Altfel, n-ai inteles nimic…
Așadar, dragi Feisbuc-iști, dacă acceptam ca viața deja s-a „terminat” – în sensul cel tainic şi duhovnicesc arătat – nu mai rămâne decât să trăim cu ce ne-a dat Domnul! Cu oameni de iubit, cu gripe de purtat, și cu timp – cu nesfârșit de mult timp – rămas… Fiindcă nu mai aşteptăm moartea, ci doar „întârziem” şi noi în Dragostea Domnului… Cam cum fac tatăl și fiica din poza de mai jos. Căci dacă i-ar întreba cineva „ce faceți?” ar răspunde simplu:
– „Nimic. Întârziem și noi în Dragoste…”
P. Iustin T., 4 aprilie 2020